Caracteristica experienţei sociale româneşti, a lumii româneşti obişnuite de azi, e fadoarea, insipiditatea, frustrarea posomorâtă (atât a gloatei de troglodiţi, cât şi a celui nevoit să interacţioneze, fie şi minimal, cu ea), sunt culorile sumbre ale pustiului social, ale deşertului de automate guvernate de frustrare, lăcomie şi grobianism: o populaţie netrecută de pragul avidităţii primare, al instinctualităţii mohorâte, un univers preuman, pentru care e nevoie de curaj ca să îl percepi măcar ca burlesc. Societatea românească medie, obişnuită, e un dezastru al umanului, falimentul oricărui bine. E regnul nediferenţierii, al instinctualităţii obtuze, al expeditivităţii şi al lucrului de mântuială, al celei mai severe carenţe a umanului. Obrăznicia obişnuită românească e aceea ternă, a frustratului. Excepţiile există însă, ca întotdeauna, neagă regula, subzistând ca minoritate intimidată. România de azi e domnia troglodiţilor, a brutelor, mineriada definitivă. România de mitocani poartă stigmatul religiei naţionale, al amoralităţii naţionale, al nepăsării naţionale, care importă numai ceea ce le serveşte primitivismul. E o Românie demoralizantă a îndârjirii în subuman şi în urâţenia crasă. La nivelul celor cu studii, e o lume a apatiei intelectuale, a resentimentarităţii; la numele afirmate în noul veac frapează inautenticitatea, banalitatea, simplismul, stângăcia descalificantă şi previzibilă, publicişti penibili cu nivel de institutori. Sunt veleitari penibili, exponate ale unei pseudorealităţi bolnave. Se întâmplă să le întâlnesc articolele, şi sunt îngăimări penibile de înapoiaţi, cu veleităţi de isteţime; trăim veacul publicisticii româneşti ilizibile, al afirmării înapoiaţilor, al semidoctismului patent. Ştiinţa, acribia, probitatea au fost abjurate, încât chiar menţionarea lor e necuviincioasă. Ar fi fost nevoie de salahori cu abnegaţie, nu de bursieri şi de dezertori. Lumea românească de azi se află sub zodia pramatiei.
Lăcomia românească e lipsită de seninătate şi de ludic, e numai crisparea sordidă a frustrării. Tonul obişnuit e întărâtarea în surogat şi în kitsch. Experienţa socialului românesc e demoralizantă. E o lume hidoasă a meschinăriei şi avidităţii. Capitalismul a servit ca pretext transformării rapide a unor resturi de popor într-o gloată amorfă, bântuită de sociopaţi patibulari. De un sfert de veac, poporul român nu-şi merită numele, e o gloată amorfă de dezertori de la umanitate, şi predomină tonul rău al frustrării, al invidiei, abjurarea oricăror instituţii nescrise. Pentru că azi nesimţirea românească nu mai e, fie şi parţial, simpatică, ci feroce. Capitalismul dubios a fost numai pretextul pogorârii în preuman, scuza desfrânării.
Picioarele colosului naţionalist sunt nu de lut, ci de paie. Majoritatea, decisivă, e de lichele.
Nu a fost întotdeauna aşa.
Însă măsuraţi declinul umorului românesc, involuţia, delăsarea.
Cu adevărat, nu-i lumină nicăieri. Au murit toţi oamenii.

Nevoia lui 'Morgan' de a se convinge că totul e ratat (Waugh, Mauriac, Clouzot, Hitchcock, Alice Munro, etc.), tonul suficient şi profesoral, strepezit, grimasa, ifosele pedante (lizibilitatea, teoria filmului fantastic).
Predispoziţia către scris, ca defulare, ca supapă a întărâtării, a animozităţii, ca debuşeu.
'Morgan' e idiotul irascibil care face observaţii.

Citind, azi, rândurile dispeptice ale stripologului ‘Morgan’, surprind reacţiile net psihotice, vindicativitatea, îmbibarea în ranchiună, ‘ochiul rău’, maliţia nemotivată şi flamboaiantă, minuţiozitatea şicanelor, vigilantismul, încărcarea cu ură, înverşunarea, strepezirea şi caricaturalul involuntar al psihozei; această poamă era un model literar pentru mine, când aveam 31 de ani.

De ce sunt oamenii strepeziţi? Din fire, şi de către viaţă şi înţelegerea defectuoasă.
Există boli, tare, miopii, etc..

