Lumea apuseanã post—medievalã şi Vaticanul II

Lumea apuseanã post—medievalã şi Vaticanul II






Într—un fel, sunt, în linii mari, de acord cu ideea lui Bonhoeffer, Rahner, Congar şi a autorilor de la CONCILIUM, teza progresistã a lui Kűng, Tresmontant, Dossetti, Ratzinger (acela al anilor ’60), Alberigo—existã o specificitate a lumii moderne, ceva nemaivãzut, care cere transformãri radicale ale gândirii, o racordare care e altceva decât povãţuirea adresatã ‘lumii’—dialogul critic. Asta face ca Rusaliile sã fie o referinţã mai corectã pentru Vaticanul II, cu climatul sãu democratic, decât alte Sinoade ecumenice. Ca teologie, Vaticanul II nu doar indicã un drum, ci şi parcurge o parte din el, îl şi strãbate în parte. Nu e doar o direcţie, ci şi un mãnunchi de rezultate, nişte afirmaţii pozitive folosibile. Vaticanul II poate fi continuat în spiritul sãu—însã nu neglijat în litera sa—nu cu preţul neglijãrii în litera lui. E vorba despre altceva decât ‘dialogul cu aristotelismul’, din sc. XIII. Transformarea survenitã a fost globalã, nu parcelarã. S—a schimbat cadrul de referinţã. Cosmologia, biologia, psihologia, teoria socialã, biblistica s—au schimbat într—un fel nemaivãzut. Vaticanul I nu era altfel decât Nicea; Vaticanul II, da. Vaticanul II a fost un Sinod gnoseologic, epistemologic, ‘de atitudine’—şi, totodatã, de curãţire, de asanare, de igienizare—şi, într—o anume mãsurã, ‘numai’ de tatonare—un şantier teologic, mai mult decât un rezultat (spre deosebire de Trent şi Vaticanul I, biruinţe ale ortodoxiei romane); mãrturisesc, însã, cã îmi plac cei care citeazã Vaticanul II, arãtând încredere în rezultatele lui teologice, nesubstituindu—le ceva vag, ca ‘direcţia’ sau ‘tendinţa’—cãci Vaticanul II nu poate ‘însemna orice’. De aceea, seamãnã mai degrabã cu Rusaliile. Rãmânerea numai la litera lui nu ar fi mai îndreptãţitã decât rãmânerea la litera Niceei (care e apolinarismul), sau la a Efesului (care e miafizitismul). Vaticanul II a trebuit sã ia notã de o transformare nemaivãzutã, imensã, nemãsuratã. Aşa ceva nu se mai vãzuse.
Newman, Mőhler, ‘Noii teologi’, moderniştii care i—au precedat, schiţaserã ceva din anvergura revoluţiei gnoseologice necesare. Istoria le—a dat dreptate. Newman nu e ‘progresist’, dupã cum nici alţi premergãtori nu au ajuns la formularea completã a lucrurilor pe care le—au prevestit—ar fi un anacronism.
Vaticanul II a fost conştientizarea, carta conştientizãrii unei prefaceri aşa cum nu s—a mai vãzut. Aceasta decurge din unicitatea civilizaţiei apusene moderne. Pânã la urmã, ideea progresiştilor catolici e ideea formulatã de Bonhoeffer—saltul, transformarea, trecerea la o altã vârstã a societãţii, a omenirii. Simplificând, Trentul a fost un conciliu despre mântuire, iar Vaticanul I, despre erorile noilor filozofii, despre raţiune şi cunoaştere, discutate în cadrele vechii înţelegeri—conciliu la fel de medieval, dacã nu chiar mai medieval decât Trentul; Vaticanul II a marcat prefacerea înţelegerii.
Principiul Vaticanului II e chiar ideea revoluţionarã a lui Bonhoeffer.
Revin la faptul cã Vaticanul II nu e numai o direcţie, ci şi un set de rezultate pozitive neneglijabile; afirmaţiile lui teologice, obţinute sau nu prin compromis (iar în lumi bisericeşti pluraliste, ca aceea a sc. V, Sinoadele fãrã compromisuri n—au dus nicãieri în planul acceptãrii ecumenice), sunt referinţe obligatorii.
Custozi ai formulãrii doctrinei, Episcopii nu mai sunt, de pe vremea lui Tertulian şi Origen, principalii ei emitenţi. De aceea, e irelevant cã majoritatea episcopatului de la Vaticanul II avea, se zice, sensibilitãţi conservatoare, însã a fost dus de nas de experţii germanici. Vaticanul II e convingãtor ca teologie şi ca formulare teologicã, indiferent de ce ar fi aşteptat unii şi alţii de la el. ‘E asta, şi nu e asta’. Nemulţumiţii de literatura, aşa de rafinatã, a Vaticanului II, sunt aceia nemulţumiţi de stilul lui Rahner, Heidegger, etc.—şi de fenomenologie şi personalism. Experţii de la Vaticanul II erau cititori ai marii filozofii nemţeşti, şi ai filozofiilor ascendente dupã rãzboi, în anii ’40—’60.
Tresmontant a definit convingãtor Vaticanul II: Sinod reunit în Sf. Spirit. (La fel şi pentru Missa paulinã: Missa tradusã. Întrucâtva ajustatã, însã, în linii mari, Missa tradusã.)

