În ’84, toamna, la început a fost ‘Hood’, apoi volumul de snoave şi romanul a cărui ecranizare am cunoscut-o în septembrie ‘87.
Două vols. ale lui London, în primăvara şi vara lui ’87: mai întâi o culegere de povestiri, într-o ediţie ilustrată; apoi un volum cu două romane. Cam în aceeaşi vreme, mama îmi recomanda nişte povestiri australiene.
În familia noastră era foarte simpatizat Sharif, şi erau respectaţi Quinn, Ustinov, mamei îi plăceau Harvey, J. Dean, Pacino, Schell, comicii foarte populari (tandemul american, englezul W., jandarmul), comedii lipsite de pretenţii sau de răutate, senine. Nu îi plăceau actorii italieni, nici multe vedete franceze postbelice. Îmi amintesc că am văzut împreună două comedii cu Newman, când aveam 17 (vârsta unei integrări conştiente) şi 25 de ani, şi două drame cu soţia acestuia, în prima împreună cu Newman, a doua regizată de el. Era o cinefilie împărtăşită. Ne simţeam foarte bine când discutam aceste lucruri, când împărtăşeam aceste lucruri. Bunul Dumnezeu să ne aducă împreună!
Cu vremea, în mine s-au înrădăcinat batjocura, dispreţul, lenea, minciuna, obiceiul de a trişa, de a miza pe complicitatea şi nu pe prietenia lui Dumnezeu. Aşa m-am înşelat.
Mamei îi plăcuse foarte mult primul volum din ‘Changi’. Avea multă simpatie pentru simbolismul românesc, pentru Petică, şi mai ales pentru Arghezi. Nu avea încredere nici în teorii, nici în excesul de analiză, în pedanterie, în abstracţiuni, pentru că termenul de referinţă era existenţa; îi displăcea deasemeni ceea ce e pompos, bombastic, retoric, artificial, grandilocvent. Era o persoană de o intelectualitate foarte sănătoasă, aşa cum nu am mai întâlnit pe nimeni.
Îmi amintesc primul clasor.
În copilărie îmi plăceau mai ales ‘Heidi’, ‘Alice’, ‘Sawyer’, ‘Tarzan’, Frânculescu, Salinger, Merle, Dumas, ‘Morcoveaţă’, un roman polonez pentru copii, Omescu, Marşak, Akimuşkin, ‘Cipi’, Caragiale, ‘Yvain’, câteva pagini din ‘Spartacus’; la zece ani, ideea mea de sapiditate literară era un roman al lui Kessel. Căutam volumele de schiţe umoristice. Probabil însă că altele, ‘Crusoe’, Kipling, ‘Pinocchio’, ‘Oz’, ‘Quijote’ repovestit pentru copii, s-ar fi cuvenit să îmi placă mai mult decât mi-au plăcut …. Mama îmi recomanda ‘Buratino’.
Acei ani aveau trăsăturile lor de adevăr.
În ’87, mama mi-a adus nişte reviste franceze, care mi-au dat o bucurie inefabilă. În decembrie ’88 mi-a dăruit nişte lecţii de franceză, înregistrate pe vinil.
Adultul ar fi trebuit să fie legatarul răgazurilor acelui copil.
Cu vremea, m-am complăcut, însă, în lene, laşitate şi minciună.

Rugăc. & pacea & Missă & sb., articolele romancierului & autorii.

Într-o conferinţă rostită de Simon în ’66, în plină degringoladă occidentală a emancipării, acesta prezintă treisprezece opere (opt romane, o povestire, un pamflet, un eseu, o autobiografie, o elegie), cărora li se adaugă două din chiar propriile lui romane: Chardonne, Maurois, Rivière, Troyat, Ikor, Serguine, Marie Cardinal, Simone de Beauvoir, R. Poulet, Clancier, Suzanne Lilar, Bourbon-Busset, Anne Philipe.
Principiul aprecierilor e ‘adevărul firii umane’. Ca atare, îi displăcea neverosimilul; însă critica fără indignare, şi însăşi natura acestei sinteze presupune pluralismul existent în fapt şi analizat cu simplitate, diversitatea, o situare a gândirii în domeniul faptelor. Avea mereu acest standard al posibilului, pentru dobândirea căruia nu există o reţetă, aşa cum nici soluţia morală propusă nu e o reţetă. Se simte măiestria la care ajunsese în discutarea literaturii. Sobrietatea aceasta, pe care putem să o numim latină, nu e obişnuită; dar pe atunci, la mijlocul anilor ’60, părea firească. E gândirea unui extrovertit. În ceea ce enunţă, recapitulează atât un capitol de literatură modernă, cât şi experienţa unei existenţe; tema aleasă e distinctiv modernă, însă nu aşa de frecventată de marii autori interbelici (‘romancierii foarte mari’ nu acordă o importanţă majoră problemei cuplului) şi, cu toate că ‘întâlnită frecvent în literatura contemporană’ (însă mai ales ‘la romancieri mai puţin importanţi’ …), neglijată, eludată de marii autori postbelici sau distorsionată de generalizarea libertinajului. Cu alte cuvinte, e o temă modernă a beletristicii obişnuite, a beletristicii de nivel mediu. Mă gândesc că faptul ar putea să fie relevant tocmai pentru probitatea şi cinstea acestei literaturi, pentru bunul ei simţ. Aşa cum ar putea vădi, dacă nu obtuzitatea, atunci artificialitatea şi reprezentativitatea umană discutabilă ale unor pretinse capodopere postbelice, în orice caz unilateralitatea lor, sau idiosincrazia, ca un obicei al autorilor celor mai importanţi de a eluda o temă definitorie a societăţii moderne, poate din laşitate sau comoditate. E o reabilitare implicită a beletristicii obişnuite. Umanul obişnuit nu e de căutat la autorii cei mai celebri, sau cei mai ambiţioşi. Alegerea operelor şi evaluările sunt semnificative pentru ceea ce aprecia criticul în literatură, pentru funcţia pe care i-o atribuia, prin urmare e şi un crez literar. Chardonne, Troyat, Ikor, Marie Cardinal, Maurois, Bourbon-Busset, Anne Philipe au scris o literatură mai relevantă, din perspectiva adevărului uman cotidian, decât vedetele epatante, decât vedetele literare cele mai prestigioase; argumentul e simplu şi implicit, iar unghiul nu e moralizator, ci uman, şi un îndemn de a nu dispreţui binele acolo unde se află. Ideea criticului despre comuniune e rezumată într-un cuvânt al lui Saint-Exupéry (direcţia comună, o comuniune de ideal, scopul transcendent).
Simon credea că ‘Scurtă întâlnire’ e ecranizarea unui roman; de fapt, scenariul utilizează o piesă publicată în 1936 (împreună cu alte nouă piese). Însă se poate ca exegetul să se fi gândit chiar la scenariu, care a şi fost publicat. ‘Scurtă întâlnire’ a fost, la început, o piesă, iar scenariul ecranizării a fost publicat, şi probabil că acest scenariu e cel desemnat ca roman. E unica referinţă literară nefranceză, ca atare faptul poate fi de înţeles; iar aprecierea estetică e justă, îi plăcuseră atât ecranizarea, cât şi ceea ce numea roman. ‘Scurtă întâlnire’ a apărut, ca piesă, în 1936.
Altminteri, aprecierile lui sunt succinte şi inteligente. Pornea de la situaţii umane, de la deziderate plauzibile, verosimile, nu de la situaţii ideale. În discursul său de recepţie la Academie, îşi mărturisea, involuntar, ignoranţa referitoare la ‘Psalmi’, aflase dintr-o operă de erudiţie obârşia veterotestamentară a unui verset evanghelic, pe care prefera, mai departe, să-l interpreteze în sens existenţialist. Dar sinteza cu privire la literatura franceză a sec. XX despre perechea umană exprimă o gândire sobră şi responsabilă. E, mai ales, o gândire cinstită, deloc livrescă sau oţioasă. Sunt lucruri enunţate afabil, cu prietenie. Morala implicată e una trăită, testată, gândită. Umanismul acesta matur, care părea firesc în anii ’60, nu mai există. Trebuie remarcate justeţea, simplitatea, concizia, şi autenticitatea mărturiei. Iar aceasta e o gândire literară de natură să îmbie. Cum am scris, o înţeleg şi ca reabilitând literatura obişnuită.
La acea vreme, Simon avea 63 de ani.
Dramaturgia şi poezia lui sunt operă de maturitate, nu încercări de tinereţe.

Ideea de urbanitate sobră, limpede, creştină; totodată, gândirea sobră (mi-am amintit, din nou, de scrierile protestantului elveţian). Demnitatea unora dintre catolicii francezi, nu neapărat vedetele literare.

Cel căruia îi displăcuse, în tinereţe, bătrânul N., avea să se complacă în compania câtorva dizidenţi smintiţi; dealtminteri, militantismul său nu a fost unul numai literar, ci şi diplomatic, politic, ca sforar.

Un preot, azi, sb., despre ispăşire, bătrâneţe, etc..

Cunoaştere ştiinţifică şi înţelegere afectivă (a trecutului lumii).

Umanismul poetului chinez (Ciu-Kuang-hi).

Vin., la Missă, gândul bunătăţii Sf. Vasile.

Jammes avea bonomia, înţelepciunea de a nu se aservi exigenţei literare, de a nu (mai) scrie în scopul operei. Înţelesese inautenticitatea exigenţei literare, chiar ridicolul ei. Nu se preocupa întotdeauna de standardele gustului, abjura acribia estetică (a unei generaţii moderniste la care această acribie alterna, dealtminteri, cu momente de detentă şi experimentalism liber), avea momentele lui de insipiditate, care îi displac lui Marie-Aimée Méraville, însă aceste eclipse estetice, aceste intermitenţe, corespund, mi se pare, tocmai expresiei spontane, manifestării gândurilor şi dispoziţiilor lui obişnuite, naturale, nu supralicitării, nu autopastişării, ceea ce luat drept reţetă e dispoziţia spontană a autorului, dispoziţie care e, astfel, răstălmăcită; din perspectivă axiologică, momentele acestea de insipiditate au atât semnificaţia mediocrităţii care survine în orice operă voluminoasă, şi care nu e scandaloasă, ci obişnuită, cât şi, probabil, pe aceea a involuţiei geniului, deasemeni întâlnită la mulţi autori, şi care nu îl singularizează deloc pe Jammes; importante sunt victoriile. Pe de altă parte, chiar aprecierile lui Marie-Aimée Méraville trebuie înţelese în relativul lor; trebuie observat că ea se referă numai la romanele lui Jammes, iar inapetenţa ei manifestă faţă de literatura lui Bernardin, şi condescendenţa cu care o evocă, sunt semnificative. Explicaţia momentelor de pretinsă insipiditate ar putea fi nu psihologia de autor, ci lipsa ei.
Inapetenţa şi saţietatea (monotonia).

