Tot ceea ce există, există ca mizanscenă, ca realizare. Actul interpretării—(filozofice, literare, etc.)—e dependent de nenumărate imponderabile, un act existenţial, deschis şi dinamic, latură a unui întreg deschis, nesurvolabil, dinamic. O teorie a actului critic e de nedisjuns de o teorie a ceea ce e experimentat, a obiectului criticii, care e mizanscena, datul spiritual.
Scopul criticului nu e de a îi domina pe alţii, impunându—le calapoade ale percepţiei, dictând, legiferând. Chiar ca realizare superioară, experienţa artei rămâne individuală, e intrinsec inefabilă.
Caracterul de obiect al operei nu îl presupune pe acela de obiect inerţial, manipulabil, ci de termen al unei relaţii. Funcţia de înţelegere a artei nu e instrumentalizabilă; de fapt, e, însă aceasta arată o răstălmăcire şi o neînţelegere de sine.
Faptul că, în genere, critica e posibilă, nu înseamnă şi că e posibilă în orice formă, oricum, sau că va reuşi mecanic.
Scopul criticului nu e ca, depăşindu—şi sau negându—şi înclinaţiile, să ‘recunoască’, echitabil, merite, ci să ajungă la rezultate a căror valabilitate pentru alţii e mereu condiţionată de înrudire.
Atât scrierea criticii, cât şi utilizarea ei de către alţii, presupun înrudire.
Acolo unde el nu există plenar, actul critic nu funcţionează plenar.
Criticul are drept ţel ca, savurând, să cunoască, ideea comunicării ideilor lui fiind aceea că vor elucida şi gândurile altor câtorva, într—un dialog deschis şi obiectiv.
De unde, artificialitatea şi orgoliul pretenţiei, absurde, de a se pronunţa ‘neutru’ despre tot ce s—a scris sau publicat, în necunoaşterea propriilor limite, etc..
Actul criticii poate încuraja tendinţa de a domina şi maltrata, când nu e vorba despre pornirea francă de a epata, etc. (histrionismul foiletonistului care se pronunţă despre orice îi cade în mână, ca şi cum asta ar interesa, ori acesta ar fi scopul, sau aceasta ar mai fi critică).