Socialismul nu e ceva dinafara societăţii moderne, şi care o neagă, ci o forţâ activă în interiorul ei, care neagă anumite moment, etc., faze ale societăţii. E revoluţionar în raport cu regimuri, se opune unor tendinţe, dar e o formă politică a lumii moderne. Aceasta nu e reductibilă la unele moment (istorice ale ei), chiar dacă depăşirea acestora a cerut luptă, etc..
Negarea întregului existent înseamnă totodată autodesemnarea ca neant. Pârghia arhimedică nu există. Realul pe care se poate baza politica socialistă e, tocmai, deja existent.
Reorganizarea existentului e altceva decât negarea verbală.
Socialismul nu a putut înceta să aparţină existentului, care îi premerge, dar l—a putut reorganiza, etc..
Mai e ceva: efectivitatea conştiinţei imputate depinde nu de condiţia economică, dar de aceea intelectuală. Gândurile unor intelectuali cuprind orizontul demographic al unie clase, dacă acea clasă e una de intelectuali. Revoluţia trebuia realizată de o clasă dată, care s—a dezinteresat, în fapt, de conştiinţa ce îi revenea.
Dar se distinge în tonul unor proponenţi radicali ai teoriei revoluţiei ceva din elitismul farizeilor, oroarea afectată faţă de ‘impur’, lepădarea ipocrită de ceea ce e necurat; or, aceste purtări subminează, de fapt, izbânda oricărui efort de transformare, de înnoire.
(Ca în protestantismul radical, mântuirea e numai imputată din exterior, e o negare exterioară, fără transformare, fără prefacerea existentului—ci simpla negare teoretică, şi suprimare practică, a lui.)
Revoluţia însăşi a fost gândită pe calapodul existentului, ceea ce nu putea decât perpetua nedreptatea, oprimarea. S—a făcut rabat la revoluţie. Uneltele acestei înnoiri au fost tot acelea vechi; asta, în ceea ce priveşte teoria. În istorie, s—a recurs la situaţii dintre cele mai defavorabile, în care democraţia a fost nu negată, ci ocolită, ignorată, dată deoparte, iar dacă se poate invoca o justificare, aceasta e relativă, şi lipsită de orice temei sau legătură cu scopul theoretic al unei astfel de revoluţii. (Revoluţia însăşi a devenit o ‘schimbare în măsura posibilităţilor’, o altoire a noului relativ, pe vechiul detestat, repudiat, dar menţinut ca bază.) A fost o reorganizare în cadrul existentului, a elementelor existente, nu abolirea unei condiţii umane şi înlocuirea ei temerară cu alta. Au fost acte poate justificate, dar lipsite de legătură cu scopul declarat.
A fost ‘revoluţie în măsura în care s—a putut’.
Acestea sunt ‘rabaturile revoluţionare’, strecurarea incongruenţelor între teorie şi real, cosmetizarea lor, darea lor drept altceva. Confruntat cu rezistenţa empiricului, comunistul caută, adesea, să o escamoteze, să o dizolve în simpla explicaţie verbală, sau în lozinci ori mantre.
Angelismul ipotezei extrinseciste pare să vrea să sugereze că socialismul vine dinafara lumii pe care o critică, îşi are originea în alt univers. Asumarea existentului prealabil a servit numai ca formă a justificării propriilor scăderi (‘murdărirea inevitabilă a măinilor’, greşelile celui care munceşte, etc.). Existentul prealabil a fost propus ca explicaţie pentru rele.
Temperamentul lui Marx diferă net de acela al lui Hegel; suprimarea, el o gândeşte şi simte altfel, vede în ea altceva.
Remedierea nedreptăţilor, în cadrul existentului, repararea, compensarea, sunt o ‘reformă sângeroasă’, o reformă violentă, o reformare revoluţionară, dar nu revoluţia aşa cum o preconiza comunismul, ca revoluţie a condiţiei umane, păşirea pe tărâmul supraoamenilor, visat de Troţki.
Rabatul de la revoluţia comunistă a fost dublu: ca utilizare a vechiului (preluarea strategiei revoluţiei burgheze, ‘vechi’), a unei forme de luptă gândite şi inspirate de lucrurile unei lumi vechi—şi ca soluţie practică a unor dileme reale, dar fără legătură imediată cu scopul, rămas la fel de îndepărtat, al revoluţiei comuniste. A rezolvat, poate, problemele cele mai stringente ale unei clase, a reparat nedreptăţi scandaloase: dar asta nu s—a făcut în vederea proiectului communist declarat, nici cu lărgimea cuvenită, ci revanşard şi cu preţul perpetuării inechităţii, al agravării opresiunii, etc..
Practic, au fost amalgamate fronda anti—burgheză a sc. XIX, şi principiile materialismului; dar cele două pot fi şi trebuie disjunse.
Prisosurile retorice ale fulminării anti—burgheze sunt un element al recuzitei cultural a sc. XIX [1]; era la modă ca intelectualii înaintaţi să blesteme burghezia, etc.. Dar acesta e contingentul şi relativul marxismului, partea prin care e tributary modei zilei, istoriei mentalităţilor. Tocmai aceasta a fost reiterată perseverent de intelectualii de stânga ai sc. XX, cărora le trebuia un lexic pentru stigmatizarea a tot ceea ce le displăcea.
Această retorică anti—burgheză, cam convenită, a motivat interesul avangardiştilor pentru lozincile şi gesticulaţia comuniste. Dar a vedea în aşa ceva vitalitatea, ori cel puţin vitalitatea principală a comunismului, înseamnă să ignori istoria.
Burghezia a fost calul de bătaie al intelectualilor sc. XIX; retorica anti—burgheză nu e apanajul marxismului, ci e comună discursurilor, publice sau private, ale intelectualilor. Din întreg arsenalul marxist, tocmai acest element retoric, diatriba anti—burgheză, ţine de generalul sc. XIX, de nespecific, e cel mai necaracteristic.
E de prisos să amintim obârşia burgheză a atâtor teoreticieni comunişti şi revoluţionari.

[Istoric, atâţia autori reprezentativi ai stângii au fost printre beneficiarii lumii sociale moderne, nu printre dezevantajaţii ei.]


NOTE:

[1] În această privinţă, Flaubert, romanticii, artiştii în general nu sunt mai puţin anti—burghezi decât comuniştii, anti—burghezismul lor nu e cu nimic mai prejos. Era unul dintre elementele, nu dintre cele mai inteligente sau justificate, ale frondei sc. XIX.