În vara lui ’37, în ţinutul Valois, Mauriac se bucura de obiceiurile vârstei, de avantajele ei, răgazul: nemairegăsindu-se în voracitatea intelectuală a copilăriei, gusta un august autumnal în Valois, era vindecat de nesaţ şi de febrilitate. ‘Azi îmi ajung câteva rânduri, pe care le meditez …’: patru clasici francezi (doi moralişti, doi memorialişti), Chesterton, ‘câteva cuvinte simple şi de neînlocuit’ în adevărul lor. Acolo se gândea la partidul apartinicilor, al oamenilor de bunăvoinţă.
Medalionul acesta e ideea însăşi de ceea ce ar trebui să fie o tabletă; nu singura idee, însă una din cele mai bune. Iar un alt articol, despre tanatofilia lui Wagner, propune în mod oportun dilema nihilismului unor opere, al nihilismului lor intrinsec, cu toată severitatea, însă, care opune două situaţii extreme: tanatofilia wagneriană şi jansenismul, opoziţie radicală, dar dilemă falsă, pentru că nu sunt acestea singurele alternative. Ideea divergenţei între artă şi religie apare, dealtminteri, şi într-o scriere polemică despre păcat şi patimi; e, din nou, o discuţie teoretică, abstractă, în termeni generali, şi, din nou, sunt omise alte posibilităţi, ca parabola, povestirea cu tâlc. Pesimismul e asumat ca unica perspectivă posibilă. Însă autorul creştin ar putea să se preocupe şi de bunătate, de ceea ce e adevărat, ar putea să aibă o perspectivă optimistă, nu referitor la ceea ce va fi, însă chiar la ceea ce e. Dilema lui Mauriac nu e aceea a romancierului creştin, aşa cum scrie, ci a jansenistului romancier, mai întâi jansenist, care se întreabă dacă se cuvine să fie şi romancier. În gândire şi în practică, Mauriac a ajuns, însă, la o soluţie; iar modul în care a trăit această dilemă nu merită bagatelizat, dimpotrivă, deşi unilateralitatea cu care a înţeles domeniul acordat literaturii nu e, mai puţin, atribuibilă jansenistului consecvent care a fost.

Preocuparea elveţianului Raymond pentru autorii Renaşterii nu a fost numai una ocazională; în ’62 a prefaţat o lucrare italiană despre Jodelle, în ’71 a editat o antologie a liricii franceze manieriste din a doua jumătate a sec. XVI şi primul deceniu al sec. XVII, în ’43 prefaţase proza lui d’Aubigné. Încă din ’35 publicase o lucrare despre atitudinea religioasă a lui Montaigne.
În anii ’60 a realizat două ediţii Baudelaire.

Dum. seara m-am gândit la acei asceţi creştini care aparţin tipologiei proorocilor; ei trebuie înţeleşi ca prooroci, îndrăgiţi ca prooroci, iar continuitatea profetismului în Biserică e de ordinul evidenţei.

Rostind versetul părăsirii, Iisus îşi exprimă durerea, nu deznădejdea, şi se situează într-o perspectivă religioasă, deoarece citează Scriptura, şi rosteşte ceea ce e licit, pentru că reia o lamentaţie biblică, aşadar canonică, permisă; e o rugăciune, nu un protest. Iisus nu doar că se situează în perspectiva Scripturii, perspectivă religioasă, însă rosteşte o rugăciune. E strigătul evreului credincios. Iisus îşi încredinţează sufletul ca evreu credincios.

Celor zece volume ale elveţianului (jurnale, memorii, filozofie, estetică), trebuie să le adăugăm scrisorile şi prefeţele ocazionale, pentru contemporani.

Manent şi războiul civil ideologic, difuz.

Baumann ia predilecţia individuală drept normă universală, atotcuprinzătoare; ca atare, aprecierile lui sunt foarte unilaterale. Baumann identifică simplitatea cu austeritatea expresiei, alteori cu arhaicul, ceea ce e mai adevărat, însă Baumann are un reducţionism nerezonabil, şi care, în perspectivă psihologică, ar putea să fie expresia saţietăţii, a excedării, o formă de revoltă. Proza lui are vehemenţa desuetă şi polemismul inutil în care credeau aceia care-şi făceau din combativitate o obligaţie, iar această vehemenţă nu e mai puţin convenţională, nici, de fapt, mai puţin monotonă, decât modalităţile de expresie pe care îşi propune să le denunţe; e reversul vehement al aceleiaşi mediocrităţi spirituale. Cu oţărârea nu se iese din mediocritate, iar nuanţa definitorie a acestei întărâtări sterile e inautenticitatea cea mai crasă. Franchţea nu poate să ţină loc de spiritualitate; şi, în general, nu poate să ţină loc de nimic …. Francheţea are numai altitudinea şi semnificaţia proprii persoanei care recurge la ea. Francheţea oţărâtă nu a sfinţit pe nimeni. Asemenea pretinşi rebeli de la sfârşitul sec. XIX erau cât se poate de burghezi; burghezi rebeli, care-şi făceau din lipsa bonomiei un merit. Radicalismul acesta de bâlci era şi el tot numai o atitudine literară, deşi cei care credeau în el erau convinşi de contrariu, şi se flatau.
Pe de altă parte, Baumann răstălmăceşte complexitatea drept faptul de a fi complicat. Exclusivismul acesta e arogant şi dezagreabil, şi ţine de năravul de a emite ucazuri, de faptul că, pentru unii catolici de acum un veac, stropşirea părea o virtute, li se părea că sunt virtuoşi atunci când se oţărăsc.
În al treilea rând, uită că simplitatea, aşa cum o vrea el, e un dar; faptul îi era cunoscut, îl simţea, pentru că scrie despre ‘trăsăturile de simplitate’, ale ‘realiştilor apogeului francez’, şi, mai înainte, că modalităţile de exprimare a sentimentului nu pot rămâne de o transparenţă absolută în opere vaste, şi că aceasta e o legitate psihologică, numai că nu ajunge la concluzia … simplă că simplitatea însăşi e un dar. Baumann era un pelagian.
În al patrulea rând, Baumann îl aprecia pe Bloy, care probabil că nu e chiar prototipul simplităţii şi al firescului. În al cincilea rând, elogiul simplităţii duce la simplism şi la reducţionism, şi la confundarea ordinului estetic, unde pluralismul e legitim şi firesc, cu acela religios.
Eseul lui Baumann despre simplitate e adevărat, just şi util ca principiu, însă fals, sau măcar discutabil, în ceea ce are contingent. Direcţia e corectă, însă autorul nu a înaintat suficient, nu a mers destul de departe, pentru că nu era pe potriva temei alese, iar gândirea lui nu provine din pacea simplităţii, ci din întărâtarea polemistului, adică nu avea sufletul care ar fi trebuit pentru ceea ce şi-a propus, şi ca atare nu a izbutit să trişeze; se simte o oarecare impostură în această severitate necruţătoare. Versetul despre crearea aştrilor are această formă nu din … neglijenţă, ci pentru că polemizează cu astrologia.
A publicat două lucrări despre cartuzieni, în ’28 şi ’36.

Bertrand trebuia, cu portretul Sf. Augustin din ‘Viaţa şi lucrările …’, să fi scris o sinteză, esenţialul referitor la persoană, alegând ceea ce e cel mai semnificativ, şi nu neapărat din evenimente, însă din gândire; pentru a aprecia literatura Sf. Augustin, e necesar probabil ceea ce un alt biograf recomanda referitor la scrierile unui autor medieval: asumarea sufletului vremii aceleia, adică simpatia.
În capitolul al patrulea, ‘Viaţa ascunsă’, Bertrand scrie despre predicile ‘aproape zilnice’ din Bazilica Păcii, despre scrisori, tratate şi ‘Mărturisiri’; unele scrieri catehetice ar fi meritat amintite. Poate că lupta reală a fost aceea împotriva deprinderilor învăţate, a artificialităţii. Soarta tratatelor, deşi opusă aceleia a epistolelor polemice ale matematicianului jansenist din sec. XVII, e, din perspectivă modernă, aceeaşi.
Biograful menţionează şi minunile săvârşite de Sf. Augustin în timpul ultimei lui boli.
Biografia are o anume sentimentalitate pompoasă. Naraţiunea e relativ insipidă.

Sb. seara, gândul celui care ar trebui să fiu, care s-ar cuveni să fiu.

În vremurile de înşelare, aş fi avut un criteriu, ceva în care să am încredere: adevărul afectiv, lirismul, ceea ce i se adresa inimii mele, ceea ce era de natură să convingă inima; aşa cum e romanul colonial preromantic.

M-am gândit că filmele pe care le-am văzut cu mama în toamna lui ’87 semănau cu serialul din a doua jumătate a anilor ‘60, şi ‘Jungla roz’ e din aceeaşi tradiţie americană a divertismentului exotic.

Umanul şi omenescul. Rugăc., ieri, luni & rev., oră & umanul în pietate & visul, marţi dim. (două vols., unul se numea ‘Nuvele ebraice’).

Cele trei semnificaţii: universalul romanului istoric; aceea generală, romanul istoric occidental modern, cr., etalon; arta autorului, contribuţia. Termen de comparaţie, în două accepţii.

Viteza e numele onorabil dat de către unii grabei. Acesta e paradoxul lumii capitaliste: economisirea timpului nu l-a avantajat pe om, dimpotrivă. Ocaziile de a economisi timp, de a acorda corvezii mai puţin timp, nu au dus la mai mult timp liber. Făgăduinţa progresului tehnologic fusese tocmai preluarea corvezii de către maşini, suplimentarea timpului liber uman, degrevarea omului, despovărarea. La scara societăţii, însă, efectul pare să fi fost contrar.
Nu e bizar că lumea timpului economisit e şi aceea a lipsei de timp? Că oamenii au mai puţin timp tocmai când, teoretic, progresul ar trebui să le ofere tocmai acel timp pe care li-l economiseşte progresul tehnologic; e o lume a grabei, a superficialităţii vinovate, nejustificate, însă complezente.

Ideea unor monografii, a unor sinteze.
Marie-Aimée Méraville a scris un studiu scâlciat de obiecţii indigeste, de cârteli, de rezerve condescendente, ceva insolent.