Calea cãtre Cer e iniţiativa Lui Dumnezeu şi rãspunsul Lui la rugãciunea ucenicilor. Glosolalia e repararea catastrofei de la Turnul Babel, abolirea confuziei, redeschiderea drumului cãtre Cer, adevãratul Turn Babel e rugãciunea ucenicilor. Creştinismul e limbajul universal—primirea Duhului Sfânt inaugureazã comunicarea universalã. Ucenicii vorbesc de—acum pe înţelesul tuturor—cãci tuturor le e adresatã şi deschisã aceastã veste. Mesajul evanghelic e inteligibil pentru toţi—e necondiţionat de provenienţa lui galileanã. Vestirea e principiul unei inteligibilitãţi universale. Rusaliile sunt Turnul Babel al Lui Dumnezeu, Babelul corectat. Aceastã iniţiativã porneşte de la Dumnezeu—ca rãspuns la rugãciunea ucenicilor reuniţi. Raza Rusaliilor îi întâlneşte pe ucenicii reuniţi, adunaţi împreunã.
Evenimentul glosolaliei de la Rusalii e o imagine, un simbol. Serveşte la terapia fricii produse de faptul înfricoşãtor de la clãdirea Turnului Babel—discordia. Glosolalia de la Rusalii a continuat de—a lungul veacurilor; nu e restrânsã la era apostolicã. ‘Faptele …’ nu descriu vreun eveniment paranormal, ci condiţia obişnuitã a predicãrii mesajului. Sãlãşluirea Duhului universalizeazã, înalţã la universalitate; mesajul nu e rãmas în matca lui galileanã. Ucenicii Domnului, ‘toţi galileeni’, ajung cu vestirea lor la toate sufletele. Nimic nu poate zãgãzui vestirea cea bunã, evanghelizarea.
Creştinismul e o bunãvestire—eshatologia realizatã. Funcţia creştinismului, ca reprezentanţã a Cerului, nu e sã moralizeze, ci sã binevesteascã.
Glosolalia existã şi azi în Bisericã. Vaticanul II a fost strãdania cãtre o restaurare mai deplinã a acestei glosolalii; probabil cã de aceea a şi fost numit ‘noile Rusalii’.
Cui îi plac Rusaliile şi înţelesul Rusaliilor, nu are cum sã nu îi placã Vaticanul II, cartã a generozitãţii misionare.
Rusaliile sunt o sãrbãtoare care cheamã şi include; care situeazã în imediateţe. Fricile şi fobiile îi ţin pe oameni departe de Rusalii, de sãrbãtorirea Rusaliilor—care sunt rezumatul şi sinteza anului bisericesc. Un creştinism al Rusaliilor e creştinismul Vaticanului II.
Rusaliile implicã valorizarea existentului, a ‘banalului’. Un autor ca Bonhoeffer era un gânditor al Rusaliilor; la fel şi Rahner, şi atâţia dintre ‘Noii teologi’.
Darul Sf. Duh e, între altele, focul, adicã limpezimea, lumina cea mai limpede. ‘Toţi ucenicii Domnului’, ‘toţi galileeni’, primesc aceastã limpezime, însuşirea acestei limpezimi supranaturale. Pacea Sf. Duh e opusul rumorii, zumzetului, vacarmului. Flãcãrile sunt imaginea a ceea ce e primit—iar cuvintele, a ceea ce e dat. În ucenici pogoarã aceastã limpezime supranaturalã. Cooperarea lor cu Iisus a început. Limpezimea aceasta e inteligibilã, mintalã, ca urmare—poate fi transmisã, poate trece în cuvinte. Biblia subliniazã eficienţa transmiterii verbale, şi denotã întotdeauna încredere în cuvânt, în capacitatea limbajului de a transmite gândul dumnezeiesc. Oamenii Bibliei, ai ambelor Scripturi, vestesc (şi) prin cuvânt; nu au neîncrederea modernã în capacitatea limbajului de a exprima ‘ceea ce e mai presus de fire’. Ca la rãsãriteni, încrederea aceasta în limbaj poate sã ia forma expresiei indirecte, învãluite, oraculare, criptice, oblice, figurate. Însã tot vorba despre încredere în limbaj e. Limbajul uman, ca limbaj verbal, poate enunţa adevãrul. Biblia e o carte a încrederii în limbaj. Nu în folosirea naivã, pedestrã, a limbajului—ci în capacitatea limbajului utilizat aşa cum se cuvine de a enunţa adevãrul. Limbajul Bibliei e adesea potenţat—oracular, susţinut de resursele artei, ale exprimãrii figurate, ale naraţiunii filozofice, ale mitului, etc.. Însã aceastã ambiguitate e un ‘prag de sus’, o utilizare decât care nu existã o alta mai înaltã, şi a cãrei explicare e adesea nesatisfãcãtoare. Folclorul, mitul fac posibil limbajul biblic. Limbajul e apt sã enunţe adevãrul nu în formã directã, ci ca parabolã şi ca mit. Mitul e mai semnificativ ca istoria.

