Există şi o înţelegere de împrumut, mimetică, aşa cum era aceea a lui Eliade pentru avangardă; Gide menţionează faptul (acestui tip de pricepere falsă, nesinceră), în jurnalul său.
Eliade ilustrează, ca autor, şi paradoxul unor romane joyceene scrise la repezeală, şi amorfe. Adică, ia de la Joyce tocmai contrariul artei acestuia, aparenţa, spoiala. Scrierile respective ale lui eliade sunt joyceene nu prin adevărul lui Joyce, ci, dimpotrivă, prin aparenţa lui ‘Ulise’.
Eliade reprezintă oximoronul unui joyceanism anticalofil şi cârpăcit, aluvionar şi haotic, răstălmăcit, ratat, dealtfel repudiat.