Creştinismul femeilor e mai optimist.

Simon a publicat numeroase scrieri politice, începând de la 31 de ani, şi de filozofia culturii (’50, ’51, etc.); chiar majoritatea criticii lui e scrisă din această perspectivă morală, politică, filozofică, adică umană, şi e critica cuiva care era el însuşi mai întâi, şi în primul rând, autor de literatură. ‘Trebuie să avem încredere în această realitate umilă a cotidianului …’. Era conştient că nu tezele justifică literatura, ci lirismul, însă nu acela declarativ sau prolix. Căuta, în literatură, faptul estetic, afirmarea estetică. Însă ştia şi că pentru o evaluare umană a literaturii trebuie sobrietate. Îi era străină artificialitatea estetismului, adică nu reducea arta la virtuozitate. Gustul trebuie îndrumat de suflet, pentru a nu fi redus la expertiză. Atât gustul, cât şi analiza, gândirea, sunt unelte ale sufletului, ale înţelegerii. Profunzimea morală, adevărul, cinstea sunt valori care îi pot fi cerute literaturii. ‘Literatura bună e aceea care se inspiră din viaţă.’
De la 35 de ani a predat în Belgia, până la 46 de ani, apoi a predat în Elveţia până la 60 de ani. Temele lui critice sunt de politică şi morală, din perspectiva analizei filozofice. A remarcat predilecţia lui Chardonne, al cărui ‘Epitalam’ îi părea foarte izbutit, pentru ‘o artă clasică de analiză abstractă’.
Dacă o operă e o lume, ideea de a o defini e absurdă.

Capodoperele rămân importante; manifestele, peroraţia, nu. Capodopera adevărată scuză orgoliul; manifestul îl acuză. Lumea aceea artificială, lumea literară pariziană de acum un veac şi un sfert, cu efemeritatea şi falsul brio al proiectelor himerice, generozitate pur verbală. Manifestele literare nu reformează nimic, şi merită tot scepticismul. Lumea literară a metropolelor s-a complăcut în manifeste.

Loti avea ceva extraordinar, explicând simpatia sau admiraţia pe care i-o acordau doi catolici de acum un veac.

Intelectualii moderni nu sunt, ca oameni, o elită decât pentru ei înşişi, e un sentiment de castă; altminteri, artificialitatea sintaxei în care îşi formulau trăirile ….

Jammes: lacrimile, mireasma heliotropului (o boraginacee, Heliotropium europaeum), tăcerea (excursia la Trouville, în toamna lui 1898).

Orgoliul intelectual crează o responsabilitate falsă, nefirească; pe de altă parte, smerenia trebuie să ducă nu la idolatrie, ci la simpatie, la caritate. Supremaţia intelectuală e întotdeauna o iluzie.

Principiul psihanalizei e simplist şi mecanic, şi nu dezvăluie umanul, ci nişte simetrii bidimensionale.

‘Şi pe mama sus în Cer voi întâlni.’
‘Şi ne vom revedea în Ceruri.’

Vin. seara, la TV, filmul (învierea fiicei lui Iair, petrecerea lui Irod), pricesne, văduva unui politician.
Vin. seara m-am gândit că teoreticienii ambiţioşi sunt ca acel copil care se juca cu uşa catedralei. M-am gândit la budismul adevărat, la iluzia referitoare la intelectualii greci şi pretinsul lor progres, la religia populară greacă (mai rezonabilă decât axiomele), la durerea lui Iuda (câţi dintre turnători au simţit durerea şi părerea de rău, câţi dintre trădători?), la nepăsare, la mariologia unor pricesne, la răstălmăciri. Probabil că gânditorii îi apar lui Dumnezeu ca acel copil mic.

Descriind convertirea Sf. Francisc, Truc nu ia partea fiului, nici nu îl judecă pe tată; simplismul, obtuzitatea generozităţii aceleia tinereşti sunt evidente, pentru că fiul nu ţinea seama de tatăl său, referitor la cele ale tatălui său. În mod aparent paradoxal, înrudirea, familia aveau să devină tema predilectă a sfântului, iar blândeţea, bunăvoinţa universală nu aveau ca început necesar severitatea faţă de tatăl său, ci au trebuit să o repare.
Truc interpretează esenţialul, semnificaţia, nu cotidianul, vicisitudinile, truda.

Modernii se grăbesc să laude ‘căutarea adevărului’, care nu e decât insolenţă, zbucium, intempestivitate, meschinărie, orgoliu, curiozitate prostească, dezlânare, apatie morală, adesea duhul blasfemiei, ostilitate sau ranchiună.

Sinceritatea nu poate fi apreciată în funcţie de expresia ei literară. Ceva poate să fie bine scris, fără a fi sincer. Ceva poate să fie exprimat cu stângăcie, fiind sincer, şi câteodată e aşa din preaplinul inimii. Expertiza literară, expertizarea drastică e insuficientă. Dealtminteri, un mare autor nu e niciodată, chiar în momentele lui de mediocritate, stângaci în felul unui neavenit. E şi aici o deosebire. Chiar stângăcia lui e personală, e de un anume fel, nu merită batjocura. Există o expertizare care e oţioasă sau pedantă, mediocră spiritual. Expresia stângace poate fi nu numai sinceră, dar şi autentică spiritual; altminteri, şi eu am resimţit convenţionalitatea, ingenuitatea simulată a reportajului unui francez, era ceva neautentic, nesincer, chiar dizgraţios, însă asta se întâmplă, nu trebuie să scandalizeze, şi nu e mai disonant decât reportajele socialiştilor, idilismul proletar. Autorul poate să nu simtă, sau să se înşele, în cauză fiind buna credinţă subconştientă.

‘Cei care sunt însinguraţi sau întristaţi’, bucuria veşnică în lumina Sf. Treimi.

Sb. seara, la TV, un laic reafirma că versetul rostit de Iisus crucificat nu exprimă răzvrătire, deznădejde, abandonare, ci o rugăciune. Nu e un cuvânt de descurajare, ci poezie liturgică.

Luni dim., cafeaua & postarea referitoare la etnograful francez (ataşarea ilustraţiilor, tabelul, apoi ilustraţiile) & ţigări.
Am găsit mai multe referitor la reacţionar şi etnograf, decât la catolic, romancier şi critic (acesta, harnic); dar sunt mai ales lucruri sumare, scrise neglijent, fără simpatie şi, de fapt, fără multă cunoaştere, e un autor demodat, care nu mai place, chiar ostracizat pentru tendinţele lui reacţionare.

Dorinţa de ‘a merge la Dumnezeu în mod foarte simplu, ca un copil, fără teologie, fără poveşti’ (J. Green, ‘51) nu mi se pare … protestantă, ci inteligentă şi practică. Însă religia înseamnă virtutea corespunzătoare, prin primatul harului, nu dezideratul, enunţarea.
Temperamentul lui J. Green era cum nu se poate mai deosebit de al aceluia căruia i-a urmat la Academie. La primul, egotismul, fantezia, ludicul, eschivarea, barocul, lirismul într-adevăr englez, exagerarea mohorâtă însă fantasmagorică, absolut nelatină. Dialogul său cu FM a fost numai ocazional, pentru că ei doi şi erau cum nu se poate mai deosebiţi, mai neasemănători, fapt exprimat şi de predilecţiile literare ale fiecăruia. Chiar onestitatea ineficientă în plan moral a primului, indecizia, şovăirea. Pesimismul lui, dacă măcar poate fi numit astfel, nu era deloc … jansenist, sever, ci foarte similar aceluia al anglicanismului evanghelic din sec. XVIII. Era, sau rămăsese, protestant nu în enunţuri, ci în modul de a le înţelege.

Mărturii: mediocritatea biografiilor & obtuzitatea & biograful preotului & Leonardo, chiar în pofida evidenţei, a purtării lui & hegelienii. Scepticismul bunului simţ, naivitatea teoriilor laborioase, ME de M, Sf. Tereza de Calcutta. Interpretarea (iar relatarea e, în virtutea selectivităţii, etc., o interpretare) nu poate egala fiinţa.

Luni seara, la TV, câteva cântece ale primăverii.

AP şi principiile criticii lui Raymond. Divergenţa e o chestiune atât de deprinderi, cât şi de temperament. Nu oricui îi e dată receptivitatea, nici însuşirile pentru a persevera, a înainta. Cei zece autori ‘în căutare de ei înşişi’. Prin ceva le e superior criticilor catolici contemporani: poate că prin acribie. Nu avea deprinderi de gazetar, de foiletonist obişnuit. Ininteligibilul ‘anumitor suprarealişti’ nu e o chestiune de … raţiune, ci de artă, nu îi contravine … raţiunii, ci lirismului. Înţelegerea estetică înseamnă asimilare. Această asimilare e una afectivă şi umană.

Vizirescu, complimentat drept om luminos.

Marţi am citit o postare de Florii referitoare la pictură din sec. XIX (interioare), şi una referitoare la austeritatea lui Inocenţiu al XI-lea (prefaţată cu oportunismul mălăieţ cunoscut).

Deva, olimpicele, Slovacia, Brăila, Târgovişte.

Artificialitatea şi umanul în religie. Evoluţia lui Leonardo, progresul.

Dacă, de la 14 ani, aş fi ales câte un volum pe an, mai întâi romanul polonez, în ’92, ar fi fost posibilitatea de a progresa.

Vin. dim. m-am gândit la editorul lui Creangă, la autori care ar merita editori ca acesta, nu numai pentru dibăcia de filolog, ci pentru sinceritate, şi mi-am amintit de cele două volume, din 1912 şi 1921, referitoare la Flaubert (iar vol. al doilea al romanului în şase volume se numeşte ‘O nouă educaţie sentimentală’) ale lui Bertrand, care a publicat, la 74 de ani, şi un volum referitor la Lamartine, şi a oferit o operă de peisagist literar.

Nu aveam curajul să afirm ceea ce cunoşteam drept adevăr.

Sportivii, disciplina, lenea, apatia, delăsarea.

Ieri, joi, am citit despre doi autori italieni de capodopere pentru copii, iar autorul lui ‘Pinocchio’ era credincios.