Rândurile mele nu sunt lipsite, dragă Menoiceus, de un oarecare venin, şi sunt primul să o recunosc. Dar tu vei şti să ieri numai povaţa cea bună, îndemnul cel de urmat. Sunt rânduri scrise între interogatorii. E o lume aşa cum e, şi nu le arăta milă celor care te—ar pune—n proţap. Ei mint, fiindcă aşa sunt obişnuiţi. Şi aşa le e firea. Ei mint mereu. De partea ta eşti numai tu. Sunt lucruri de natură să suscite ura. Cine nu se încrede, are dreptate. Cine se încrede, pierde. Aminteşte—ţi versetul din Apocalipsă: ‘Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii …’ (12: 15); ei sunt ‘cei ce lucrează şi iubesc minciuna’. Nu o fac pentru o pâine; ci fiindcă sunt potrivnici binelui, sunt înverşunaţi. Pentru cui nu îi e greaţă, mediul profesional oferă oportunităţi unice de analiză biochimică a lătúrilor, a scursurilor şi otrepelor, păduchii cărora tupeul şi prostia le ţin loc de orice altceva. Pentru mine, haina medicală a fost una a ocării, şi sunt pregătit să o dezbrac. Le—o las topometriştilor pelvisului senil; un mod de a—i depista e ostilitatea lor faţă de meditaţie şi solitudine, ura gloatei faţă de cel care le scapă. Din nou, gândul meu i—a căutat pe Părinţii neptici, cei palestinieni.
Pornind de la biochimia mizeriei, găsesc ‘Introducerea la chimia organică şi biochimie’, de Bettelheim, Brown, etc.. La pag. 223, există alineatul despre mizerie—lucruri nepolare, şi nehidrosolubile. [Miceliile explică proprietăţile de spălare ale săpunului.]

Citesc despre Valea Mohawk, şi ‘Tobe de—a lungul Mohawkului’, romanul lui Edmonds, publicat acum 80 de ani.
Fortul Frederick aminteşte, cumva, o ilustraţie a lui Pyle. E vorba despre războiul dintre englezi şi olandezi care a pus capăt existenţei Dominionului Noii Anglii.

Privesc, câteodată, în jur, şi văd numai chipuri fără trăsături, cenuşii; amorfe, chipuri din coşmar, gomele distructivităţii. Ele nu sunt atât chipuri, cât plăci de teracotă. Mi s—a întâmplat să reflectez la măşti, supravieţuitori, concedii, delatori; iar în România e un Halloween perpetuu. Există un loc unde Iisus n—a mai vorbit: în faţa irozilor. Acolo era demenţa râzând de raţiune. Cine a învins indignarea a accedat la milă. E interesant că supravieţuirea poate însemna boala, diformitatea, destrămarea fără remediu a naturii umane; ceea ce numesc ei ‘instinct de supravieţuire’ e boala, cancerul, instinctul morţii. Eu concediul mi l—am petrecut: o călătorie la capătul deriziunii; ceea ce voi recomandaţi ca ‘instinct al supravieţuirii’ şi ca mască e numai putregaiul, destrămarea, înceţoşarea şi moartea. Sunt chipurile acestea fără trăsături, anonime; câtă vreme deriziunea înseamnă neînţelegere, frustrare şi invidie, ea e reversul unui avantaj. Împotriva acestei ticăloşii a supravieţuirii S—a pronunţat Iisus când a vorbit despre pierderea vieţii când vrei să o păstrezi.
Supravieţuitorii sunt zombii. Supravieţuitorii sunt laşii, slugile, potăile; morţii vii. Ei sunt mândri de supravieţuirea lor; dar e aceea a mormintelor. Ticăloşia de a râde de presupusa aspiraţie la fericire a unui om.
Dar de cealaltă parte? E genealogia aceea, de la Abel la Zaharia.
‘Şoimăreştii’. Turismul; paradoxul, şi urmarea prostiei, nepriceperea. Enervarea. Mască. Rezultatul. ‘Pizda în izmene’ Savin. Absurditatea. Înţelesul.
Frecventarea, fie şi numai profesională, a mediilor medicale te dezumanizează. Nu trebuie ignorată natura interlopă a mediului medical. Într—un coşmar nu există breşe. Să întâlneşti medici înseamnă să întâlneşti târâturi. Or, aceste realităţi rămân înafara demonologiei tradiţionale. Lucrul în mediul medical e profund alienant. Acele chipuri fără trăsături, cenuşii, de zombies.

Cât personalism întâlnea Stăniloae la teologii ortodocşi ai sc. XVI—XVIII? Câte defecte şi greşeli existau la ei? Cât legalism întâlnea în atâţia autori catolici ai sc. XIX—XX, anteriori Vaticanului II? De ce înfăţişa personalismul, învăţat de la autorii apuseni, ca pe esenţa atitudinii ortodoxe imuabile?
De ce greşelile şi rătăcirile ortodoxe încetează să mai conteze, dacă sunt explicate prin influenţa protestantă, robia latină, de parcă ar fi fost o fatalitate?
De ce e Stăniloae necruţător cu alţii, şi selectiv cu ai săi? De ce renaşterea teologiei vestice e şi o recunoaştere a greşelii, pe când renaşterea teologiei răsăritene e sărbătorită ca un progres, iar tot ce a fost neconvenabil e trecut sub tăcere?
Stăniloae era un om al sloganurilor.

Vorbind despre demonizare, Iisus sublinia extremitatea răului din om, realitatea răului extrem din om, a răului psihosomatic, a deformării. Iisus întâlnise realitatea monstruozităţii. Demonizarea denumeştea realitatea dezechilibrului.

