Nu citesc numai ceea ce îmi place; asta, fie şi deoarece obişnuiesc să citesc până la capăt cărţile odată începute, şi nu degust înainte să încep.
Dar mă surprinde lipsa altora de interes real faţă de metodologia criticii, de parcă aceasta ar avea de—a face nu cu viaţa spirituală, nu cu mizanscena posibilă, deschisă, ci cu o iscusinţă oarecare, o dexteritate. Mulţi nu au simţul altitudinii oferite de experienţa artei. Instrumentalizează critica fiindcă, mai întâi, au banalizat experienţa la care se referă aceasta.
Aşa, dintr—o strategie spirituală, bucuria de a cunoaşte, ei fac o tactică literară, adesea derizorie, o instrumentalizează, o aservesc vanitâţii de a se pronunţa, de a aplica epitete.
La ei, aprecierea critică nu mai comportă o realizare, o împlinire, ci o rutină.
Inteligenţei, pătrunderii veritabile le ia locul isteţimea, poleiala verbală.
Aplombul enunţării peremptorii nu are nimic de—a face cu realitatea înţelegerii, şi maschează impostura reală.
Critica nerăbdătoare, grăbită, are ca opus elevaţia criticii filologice în adevăratul înţeles, critica ce vizează intensitatea experienţei şi dimensiunile corecte ale gândirii.
De aceea plac scrierile despre artă ale filozofilor mari: fiindcă nu fac rabat, ci urmează cursul firesc al înţelegerii, care e viaţă şi pătrunderea viului.
Am mai spus—o: cine analizează experienţa artei, arta aşa cum îi e dată, analizează o mizanscenă, o interpretare afectivă.