Stilul jurnalului lui Eugen Barbu e gazetăresc, sentenţios, succint, caracteristic existenţialismului generic al unor interbelici, era un stil la modă cândva (Montherlant, Eliade), cu semitonul virtuos, idealist, auster, cu preocupări de moralist.

'Qui coepit in vobis opus bonum …', ὁ ἐναρξάμενος ἐν ὑμῖν ἔργον ἀγαθὸν, 'acela care a început în voi lucrul cel bun …' (Filipeni 1.6). Versetul răspunde la întrebarea: cum acţionează Dumnezeu?
Bunătatea e unirea graduală cu Dumnezeu.
Lucrarea bună, care presupune relaţionalul, a oamenilor e începută şi desăvârşită de Dumnezeu.
'Ut probetis potiora …', 'ca să puteţi alege cele ce sunt mai de folos …', εἰς τὸ δοκιμάζειν ὑμᾶς τὰ διαφέροντα (Filipeni 1.10), δοκιμάζειν înseamnă a deosebi, a testa; τὰ διαφέροντα le denumeşte pe cele esenţiale.

Am văzut, la TV, Il figlio di Spartacus, cu S. Reeves, regizat de Corbucci, un Crassus care seamănă cu Arşinel şi un Cezar care seamănă cu D. Borţun, nici nu e primul peplum al regizorului ...; câteva episoade din La piovra 6 (Secretul final); Ni vu, ni connu, cu Funès, Mondy, Rich, etc., ecranizare după 'Afacerea Blaireau' a lui Allais, o comedie quasimediocră, cam răsuflată, de fapt nu îndeajuns de graţioasă, de muzicală, cu izul acela de scenă din provincie; ceva din New York, I Love You, cu Julie Christie, etc.; un concert mureşan de muzică sacră; ceva din Grace Stirs Up …, o comedie cu cofetari; ceva din Pan Tadeusz, regizat de Wajda; ceva din Harababura, un rebut neverosimil; puţin din Virtual Weapon, regizat de Margeriti.

Natura simpatiei faţă de copii e simplă, generică, elementară, instantanee, şi bine servită de convenţionalitatea jubilatorie, de stilul festiv, poleit şi ornat. E ceva ce nu toţi gustă.
Câteodată, I. Teodoreanu analizează şi explică (de fapt, explicitează) gândirea copiilor, iar aceste glose psihologice pedante, excedentare, nu sunt lucrul cel mai bun pe care-l are de oferit.
Preferând modernismului, popularitatea şi epatarea unui public credul, I. Teodoreanu îşi mima un talent literar şi psihologic pe care chiar îl avea.

Am văzut, la TV, Taxi, Roulotte et Corrida, cu Funès, regizat de Hunebelle. Gagurile, neinventive, sunt acelea interbelice. Stilul e american, cu dramul acela de idilism, iar personajul lui Funès, taximetristul în vilegiatură, vine din satira europeană.
Funès nu era un protagonist de comedie burlescă, pentru că personajul lui nu e deloc aiurit, aerian; e mărginit, ridicol, însă meschin. Vine din ridicolul comediei europene, al satirei. Comedia burlescă e definită de o jubilaţie generoasă.

'Hostiam et oblationem noluisti corpus autem aptasti mihi', Θυσίαν καὶ προσφορὰν οὐκ ἠθέλησας Σῶμα δὲ κατηρτίσω μοι, '… 'mi-ai întocmit un trup' (Evrei 10.5).

'Dumnezeu în trecut a vorbit […] în multe chipuri', 'multis modis', πολυτρόπως (Evrei 1.1). Sintaxa originalului e minunată: Πολυμερῶς καὶ πολυτρόπως πάλαι ὁ Θεὸς λαλήσας ….
Cristologia de la Evrei 1 e aceea arhaică: 'tanto melior angelis effectus', τοσούτῳ κρείττων γενόμενος τῶν ἀγγέλων. E o cristologie evolutivă.
Aşadar, diversitatea modurilor Revelaţiei, şi cristologia arhaică.

Lui Eliade îi plăcea atât de mult romancierul care e o emblemă a secularismului şi a laicităţii (a modernităţii portugheze anticlericale), ca şi a modernismului literar şi spiritual celui mai demn: Eça de Queirós.

'A fost un om …'

În prologul ioaneic, reflecţiei cosmogonice îi e integrată proorocia Sf. Ioan Botezătorul. Chiar forma e aceea a mitului: 'fuit homo', Ἐγένετο ἄνθρωπος, 'a fost un om …', nivelul e tot cel al dinamicii sacre, nu al atemporalităţii, ci al timpului hieratic. Termenii prologului ('toate lucrurile', πάντα, viaţă, lumină) sunt foarte simpli, cotidieni, obişnuiţi, nepretenţioşi; niciun jargon ezoteric. Tocmai pentru că Evanghelistul îi acordă o importanţă excepţională Sf. Ioan Botezătorul, mărturia acestuia referitoare la Iisus ('hic erat quem dixi vobis …') e atât de verosimilă. Nu e escamotarea unei rivalităţi, ci continuitatea desăvârşită.

Am văzut, la TV, La Traversée de Paris, cu Gabin, Bourvil şi Funès, regizat de Autant-Lara, ecranizare după Aymé.
Însă Autant-Lara nu e Verneuil, şi nici chiar J. Renoir; pramatiile nu sunt simpatice.
Cei din 'Noul val' nu au avut niciodată nivelul acesta.
La Traversée de Paris, moment extraordinar al cinematografului francez postbelic, e un film mult mai subversiv şi mai critic decât orice au regizat cei ddin 'Noul val'.
Şablonul lui Gabin e personajul porcin inegalabil. Grandgil nu e parodia acestui şablon de pramatie autoritară, neobrăzată, ci chiar şablonul. Fără a juca în contre-emploi, Gabin a avut curajul de a-şi portretiza personajul obişnuit ca pe un neisprăvit penibil şi glacial. Grandgil e critica filmografiei lui Gabin, a genului său de personaj. Momentul recitării la telefon rămâne neexplicat.
'În fiecare francez există un porc aţipit. Şi poate în fiecare om.'
Personajele au nume ca Marchandot sau Jambier. Regizorul nu a rămas la acest nivel al satirei.
Stilul lui Claude Autant-Lara e desăvârşit, de o limpezime magistrală.
Anul acesta am văzut trei filme cu Gabin: French Cancan, Deux hommes dans la ville, La Traversée de Paris.