Un semn cert al vacuităţii intelectuale a lui Patapievici e dispreţul faţă de teologia lui Stăniloae.
E manifestă aici suficienţa snobului care a învăţat câteva clişee la modă.

A le cere ierarhilor sau monahilor mintea Sf. Grigore Teologul înseamnă să le ceri ceea ce nu au, geniu; la fel cum a le cere schismaticilor un Vatican II propriu înseamnă a crede că nu francezii, spaniolii, etc., au făcut catolicismul, ci invers.
Nu catolicismul i—a făcut pe apuseni—ci invers.

Mulţi nu Îl descoperă pe Iisus, ci un debuşeu şi o licenţă pentru resentimente, diatribe, moralizare, etc.; e ironic ca bigoţii răsăriteni să le reproşeze altora moralismul, când ei sunt cusurgiii de profesie. Tot ce fac e să moralizeze; să obiecteze.

Paradoxul boarfei (agresivitatea). Masochismul, momentul (ce ar fi însemnat, cum trăiam). 3 x dreptul (de a nu fi pândit—de a nu fi pândit iar—de a mai alege). Rezultatul şi coerenţa. Pretextul.
Cedarea care numai dă apă la moară, dă rât.
Obrăznicia. Absurditatea, resimţită, a agresivităţii, iscusinţa arţagului, 'adulmecarea', dibuirea.

Încredinţat fiind că prostituţia e mai respectabilă decât ipocrizia, cum şi este, fac un pas mai departe, pentru a spune şi că ura, aversiunea clocită, duşmănia spumegândă, sunt mai rele ca ipocrizia, sau ca ‘grija de multe’ şi condescendenţa farizeilor.
O profesie e prin firea ei mai respectabilă, şi mai de onoare, decât poate să devină un mediu profesional, o lume, lăsată în voia năzăririlor ei, a febrelor vanităţii.
Ipocrizia şi invidia sunt rele, dar încă mai rea e ura.
Veninul urii, freamătul duşmăniei, împietrirea necruţării, pornirea vindicativă le întrec pe toate în nocivitate. Ura e surditatea, şi îndârjirea, întărâtarea surdităţii.

Azi dimineaţă, pe la şase, ultimele trei listări (listările din martie, mai ales eseuri) au aterizat în nişte zoaie. Gestul, azi & stimă. Plusul de stimă. 9 listări (½ aug.).
Dimineaţă am fost destul de aiurit (completarea, carnetul—la 6 z.).

Pe la 6 dim., azi, după gestul de a reasambla eseul protestantului, am căutat nişte hârtii, şi am plasat postările din martie într—un echilibru probabil precar, pe cutia cu bilete. De acolo, au căzut aproape imediat, aterizând în zoaie.

Stimă. Scrisoarea. Bilete. Postări. Oră, dim.& uscarea, azi& rufe& vremea. Defazarea.

O vreme, am crezut despre condescendenţa lui De Quincey că e ludică, afectată, prefăcută în joacă; dar îmi dau seama că nu e. la fel cum ipotezele lui istorice, temerare, franc absurde, pur conjecturale, ţin de aceeaşi funcţie a delirului care îi guverna viaţa de toxicoman. Istoria e inclusă, inserată în formatul delirului, atrasă în raza acestuia, a febrei imaginative, a interpretărilor hiperlogice. Ipotezele lui par caraghioslâcuri trase de păr, dar pentru De Quincey aveau aerul atmosferei lui morale, proveneau din deprinderile şi din dimensiunea care îi guverna viaţa. Îşi numea halucinaţiile, ‘viziuni’. Explicaţiile extravagante vin din aceeaşi parte a minţii.
Şi mai e ceva: atrage luarea—aminte frugalitatea aparatului ştiinţific: înafara deducţiilor lui, nu e mobilizată erudiţia, nu există întrunirea aceea de argumente livreşti, etc.; tocmai paucitatea, ca diversitate, ca varietate de unghiuri, a erudiţiei folosite e aparte. Explicaţiile lui n—au bibliografii concludente. De aceea, par aşa sumar argumentate.
De Quincey e erudit prin gustul lui pentru curios şi ezoteric, dar nu prin varietatea erudiţiei utile mobilizate pentru elucidarea unei chestiuni.

Mi—am amintit însemnarea lui Gide despre dolorismul lui Du Bos; înţeleg că existau circumstanţe medicale.
Pornind de la autoscopia lui Du Bos (citarea jurnalului), menţionarea lui Amiel e neîntâmplătoare.
Ce a însemnat boala pentru Tieck, Du Bos.

Marginile delirului

Povestiri. A lista. Ungurul.
Postări.
Cetitorii ….
Suta aruncată, azi. Sarmale, ieri. Ziar.
Biografia. Cetitorii …. H.. Ungurul. Ziar.
Emblema.
Armenii. Americanii. Ungurul. Cetitorii …. Biografia. H.. Scuar.
Ocări. Scuar. Haosul.