La unii autori, creştinismul e gândit ca un fapt literar, educaţie circulară, în care omul înţelege ceea ce cunoştea deja, şi în care faptele literare sunt doar comparate între ele, ceea ce determină ca şi stilul vieţii interioare, al sensibilităţii şi gândirii, să fie livresc, ori Sacramentul e o viaţă, creată de Dumnezeu, nu o operă creată de om, iar această ierarhie e esenţială, creştinismul e ceea ce e trăit cu limpezime şi sinceritate, nu ceea ce e intenţionat, dorit, nu e dezideratul, ci faptul, omul participă la ceva dat de Dumnezeu, ceva în mod definitoriu nesurvolabil, fără caritate totul e îmbâcsire, în lipsa carităţii, care e bunătatea, gândirea se îmbâcseşte; în mod concludent, la unii preoţi sau călugări nu e aşa.

Mereu m-am gândit că idealul e ceea ce a trăit altcineva, altul.

Vin. seara, la TV, ‘Jandarmul’ (sosirea pe litoral a sergentului major, plutonierul vanitos, jocul cu bile, visele parodice, fiica, nudiştii), comedia ca atare e o parodie a filmelor de plajă; Maria Pacôme într-un rol secundar. Sergentul major, despotic şi slugarnic.

Nu putem înţelege omul ca atare utilizând istoria ideilor, termenii şi deprinderile ei. Planul dinamicii ideilor e unul abstract, o încercare greşită de a explica. Situându-se în planul generalului, acest mod de a explica începe prin a face abstracţie de individ, şi prin chiar aceasta îşi pierde orice relevanţă morală. E o explicare extrinsecă. Studiul mentalităţilor, însă, presupune mai întâi experienţa imediată, şi percepţia extraordinară a celui care îl întreprinde. Pentru a accede la psihologie, pentru a fi mai mult decât turist, sunt necesare calităţi umane ce nu pot fi standardizate şi care nu se pot preda direct. Cum am putea să convenim asupra bunului simţ, dacă nu toţi îl avem? Educaţia livrescă nu eradichează mediocritatea. Pentru înţelegerea psihologiei sociale e nevoie să fii mai mult decât numai turist, şi e nevoie de altceva decât de raţionamente abstracte, oricât de ingenioase, chiar oricât de epatante. Însă nu se va putea conveni niciodată în mod universal asupra rezultatelor, asupra izbânzii, pentru că psihologia socială izbutită, nepedantă, e literatură. Istoria ideilor ia drept cauză ceea ce e numai expresie, dă moda drept reuşită adevărată. Ia mediocritatea neexigentă drept consens. Materialismul lui Spinoza e strident prin puerilitatea şi aporiile lui, prin voinţa de a nega, formă timpurie a nihilismului, prin intelectualismul care dispreţuieşte bunul simţ (prevalarea de Scriptură împotriva bunului simţ), cu toate că şi actualmente îi mai e acordată o stimă care nu îi e cuvenită; toate intelectualismele sunt scientisme, şi sunt explicabile prin întărâtarea orgoliului, prin frondă, exprimate în dihotomii, în simplisme. Utopia educaţională modernă e prometeică, şi pretinde să evalueze umanul cu metode neumane, fie ale mediocrităţii convenite, fie ale scientismului.
Psihologia socială de catedră e o formă absurdă a literaturii. Ea înlocuieşte geniul, asupra altitudinii căruia nu poate să existe consens (altul decât acela placid, oţios, neexigent, convenţional, al generalizării neinteligente) cu competiţia profesională. Oriunde e delăsată bunătatea, care e har, omenia, triumfă aptitudini distorsionate. La începuturile psihologiei de catedră, existase percepţia demnităţii literaturii, percepţie falsificată din capul locului de pretenţia de a se fi ajuns, prin ştiinţa de catedră, la ceva mai înalt. Însă demnitatea literaturii nu era ocazională în raport cu ştiinţa. Cunoaşterea aceea nu poate fi codificată în convenţii scientiste. Aceasta e iluzia utopiei scientiste. De fapt, sunt situaţii omeneşti, nu situaţii ideale, iar deprinderile scientismului explică artificialitatea rezultatelor lui.

Există o gândire obiectivă, iar aceasta nu e a mea, nu e a mea în chip firesc. Nu e o iluzie a subiectivităţii. E ceea ce rezuma ghidul Sf. Giulgiu: caritatea faţă de aproapele, înţelegere târzie. Lupta nu e una cu iluzia, ci cu păcatul, cu egoismul, e o luptă mai întâi morală, nu intelectuală. Egoismul, păcatul distorsionează gândirea.

Arhaicul, credinţele arhaice şi universale. Resimt justeţea afirmaţiei că, mai întâi, trebuie crezuţi Moise şi Proorocii, adică omenia, apelul omeniei. Adică evreii aveau o învăţătură morală limpede şi incomparabilă, care să descurajeze dibuirea de ‘scurtături eshatologice’. Aceasta aveau evreii, şi nu avea restul: limpezimea învăţăturii morale. Ceea ce e răstălmăcit drept mundan e prudent şi sănătos, şi prin aceasta Moise le e superior păgânilor greci şi latini, pentru că e necesar să cunoşti calea, să fie revelată calea, nu numai destinaţia, iar Moise şi Proorocii arată calea, chiar dacă au fost câţiva păgâni care să arate destinaţia. Calea dreaptă duce oricum la destinaţie, însă destinaţia nu poate să fie atinsă fără cale. Altminteri, proorocirile mesianice erau eshatologice, Proorocii sunt scrierile cele mai vechi, venerarea Proorocilor era obişnuită, iar integrarea pesimismului mesopotamian e numai o etapă trecătoare. Scrierile care par să dezmintă orizontul eshatologic nu sunt cele mai vechi, şi sunt redactări clericale, înrâurite de pesimismul descurajant al religiei mesopotamiene. Însă la Prooroci, scripturile cele mai vechi, sunt mai ales oracole eshatologice. Abia după aceea au apărut instrumentalizările naţionale, etc.. În religie rămâne esenţial faptul personal, ca atare gestul unora dintre progresişti de a repropune ‘mântuirea colectivă’ neagă transparentizarea. ‘Mântuirea colectivă’ e o ideologie naţională. Reiterarea ei e o formă de arheologism. Adevărul ‘mântuirii colective’ e că Dumnezeu se adresează întregului neam omenesc, împotriva egoismului.

Sf. Gheorghe era capadocian.

Capitularea, demoralizarea, îmbâcsirea, lenea, ranchiuna, defetismul.

Atât profetismul, cât şi Revelaţia continuă în Biserică; mentalitatea de epigoni, de urmaşi nevrednici, e dezminţită de faptul soteriologic, de faptul sfinţeniei. Atâţia sfinţi aparţin tipologiei profetice, oficiului profetic. Catedra Învăţătorilor Bisericii nu semnifică altceva. Sf. Louis-Marie Grignion de Montfort, Sf. Catherine Labouré aparţin tipologiei profetice. Etapizările sunt o înşelare a protestanţilor şi a patrologilor, aceeaşi mentalitate care a promovat deismul, aceeaşi înlocuire a perspectivei umane, raţionale, cu o perspectivă erudită, iar hipertofierea a ceea ce e numit conştienţă istorică modernă nu e un progres, ci dimpotrivă, un rebut, o iluzie prometeică, prometeismul zadarnic, himera cunoaşterii autonome, după care omul ar putea să cunoască fără Dumnezeu; şi dacă această înşelare e dezminţită în existenţa fiecăruia, ea e dusă mai departe, tocmai prin escamotarea individualului, în teoriile simpliste.

Gustul la modă, gustul contemporan se întemeiază pe condiţionare, psitacism, convenţie şi simplism, pe idei primite. În anii ’60, versurile lui Minulescu corespundeau gustului, pentru cine nu se ralia, nu se alinia mimetismului. Psitacismul, mimetismul, condiţionarea dictează gustul majorităţii şi al mediocrilor.

‘Clapper loader’. Dum. seara, la TV, un film englez din ’82, cu Julie Christie, Ann-Margret, Holm, etc.. Importanţa fericirii.

Mă gândesc că unul, JG, îi citea pe pamfletarii comunişti (KM şi Troţki), iar altul, FM, îl citea pe dominicanul francez. Nu e chiar acelaşi lucru.

Amintindu-mi de răzvrătire şi de gustul timpuriu al blasfemiei, de precocitatea blasfemiei, mi-am amintit şi cuvintele lui Iisus despre obligativitatea prescripţiilor: poveţele farizeilor nu sunt discreditate de cei care le vehiculează.

Dum. seara am ajuns la Missă la Evanghelia intrării în Ierusalim. Au urmat Isaia (înţelepciunea), apoi Pătimirea după Sf. Matei (renegările, ogorul şi suicidul). A predicat Episcopul, citând, de la acela pe care l-a numit ‘marele papă Benedict al XVI-lea’, o parabolă a lui Lev Tolstoi (păstorul, hainele); era ca şi cum ar fi oferit pe altar o floare a simplităţii.
Marţi seara, la Missă, s-a afirmat că nu e botezat nimeni cu numele de ‘Iuda’; imediat m-am gândit la celălalt ucenic, şi mi-am amintit titlul unui roman victorian, şi persoane din lumea de azi care au, într-adevăr, acest nume (un actor la modă, un autor catolic), e un nume dat la botez. Însă preotul a citat un verset despre prudenţă din Sf. Pavel, explicând nevoia de har. Mi-am amintit că mama avea convingerea că harul e absolut necesar.
Sb. seara, predica Episcopului: mai presus de gesturile omeneşti, vestirea îngerului e esenţială; prin Botez am murit cu Iisus, ca să înviem asemenea lui; Crucea e puntea peste moarte, durerea nu e desfiinţată, ci făcută transparentă. L-a citat pe ‘marele poet creştin’, Coşbuc, pentru o ‘mărturie comună’, cu o poezie georgică pascală. La Litanie, Sf. Mihail şi îngerii, Sf. Grigore, Sf. Augustin, Sf. Atanasiu, Sf. Vasile, Sf. Tereza, Sf. Ignaţiu, Sf. Ioan Vianney.
Vin., viscol. Seara, am ajuns la Missă abia la pace.
Duminica albă (a neofiţilor), sau a Sf. Ap. Toma, sau a Milostivirii dumnezeieşti (iniţiativă papală). Predică referitoare la Sf. Ap. Toma, geamăn al fiecăruia dintre noi, îndoială, criză, răzvrătire (îndoiala nu e ingenuă, ci exprimă o răzvrătire latentă), ignoranţă (ne îndoim pentru că am uitat ce cunoaştem), comuniune, cauzele şi remediile îndoielii, fenomenologia ei; binecuvântare cu relicvariul Sf. Faustina.

