Latura convivială a lui Johnson, şi mai mult decât convivială, fiindcă aceasta există şi la principalul lui biograf, dar natura veselă, amuzantă, hazlie, parte a veacului său.
Despre ‘superstiţiile papistăşeşti’, evlavia şi pocăinţa lui, se spune că surveneau în pusee, ciclic. Johnson nu era ca Eliot, după cum nu era nici ca şi cei doi neoclasici majori, catolicii Dryden şi Pope. Mai degrabă un sangvin fantezist, ca Dickens.
Însă i—a lipsit robusteţea coerentă a acestuia,; era dezlânat şi delăsător, cum singur o spune.
Dickens a făcut tot cât îi era în putinţă, iar Johnson nu; îi lipsea tenacitatea.
(Dar cei care fac caz de convingerile lui teologice îl transformă într—o caricatură a lui Pascal, îl falsifică.)