Cauvain a publicat, în 1875, un articol despre Scott.
Cinci alineate din partea a treia, aprecierea operei maestrului scoţian, sunt esenţiale, un giuvaier de critică succintă şi inteligentă, reabilitând sapiditatea extraordinară a operei; deasemeni, omagierea traducătorului harnic şi prompt. Iar ultimul alineat exprimă o dorinţă a lui Cauvain, ivirea unui autor francez care să fie pe potriva artistului scoţian.
La 1875, un francez scria mai bine, şi cu mai multă însufleţire sinceră şi convingătoare, decât englezii de la acea vreme. Însă pretinsa inferioritate a romanelor a fost cel mai rezonabil tăgăduită de către un eseist englez, care găsea avantajoasă această economie a efectelor, care îi găsea o eficienţă superioară; obiecţiile ştiute proveneau de la critici care citeau romanele lui Scott drept ceea ce ele nu sunt, drept altceva decât le-a vrut autorul lor, poate fiindcă aceşti critici cusurgii erau obişnuiţi cu literatura autorilor din generaţii ulterioare, cu naraţiunea unilaterală, exclusiv senzaţională. Cred că aceasta e explicaţia demodării autorului, şi a obiecţiilor care au apărut în a doua jumătate a sec. XIX, la critici deprinşi cu alt stil al povestirii, cu o altă modalitate de a povesti. Nerăbdarea provenea din eroarea de a-l înţelege pe autor drept precursorul stângaci al romancierilor ulteriori. E şi o anume imaturitate în această inapetenţă, poate o înclinaţie către puerilitate. Publicul din a doua jumătate a sec. XIX se obişnuise cu o naraţiune mai senzaţională, mai rapidă, uneori mai crasă, după regulile foiletonului, şi răstălmăcea operele scoţianului drept o formă mai stângace a acestei naraţiuni la modă. Atât lirismul, cât şi bunul simţ, cotidianul, obişnuitul ajunseseră să nu mai facă parte din foiletoanele cu care se obişnuiseră generaţiile mai noi. Demodarea e foarte explicabilă, dacă o înţelegem astfel. Muschetarii simbolizau, chiar pentru englezi, standardul. Ideea franceză, înrudită dar diferită, ajunsese să primeze. O parte a publicului ajunsese să îl vrea pe scoţian numai ca precursor al acestei idei franceze. Se optase pentru o naraţiune zveltă, senzaţională. Eficienţa estetică a moderaţiei nu mai era recunoscută sau simţită.
Le Rocher scrie ceva similar din perspectiva esteticii romanului, când evocă frumuseţea ‘descrierilor foarte detaliate’. Însă Le Rocher, burghez meschin, a scris mai ales din perspectiva curiozităţii amuzate, uşor condescendente, cu mai puţină empatie. Chiar naraţiunea lui are un iz de mediocritate, iar alura e a unor însemnări biografice, cam dezlânate.
Sensibilitatea lui Scott era una modernă, când era elev credea că Ariosto îi e superior lui Homer. Elementele culturii lui literare sunt foarte importante.
Criticile lui la adresa religiei nu sunt cele ale protestantului, ci ale iluministului, ale legatarului Iluminismului.
Îl întâlnise pe Invernahyle, care se duelase cu ‘Rob Roy’.
Dumnezeu nu vrea amorţirea, delăsarea, apatia, inapetenţa.

Clancier a prefaţat volume de Hugo, Verlaine, Radiguet, Leconte de Lisle (‘Poemele barbare’), Margerit (care îi plăcuse şi lui Gracq, pentru romanul din ’44), Parrot (autorul unui ‘Mozart’, publicat în ’45), Nathan Katz (alsacian evreu, autor dialectal), Gorki, poezie populară uraliană, proză finlandeză; a prefaţat şi o traducere germană a poeziilor lui Éluard (’63).
A scris o ‘Viaţă cotidiană în Limousin în sec. XIX’.
Se simte că există la Clancier o întâietate certă a vieţii şi a experienţei. Simţirea lui religioasă, pe de altă parte, nu e rezumabilă în butade.
Queneau i-a scris un ditiramb bombastic, care să epateze.
Titlul unei opere a lui Clancier, ‘Timpul …’ (al patrulea volum de memorii), e un citat din Aragon.
Din florilegiile de versuri, mi-au plăcut ‘Espoir’, ‘Mes rois’. ‘Celui qui …’ are semitonul retoric proletcultist, însă cu versuri izbutite (‘Et parfois j’aurai cru …’); îl numea pe Dumnezeu ‘taina tainei care suntem’.
Pentru Clancier, ‘poemul e negarea timpului’; dar e astfel nu prin cuprinsul său obiectiv, care poate fi chiar trecerea timpului sau alte teme înrudite, ci prin geneză, prin cuprinsul afectiv exprimat. Poemul are drept cuprins numai momentul. Aici, autorul se gândea la formă, nu la lirism; adică o formă succintă corespunde unui cuprins afectiv de moment (chiar dacă de o demnitate inegalabilă), e rezultatul altitudinii afective, pe când romanul ca atare e şi al efortului obişnuit. Mai departe, se referă la geneză, la faptul că substratul unui poem e o trăire excepţională; altminteri, poemul poate să se raporteze la ‘mişcarea timpului’, chiar poezia lui Clancier are această temă (‘Le siècle et l’espace’, ‘Grâce ultime’), fie ca expresie a nostalgiei, fie ca idee a destinului, însă întotdeauna ca rezultatul simţirii de un moment. Schiţa poate avea demnitatea poemului. Geneza lor e asemănătoare. Ambele sunt rezultatul înaripării.

Henri Pourrat s-a căsătorit în ’28, avea 41 de ani.
A tradus, în colaborare, o piesă poloneză (a lui Wyspiański, el însuşi traducător al ‘Cidului’), traducerea a fost publicată în ’25.
Pourrat a fost prieten cu Jammes, Giono, Ramuz. A călătorit în Elveţia în primăvara lui ’48.
L-a invitat pe Pétain la Ambert. Aştepta de la Pétain restaurarea statului creştin, spera să fie un Salazar francez.
Regionalismul lui e indiscutabil, dar nu ştiu de ce ar fi descalificant, nici de ce povestitorul ar trebui exonerat; ca la oricare autor mare, regionalismul său nu e unul de clişee, ponosit, rânced. Iar etnografia lui e etnografie autentică, aşa cum ar trebui făcută. Livradois e în răsăritul lui Auvergne, la sud de Vichy.
Pourrat a trăit 72 de ani, s-a născut şi a răposat la Ambert; era fiul unor prăvăliaşi, părinţii săi aveau o mercerie, prăvălie curioasă care avea să-i placă lui Vialatte (sosit la Ambert în 1915, elev al colegiului în care Pourrat a ţinut, la 27 de ani, un curs de literatură). A progresat faţă de modestele lui începuturi literare, ‘Sur la colline ronde’ (1912), şi, mai ales, primele scrieri, divertismente infantile. A editat memoriile Antoinettei Micolon. A prefaţat ‘Sub ecuatorul Pacificului’ (Ernest Sabatier), şi multe alte volume: Ancelle, Elvire Bricout, Suzanne Robaglia, Schlemmer, romanele unui geograf (‘Maria’, ‘Gouttebel’). André Schlemmer era un laic reformat, editorul ‘Studiilor calviniste’ ale lui Lecerf. Schlemmer se afirmase ca liturgist.
Pourrat a publicat aproximativ patru sute de cronici literare. În ’40 a publicat o lucrare despre Péguy.
Cineva îl situează în tradiţia regionalismului lui Mistral. Cred că a avut firescul pe care-l aveau şi alţi autori din provincia de pe vremuri, şi care poate fi răstălmăcit ca nonşalanţă. Nu se cantona în canoanele gustului la modă. Avea lumea lui. Cel mai frumos titlu al unei opere a lui Pourrat e ‘Vent de mars’. Probabil că ar merita (ca şi Limbour, ca şi alţii) un editor cum a avut Creangă; Creangă care, la fel ca alţi doi clasici români, a fost studiat ca Beyle.
‘Vent de mars’ e o lucrare de idei, de sociologie, de critică economică, de deziderate, de militantism; o operă politică. Adierea primăvăratică era a posibilităţilor politice ale momentului: primatul gospodăriei rurale, idealul regionalist şi descentralizarea, pacea socială şi colaborarea claselor; ne poate plăcea când un scriitor propune o orânduire, propune reforme, etc., nu însă şi când o încuviinţează necritic pe aceea existentă sau instaurată, chiar dacă motivele lui sunt nobile, neoportuniste. Literatura ruralistă e criticată de Faure pentru aservirea faţă de Vichy.
Pourrat dezaproba mecanizarea, folosirea îngrăşămintelor; condamna imperialismul clasei muncitoare, din cauza etatismului, dorea ca societatea vremii să aleagă valorile mai înalte, să aibă un ideal (nu un scop de a profita), nu orice scop e un ideal. Ţăranul valorizează, agricultorul exploatează. Maşinismul îl proletarizează pe ţăran.
‘Trésor des contes’ are, după unii, douăsprezece volume, după alţii treisprezece, iar primul a apărut când autorul avea 61 de ani. Ca etnograf, a adunat 53 de dosare, clasoare inestimabile de documente etnografice de la prima mână, o predilecţie ca a lui Eminescu. Culegerea de ‘proverbe, cântece, poveşti, legende, datini, versuri pentru copii’ (cf. Valloire) a început în 1908, la 21 de ani (culegerea poveştilor ar fi început în 1911), şi a durat până în august ’56, în ultima zi de vară. Autorul a răposat în iulie ’59.
În ‘Tradiţii din Auvergne’, Henri Pourrat evocă crama de la vie.
‘Viaţa fără farse e ca o călătorie fără hanuri.’
Chocheyras scrie că ‘Gaspard’ e concomitent roman ţărănesc, de aventuri, rousseauist. ‘Gaspard’ respectă principiul recomandat de un alt romancier pentru naraţiunea istorică: trecutul relativ apropiat.

Cineva remarcă preternaturalul din operele lui Beyle. Scepticismul acestuia e acela al lui Homais. Oare Beyle sau Mérimée ştiau ei înşişi ce credeau, dincolo de ceea ce egoismul, comoditatea şi scepticismul oţios le dictau că trebuie să creadă?

Jean Soulairol, unul din hagiografii de odinioară, evocă ţara unde s-a născut Ramon Lull: portocale, vii, trandafiri şi crini ai ‘insulei minunate’. Ramon Lull s-a născut la Palma, în Insulele Baleare.
În iulie 1265, când avea 30 ½ ani, l-a văzut pe Iisus încoronat cu spini. Poate că Dumnezeu îi cerea să fie un familist mai bun, să îşi îndeplinească funcţia civilă, să devină un scriitor mai bun. Ceea ce a înţeles tânărul e că trebuie să devină ascet şi misionar. Ceea ce cunoaştem din vieţile sfinţilor demonstrează de cât de puţină pregătire livrescă au nevoie cei cărora Dumnezeu vrea să le acorde exprienţe mistice. Mistica e la îndemâna copiilor.
Peñafort i-a temperat zelul misionar, îndemnându-l să se întoarcă la Palma, acasă. Peñafort, teologul Pocăinţei, avea o minte sobră şi dreaptă, aşa cum se înţelege şi din acest episod, al povăţuirii lui Lull.
Revenit la Palma, a învăţat latină, a citit ‘Liber petitionum …’, Părinţi şi filozofi. A învăţat arabă de la un sclav sarazin foarte educat.
Cu toate acestea, şi-a abandonat familia, soţia şi copiii, dintr-o idee falsă despre asceză, iar biograful vrea ca acest act să pară onorabil. Unii obişnuiesc să îi dispreţuiască pe oameni mai puţin mistici, însă care n-au făcut aşa ceva, sau pe oameni care şi ei au făcut aşa ceva, dar nu erau catolici. Cu ce e mai puţin onorabil Montaigne? Dar Rousseau?
Nu trebuie judecat, dar nici lăudat.
‘Îşi propunea să moară pentru a-l onora pe Dumnezeu’, dar nu şi să îşi întreţină familia.
Referitor la ‘Ars Magna’, Jean Soulairol îi menţionează pe Lamartine şi Mistral.
Ramon Lull a scris ‘Ars Magna’ la conventul cistercian Sf. Maria.
Şi Ramon Lull însuşi, şi biografia scrisă de Jean Soulairol au multe trăsături care să placă. Aşa sunt alineatele despre sufletul oamenilor Evului Mediu, alineatele despre folclor şi întâlnirea cu Papa Nicolae al IV-lea (urmând acelora despre ‘Minunile lumii’, în capitolul al patrulea). În două alineate, Jean Soulairol compară utopia eclezială a lui Ramon Lull cu ‘Meditaţiile’ scrise de Bossuet pentru vizitandinele din Meaux. Ana-Maria a Sf. Sacrament a scris un comentariu al misticii lui Ramon Lull. Acesta scria că omul trebuie să aibă voinţa, memoria, înţelegerea, puterea şi bunătatea, pline de Dumnezeu. ‘Când se culca şi dormea, îi părea că e cu Dumnezeu’.
La 75 de ani, îi oferea regelui francez ‘Liber de Natali parvuli Pueri Jesu’.
‘Cartea contemplaţiei’ ‘trebuie situată alături de «Mărturisirile» Sf. Augustin, aşa de patetică, aşa de logică, şi în acelaşi timp veritabilă enciclopedie mistică, panoramă amplă şi variată a tuturor făpturilor, în relaţiile lor cu Creatorul’.
Romanul filozofic ‘Minunile lumii’ l-a scris la Paris, la 53-54 de ani. E o naraţiune pedagogică în zece părţi. ‘Aşa de puţini oameni îl iubesc, îl slujesc şi îl laudă’ pe Dumnezeu. Începutul operei poate sugera că scrierea ei a fost un antidot al tristeţii şi al lâncezelii. Însă, mai ales, e gestul său de a îi educa pe tineri.
Jean Soulairol are trei alineate despre conaturalitatea dintre misticii musulmani şi aceia spanioli.
Altminteri, stilul biografiei e un pic ditirambic şi idilic, iar interpretarea psihologică, mediocră. Percepţia religioasă a lui Jean Soulairol e mediocră. Mărturiile directe despre spaniol, dacă vor fi existând, nu sunt citate, filozofia lui e omisă.
Literatura lui Ramon Lull trebuie citită ca literatură, drept ceea ce e, şi nu ca mărturie nemijlocită a sfinţeniei sau a experienţei religioase, deşi poate să dea indicii despre acestea. Biograful recomandă să fie înţeleasă într-o perspectivă afectivă medievală, care s-a demodat, însă a cărei valabilitate spirituală şi umană e indiscutabilă. Literatura aceasta poate să pară laborioasă, prolixă şi artificială, retorică. Principiul ei poate să pară greşit. Însă există o perspectivă alternativă.
Inclusiv prin ceea ce are fantasmagoric şi himeric, Ramon Lull îmi aminteşte de Le Cardonnel. Amândoi au fost terţiari franciscani. Cu toate acestea, deosebirile sunt mai importante, şi dealtminteri vremurile în care au trăit fiecare se deosebeau mult. Spaniolul era mult mai întreprinzător, sârguincios, consecvent şi harnic. A activat mult mai mult, a fost mai combativ, şi unul din protagoniştii epocii lui.

Am mers cu mama să vedem Steaua Sudului în toamna lui ’87, iar romanul cu acelaşi titlu mi-l dăruise în toamna lui ’84.
Mai ales când eu aveam 24-26 de ani (care au fost chiar cei aproape doi ani când eu am fost un student într-adevăr conştiincios, nedezabuzat) vedeam şi discutam mult cinema.
Mamei îi plăceau Burton, Newman, O’Toole, Gabin, Tracy, Hossein, Perkins, Nolte, Julia Roberts, ‘Daktari’, serialele britanice realiste; simplitatea e o chestiune de expresivitate.
Predilecţia ei pentru seriale ca ‘Om bogat …’ sau ‘Linia maritimă …’ erau ale unei persoane foarte harnice; îi plăcea şi un serial de aventuri exotice, ‘Daktari’, acesta îi plăcea foarte mult.
Mama era o persoană de o distincţie inefabilă.
Experienţa noastră e ierarhizată ontologic, e principiul ontologic al experienţei, şi e dat ca percepere.
Mama mi-ar fi vrut existenţa cu totul altminteri.
În perspectivă umană, omul e mai important.
Primăvara lui ’88, când am citit al doilea volum al unei trilogii, vremea blândă, însorită, seara când am mâncat peşte. Era după Paşti. La sfârşitul vacanţei, a fost vreme ploioasă şi rece. La începutul lui mai vremea a fost caldă, senină. După aceea, răceala. Romanul grecesc.
Ceva din ceea ce am gustat la zece ani, în aprilie ’88, în strălucirea acelei primăveri, în paradisiacul ei, am simţit din nou la 26 ½ ani, citind eseurile unui scoţian, şi având ideea şansei, a ocaziei, a darului ca posibilitate, a simplităţii rafinate şi inteligente, a inteligenţei inimii.

Bunicul matern al mamei se numea Anton, era o persoană cuviincioasă şi harnică.

René Schwob îl compara pe Chagall cu Puşkin, Goya, Chaplin, Van Gogh, Rousseau Vameşul. Însă, în primul rând, nostalgia veşniciei e ‘apropiată de aceea care îl însufleţea pe Proust’ (iar verbul e bine ales).
Într-un alineat sunt evocaţi Rembrandt, El Greco, iar în altul, Modigliani, Soutine, Utrillo, Rouault.
(Tema evreităţii picturii lui Chagall a fost dusă mai departe, ca analiză de etnopsihologia artei. René Schwob a publicat în ’31 o lucrare despre Chagall şi sufletul evreiesc, cuprinzând şaisprezece ilustraţii; câteva exemplare au şi acvaforte. René Schwob e altcineva decât fratele lui Marcel.)

Perroy are un articol despre un tablou al lui Delacroix şi unul al lui Watteau; articolul a apărut în 1916, când probabil că aceste analize erau mai obişnuite, nu e critică, ci o pagină de literatură, gazetărie superioară.
Perroy scrie despre iubirea ca gândire înaripată. Inferioritatea modernilor îi pare aceea de a nu înaripa gândirea, de a miza exclusiv pe virtuozitate. Ca atare, alege doi pictori care ‘se uită pe ei înşişi’, al căror scop nu e ‘să te gândeşti la ei’, adică la virtuozitatea lor, la îndemânarea lor. De fapt, analiza tabloului lui Watteau e mai reprezentativă pentru posibilităţile gândirii. Pentru Delacroix, dramatismul e explicat, însă, de fapt, tot în termenii iscusinţei: structura imaginii.
Perroy găseşte un tâlc tabloului lui Watteau (posibilitatea convertirii), nu şi aceluia al lui Delacroix. Referitor, însă, la impresionişti, axioma de la care porneşte, demnitatea subiectului, e nefalsificabilă, şi, probabil, corectă; impresioniştii nu neagă dezideratul exprimat de autor, dimpotrivă, vor să demonstreze că sugestivitatea nu e apanajul exclusiv al subiectelor pompoase.

Fiinţa geniului trebuie să fi fost mai simplă, sau altminteri complexă, decât o presupune A. Valensin, care are o alocuţiune despre Leonardo, gândită şi scrisă cu demnitate, în care arată sinceritatea credinţei omului, aşa cum o exprimă testamentul şi însemnările despre teologi, şi compară spiritualitatea lui cu a lui Pascal şi Descartes, credinţa primului şi agnosticismul moderat al celui de-al doilea (ceea ce poate că e cam simplist, iar matematicianul francez avea altă cunoaştere şi altă curiozitate pentru teologie, decât italianul).
În mod paradoxal, Aug. Valensin rămâne la perplexitatea contemporanilor lui Leonardo, presupune despre categoriile acelei nedumeriri că sunt esenţiale …. Aug. Valensin face psihologie, însă una convenţională; e scris cu isteţime şi pricepere, însă fără iubire, iar înţelegerea e fără simplitate, aceea care dezvăluie nu ascunsul, ci evidentul. Îşi abordează tema cu suspiciune. Analiza lui e reducţionistă. Or, există o ierarhie a modurilor de a cunoaşte.
Surâsul manifestă blândeţe adevărată. Nu e o mască, dimpotrivă, e exteriorizare cu toată simplitatea. Decelăm în purtările lui Leonardo o ierarhie, nu contradicţii: mila e superioară observaţiei, inefabilul gustat e superior cuantificabilului. Credinţa îi e superioară scepticismului. Iar în Leonardo le vedem ierarhizate.
Aug. Valensin are dreptate, însă, relevând trăsătura franceză a lui Leonardo, inteligenţa, trăsătură latină; poate că nu o circumscrie prea bine, şi e necesar să nu îi atribuim lui Descartes mediocritatea cartezienilor, nici să nu presupunem unanimitatea între maestru şi epigonii lui, sau să nu ignorăm mediocritatea şcolii. Inteligenţa e a celor inteligenţi, nu a cartezienilor care exploatau nişte teze. Ar fi fost plăcut ca Aug. Valensin să se îndrepte către inefabilul artei franceze. Aug. Valensin ajunge să definească o inteligenţă dezumanizantă şi unilaterală, o inteligenţă neintegrată uman, pentru că amalgamează inteligenţa şi temperamentul individual. Pe de altă parte, în rezultatele oricărei inteligenţe există şi contingentul. Inteligenţa ca dar nu ar trebui definită prin ceea ce e contingent, întâmplător.

Abia în vremea lui Rembrandt, occidentalii au ajuns la altitudinea pericopei ospăţului din Betania, care urmează învierii lui Lazăr. Abia atunci s-a ajuns la o expresie similară, la o artă asemănătoare.

Joi m-am gândit la olandez, la albume (olandezul, italianul, veneţienii, spaniolul, din ’87 până în ’90, 2 ¾ ani), la provensal, la optimism, care e remediul idealismului. Principiul literar. O perspectivă umană.
Idealismul e fals şi în principiu, ca obtuzitate, ca principiu psihologic înainte de a fi teoretic, însă şi ca rezultate, ca idealizare.

Certitudinea mântuirii şi pocăinţa, inefabilul trăirii. Lăcomia.

Dumnezeu crează, dacă, aşa cum afirmă postmodernii, nu cauzează (dar senzaţia mea e că ei cred aşa dintr-o prejudecată deistă, nu pentru a înlocui cauzarea cu creaţia); ideea biblică a relaţiei lui Dumnezeu cu lumea e mai robustă decât noţiunea de cauză, nu mai vagă, abstracţiunile nu o pot înlocui, pentru că e o revelaţie, nu o teorie. Durerea e restriştea binelui rezidual, a binelui rămas. Pocăinţa e şansa la demnitate a omului.

Cu câteva zile în urmă îmi amintisem de ‘Cămaşa …’, în copilăria mea mama menţiona atât ecranizarea, cât şi romanul.

Închinarea obişnuită: sufletul lui Hristos, Sf. Inimă, sfinţii, continuă direcţia gândirii franciscane de la începutul sec. XIV, adică sunt inteligibile prin aceasta, sunt coerente; implicaţia ei e nu numai că orice materie trebuie să fie informată, dar şi că orice formă trebuie să fie materializată. Aceasta era o teologie întemeiată pe o persoană, nu pe o ştiinţă speculativă. Gândirea franciscană corespunde credinţei şi închinării.

Raymond, elveţian protestant, a publicat şi jurnale (din câte ştiu, sunt trei volume, iar al treilea a apărut postum, către finalul anilor ’80), memorii, filozofie; a publicat şi două opere de estetică literară. Raymond utiliza psihocritica, stilistica, analiza estetică. O oarecare austeritate a criticii lui poate să fie corelată cu protestantismul, cu situaţia lui de protestant genevez. Paginile celei mai cunoscute opere a lui, pe care le-am citit la 22 de ani, mă dezamăgiseră, părându-mi-se frugale, relativ anoste şi sumare ca sensibilitate, colţuroase în aprecieri şi discutabile ca axiologie. Importanţa lor era a unei forme de pionierat, a unei reforme a criticii universitare. ‘Noua critică’, în ansamblu, a fost o întreprindere a universitarilor. La cei mai mulţi reprezentanţi, a fost o formă de psihocritică, în accepţia generală, de preocupare pentru psihologia profundă, subconştientă, a scriitorilor, aşadar reducând întrucâtva literatura la funcţia de document, la relevanţa ei psihologică.
Însă revenind la criticul elveţian, e important că există şi această latură a operei lui: jurnale, memorii, filozofie, scrisori. Mai mult, ele au fost percepute ca neauxiliare, ca izbutite.
Raymond a prefaţat o lucrare despre Jaccottet, apărută în ’82, şi romane de Alice Rivaz.

Mi. dim. am visat o pisică, şi m-am gândit că era H..

E important ca ideile să fie împărtăşite, pentru că existenţa e împărtăşită, fapt mai înalt decât opinia posterioară a erudiţilor; câteva idei au fost împărtăşite, şi astfel existenţa, iar acesta e faptul uman esenţial.

Mediocritatea reproşată francezului, spaniolului, germanului. Critica se răstălmăceşte ca expertizare, se legitimează greşit, ca expertizare.

Articolul lui Maurois despre Chesterton, o capodoperă de bun simţ, mi-a amintit de probitatea evreilor, GS, profesorul berlinez de sociologie, despre olandez şi unica afirmaţie teologică pe care i-o cunosc. Supranaturalul nu relativizează existentul, nici nu-l bagatelizează, dar îl transfigurează.

Existau intelectualii ezitanţi, indecişi, etc., însă existau, în aceeaşi lume, şi misticii. Mai există un tip de mărturii. Iar greşelile primilor trebuie să fi fost acelea obişnuite, curente, anoste. Primii nu trebuie supradimensionaţi, idealizaţi.

Ieri, joi, am citit despre autorul a două teze despre ‘Bouvard …’ (romanul umoristic al cuiva care lăsa impresia de a nu fi deosebit de inteligent), predilecţie cam demoralizantă, indiciu sigur al meschinăriei şi al obtuzităţii; tezele au fost scrise de un francez, născut în ‘60. Literatura nu mai e gândită în mod uman. Umanismul a fost într-adevăr lichidat în mare parte, nu în efigie, ci în fapt.
Altminteri, mi-a plăcut ideea predilecţiei pentru o operă. Gândesc literatura în termeni de opere, nu de autori. ‘Bouvard …’, roman absurdist, a avut o geneză pe cât de laborioasă, pe atât de absurdă, şi oferă contrariul unei spiritualităţi: oferă batjocură.

’93 (primăvara, vara) & ’96 (culesul).

De vin., 19 ore, până după 9 ½ dim., sb..

Mauriac îşi mai mărturisea, în ’40, simpatia pentru liberalism, sensibilitatea modernistă, într-o alocuţiune rostită în faţa dominicanilor francezi, şi referitoare la un dominican francez din sec. XIX, maestrul tinereţii sale, ale cărui scrieri le admira pentru demnitatea lor mistică, şi a cărui gândire învăţase să o aprecieze, revizuindu-şi o estimare timpurie, provenită din uşurătate. Menţionează şi izvoarele otrăvite aflate la dispoziţia tinerilor din vremea dominicanului.

Sb., la TV, o comedie cu Grant, despre gazetari, Charles Mason şi Rusty, nalbe, serenadă, picaresc gazetăresc. Mason, arivist şi egoist, ajunge redactor-şef, etc..

Misterele ultime sunt şi cele mai dispreţuite: iertarea, răbdarea, pocăinţa. Bunătatea, simplitatea, bunăvoinţa, blândeţea. Cei care nu le simt nici nu se gândesc să le portretizeze. Scriitorul nici nu trebuie să vrea să dea lecţii, ci să exprime lucrurile în care crede. Iertarea, încrederea, purtarea de grijă afectuoasă sunt aceste mistere. Ce înseamnă ele? Pentru început, corvoadă, trudă. Calea trece prin răbdarea obişnuitului. Descoperirea adevărului ca dimensiune a experienţei obişnuitului. Libertatea omului manifestă încrederea pe care o are Dumnezeu.

Am ajuns, cu vremea, să mă deosebesc de CT: Sf. Treime, o înţelegere mai puţin aristotelică (milă, iubirea pe care o vesteau Proorocii).

Dumnezeu e ajutor, martor şi judecător al existenţei noastre pământeşti. Judecata lui afirmă creaţia, e reabilitarea creaţiei, restaurarea ei, vindecarea.

Dorul e adevărat, iar ranchiuna, întărâtarea sunt false, înşelătoare. Acceptarea e în direcţia lui Dumnezeu, mizantropia e împotriva lui Dumnezeu. Raiul însuşi e societate, adică acceptare.

‘Învoirea cu Dumnezeu pentru a doua viaţă’.

Cine a găsit pocăinţa, a găsit viaţa. La fel, cine a găsit omenia, blândeţea, cuviinţa.

‘Cununa de spini’, E. Bernea, ‘recitit adesea’. ‘Răsplata oamenilor’.

Babelul e simbolul intelectualităţii nihiliste şi zadarnice, al şcolilor beligerante, care nu au apărut numai la europenii medievali, ci şi la grecii antici, la chinezi, etc.: scepticii occidentali, greci, chinezi, etc., oriunde gândirea s-a înşelat cu puterea ei şi a trădat fiinţa, firescul, umanul, simplitatea. Oriunde, la greci, la evrei, la europenii moderni, gândirea teoretică e masochistă, pentru că se simte dezmoştenită, nelegitimă, în mod paradoxal stihială.

Există o alegorizare care corespunde scepticismului şi indeciziei, sentimentului maladiv al echivalenţei a toate.

Importanţa lucrărilor exprimă ceva referitor la natura gândirii. Scepticismul sec. XIX subzista din lucrări.

Gândirea educată; dealtminteri, filozofii sunt adesea persoane extraordinare numai în mod unilateral, au aceeaşi fire omenească, aceleaşi defecte, nu merită o încredere absolută, standardizarea modernă a gândirii e o iluzie. Gândirea needucată a modernilor nu ajunge întotdeauna la o expresie conştientă, îi lipsesc lucrările, pedagogia, obiceiurile, cuviinţa, tot ceea ce îi e necesar gândirii.

Transparenţa spirituală a realismului olandez.
Mă gândesc din nou la GM, atât drept critic literar, cât şi ca prieten al artei. Modalitatea pare să fie prietenia, afabilitatea, bunul simţ.

Am trădat ceea ce simţeam, în favoarea unor lozinci alienante; mimetismul şi-a avut rolul său, ca şi superficialitatea, de unde o gândire artificială. Adesea m-am cantonat, interzicându-mi perspectiva mai adevărată, mai umană, mundană. Supranaturalul nu e negarea experienţei.

Eroarea poate să fie reală, însă e nesemnificativă, nedecisivă.

Psihologia sfinţilor e atât de conjecturală, atât din cauza celor care o scriu, cât şi a documentelor pe care le au, a informaţiilor de care dispun; depinde de cine interpretează, de cum lucrează, de informaţiile pe care le are, iar biograful nu se poate întemeia numai pe talent, uneori îi e necesară o sensibilitate aparte.

Excesul de analiză e sesizabil intuitiv, direct, şi corespunde unei gnoseologii false explicabile printr-o psihologie distorsionată. E o scădere a omului, o şubrezire a minţii, care arată indirect în ce măsură sănătatea e inconştientă de resursele ei ascunse. Sănătatea e predispusă la simplismul nerecunoştinţei.

Ar trebui să ne întrebăm ce corespunde omeniei, simplităţii, mai mult decât ‘aspiraţiilor noastre profunde’. Chiar autoanaliza trebuie să fie corectă, inteligentă, justă, nu excesivă.

Parabola lui MT e adevărată, numai că nu e … spinozistă, nici măcar platoniciană, ci creştină: demnitatea celui smerit, obişnuit în aparenţă. Nu e nimic … spinozist în această parabolă despre ignoranţa dispreţuitoare şi sobrietatea nepretenţioasă. Spinoza nu e dualist, iar Platon are o gnoseologie lineară, a bunei credinţe, care presupune recunoaşterea corectă.

Simpatia nu presupune neutralitate, echivalenţă, stagnare; eu credeam că simpatia justifică neutralitatea, nepăsarea, dezabuzarea. Există o simpatie oţioasă, laşă.

Proorocii, cele mai vechi mărturii literare; credinţa despre Şeol; înălţarea Sf. Ilie; cinstirea populară a Proorocilor. Religia populară din timpul lui Iisus nu putea să dateze de numai câteva veacuri, nu era o inovaţie, ceva recent, iar Noul Testament o preia necenzurată de cler. Ideea despre Şeol, similară aceleia a mesopotamienilor, nu era recentă. În mod providenţial, intelectualii greci, latini, evrei au ajuns să redescopere cam în acelaşi timp eshatologia arhaică universală. Multe din cărţile Bibliei exprimă ideile filozofice ale clerului, tributar mesopotamienilor. Eshatologia VT: influenţa religiei mesopotamiene; convingerile redactorilor, ale autorilor, care erau clerici; cele mai vechi scrieri sunt acelea ale Proorocilor; mărturia Proorocilor; exista credinţa în existenţa Şeolului; credinţa despre înălţarea Sf. Ilie; credinţa poporului diferea de a clericilor, poporul îi venera pe Prooroci, credea în supravieţuirea lor. Motivul laconismului nu e numai teologic, clericii erau influenţaţi de pesimismul religiei mesopotamiene. Credinţa evreilor în viaţa veşnică nu a apărut sub influenţa … filozofiei grecilor; numai clericii au trecut de la influenţa religiei mesopotamiene, la aceea a optimismului filozofilor greci. Reversul eshatologiei veterotestamentare laconice e primatul moralei, al strădaniei, al lucrării. Pe de altă parte, teologia veterotestamentară nu atribuie exclusivitate clerului, gândirea şi cunoaşterea nu sunt monopolul clerului, unii Prooroci nu erau preoţi. Ideile clerului nu exprimă întregul Revelaţiei, iar unele scrieri îi au ca autori pe preoţi.

Neîncrederea în mine ar fi fost remediată de încrederea în mama.

Critica sceptică cea mai obtuză a fost dată drept inteligenţă, a fost luată ca surogatul inteligenţei. Ori, cele sfinte trebuie prezentate de la început într-o perspectivă concomitent lirică şi umană. Misterului îi revine lirismul, care îndrumă mai bine mintea.

Volumul de basme, în vara lui ’91 & o colegă de şcoală & o elevă & o colegă de … matematică & cele două L.. Nepăsarea faţă de latină, în ’92. Dispreţuirea virtuţilor.

Marţi seara, la Missă, Ezechiel (templul şi pomul minunat, poezie austeră şi inefabilă), Evanghelia bolii care durase treizeci şi opt de ani (încă o dată, Iisus îl întâlneşte pe cel vindecat şi îl îndrumă, ca şi pe cel de la Siloe, cele două pericope seamănă şi diferă, aici boala e relaţionată cu păcatul); la predică, Geneza (lumea creată ca o casă, custodele, boala singurătăţii, alegorismul laborios: oasele înseamnă esenţialul).
Încrederea în aceste minţi, altele decât a mea.
Sb. seara, la Missă, Ezechiel (duhul, cuvânt şi faptă), Sf. Ioan (învierea lui Lazăr); nu există niciun indiciu intern, literar, că această pericopă e o parabolă, iar explicaţiile Evanghelistului pot indica o a doua redactare, mai târzie, a unei scrieri iniţiale, timpurii (adică a adăugat explicaţii pentru neevrei). La predică, despre violenţă, frică mocnită, refulare, ruşine, respect, o predică izbutită despre coordonatele familiei. La început, ‘Judecă-mă …’. Evanghelia, de o prospeţime extraordinară, experimentată ca deschidere şi despovărare.
Dum. seara, la Missă, Evanghelia învierii lui Lazăr. Piatra ranchiunei. La predică, despre ‘realităţile morţii’, ură, violenţă, răstălmăcirea mesajului, inima lui Dumnezeu, structura acţiunii dumnezeieşti (lupta lui Iisus, atestarea biblică: libertatea, fericirea vrute pentru popor).
Marţi seara, la Missă, am ajuns, din delăsare, abia la lectura din VT, căreia i-a urmat Psalmul: nedispreţuirea rugăciunii, sanctuarul, eliberarea.
Vin. seara, la Missă, o extraordinară pericopă cristologică (Iisus îi întreabă pe cei care vroiau să îl lapideze); la predică, ‘Misterul Crucii’, gânduri ale lui Newman (misiunea fiecăruia, serviciul util, poate incomplet înţeles deocamdată) şi Sf. Efrem Sirul (aripile păsării, zborul). Pentru un moment, ideea bunătăţii Sf. Vasile, simţită; apoi, m-am gândit la catolicii de pe Sf. Munte, la început şi în sec. XIV, pe vremea celor doi fraţi. Un loc în dreptul altarului Sf. Thérèse. Azi e ziua liturgică a sfântului francez. Mă gândisem la Părinţii medievali, apoi la greci, şi la discernământul grecilor. La Calea Crucii, mai multe momente (ştergarul, neruşinarea în cuvinte şi fapte …).

Brunetière, minte sobră, obiectivă şi puternică, dă câteva exemple de iubire a adevărului: Pascal, Bossuet, Pasteur, Taine, şi afirmă că gândirea lui Renan se întemeia pe … prefaţa la Strauss a lui Littré. Şi-a batjocorit ‘semenii, şi poate pe sine însuşi, şi mai ales adevărul’. Acesta e epitaful. Cu vremea, deriziunea, batjocura savantă au devenit epidemice, nu numai o modă, dar aproape o regulă.
Oamenii obişnuiţi ştiau şi până în sec. XIX că există o rânduială naturală. Fiziologii sec. XIX nu au explicat ca natural decât ceea ce era cunoscut dinainte ca atare. Nu ştiu de ce vroia Renan o comisie de fiziologi, de fizicieni şi chimişti pentru înviere: ca să ateste că e naturală, sau, dimpotrivă, că nu e, că e inexplicabilă? De ce credea că natura se reduce la ceea ce înţelegeau cei ca el din ştiinţa de la jumătatea sec. XIX? De ce credea că ştiinţa aceea era suficientă?
Nici măcar natura ca atare, ca întreg creat, nu poate să devină vreodată un fenomen pentru ştiinţă.
Brunetière are dreptate să scrie că exegeza liberală se prevala de merite care nu erau ale ei, ci ale ştiinţelor.
Scepticismul peremptoriu, conciliant şi satiric, tardiv, al lui Renan e un moralism neconvingător, ca şi cel al erudiţilor de azi. Iar motorul lui e satira, batjocura, întărâtarea, maliţia; nu moralismul duce la scepticism, ci batjocura, care e o mizantropie.
Ce putuse să aducă în plus ştiinţa, pentru a accepta sau nu minunile, faţă de ceea ce se ştia în primul veac?
Aşa cum am mai scris, ateismul occidental a precedat ştiinţa modernă. Mai întâi a fost scepticismul. Ştiinţa a fost condusă către ateism, nu invers.
Brunetière are câteva remarci referitoare la iluzia epistemologică a biblisticii liberale, la retorismul ei auxiliar, şi la psihologia exegeţilor liberali: al treilea articol al crezului lui Renan, pretinsa supremaţie, orgoliul şi egoismul, ‘cunoaşterea sanscritei sau a ebraicii’, complexul de superioritate intelectuală care îi defineşte şi pe exegeţii de azi, pe exegeţii ultimului veac şi jumătate. Erudiţia e suficientă pentru a conferi competenţa supremă, indiscutabilă.
Are dreptate şi când refuză să îl echivaleze pe Renouvier cu … Ribot.
E adevărul simplu că ateismul nu e inofensiv.
Dealtminteri, Brunetière îi recunoştea lui Renan ‘infinit de multă erudiţie şi artă’, irosite.
(Aflat la Ierusalim, la dominicani, romancierul Bertrand, viitor hagiograf, l-a recitit pe Renan, observând neobrăzarea eruditului, reaua lui credinţă, tendenţiozitatea.)

Mauriac scrie că Lacordaire ne învaţă încrederea, moderaţia în controverse, iar moderaţia lui era fără pic de laşitate. Nu provenea din laşitate, ci dimpotrivă, din forţă. Era atât de puternic, încât putea să fie moderat.
Se poate şi ca romancierul să îi fi semănat celui pe care îl cinstea. Dar să ne întrebăm ce romancier ar mai rosti, astăzi, panegiricul unui preot de odinioară? M-am gândit la continuitatea vieţii lui spirituale, la sobrietatea ei, la creştinismul asumat, înţeles. La faptul că a început cu un proiect uman definit. La faptul că literatura e auxiliarul, iar literarul nu e supralicitat.
Lacordaire, regalist convins, i-a simpatizat pe răsculaţii din ’48. însă probabil că nu avea dezabuzarea, fierea pe care le-au avut moderniştii.

‘Eram, în această vreme, un mare cititor al lui Homer şi al Evangheliilor.’ (Bouhélier)
‘Când scriu, mi se întâmplă să îl invoc pe Homer. Morţii mei călăuzesc în taină mâna mea pe foile de hârtie ….’
Bouhélier era câteodată grandilocvent, pompos, gramatica lui pare uneori forţată.

Saint Pierre recapitula, în ’49, ceea ce rămâne din poezia franceză contemporană zilei când scria: Supervielle, Emmanuel, Estang, La Tour du Pin, Muselli, Berry.