Dumnezeu venit în mijlocul poporului Sãu

Dumnezeu venit în mijlocul poporului Sãu





La Rusalii, Biserica sãrbãtoreşte primirea Sf. Spirit, supraabundenţa şi revãrsarea comunicãrii plenare a Lui Dumnezeu, Dumnezeu venit sã locuiascã în poporul Sãu—sfinţirea noului Izrael şi sãlãşluirea dumnezeiascã în noul popor—sfinţire care e ‘pentru alţii’, adicã misionarã şi evanghelizatoare, cãci sfinţirea de la Dumnezeu desemneazã pentru misiune. Rusaliile sunt al treilea pas al istoriei sfinte—dupã întâlnirile şi legãmintele cu Adam, Noe, Avraam, Moise, Ilie—dupã Întrupare şi Înãlţare. De Rusalii, Dumnezeu Se dã plenar poporului Sãu, în al cãrui mijloc vine sã sãlãşluiascã. Rusaliile nu au, pentru recipienţi, caracterul vreunei experienţe mistice private, ci sunt centrifuge, servesc la ceva, dau direcţia misionarã, sunt substratul misiunii. Ziua Bisericii sunt Rusaliile, recapitulare a istoriei sfinte, şi culminare a ei, inaugurare a celei de—a treia vârste. Rugãciunea Lui Iisus, de trimitere a Sf. Spirit, s—a împlinit. Dumnezeu a venit sã locuiascã la, şi cu poporul Sãu. Însã aceastã locuire nu mai e închidere şi segregare, izolare orgolioasã, ci, dimpotrivã, are semnificaţia misiunii şi a evanghelizãrii. Aceasta e ziua vestitã de Prooroci, şi împlinirea semnului lui Iona—împãrtãşirea neamurilor de vestea cea bunã, bunãvestirea la neamuri.
Cine a primit Duh Sfânt de Rusalii? ‘Toţi ucenicii Domnului’, ‘toţi galileeni’.

Evenimentul Rusaliilor e reversul mitului turnului Babel. Înãlţarea oamenilor a dus la amestecul limbilor; pogorârea Spiritului a dus la dezlegarea simbolicã a acestui blestem. Înãlţarea oamenilor duce la neînţelegere, la dezbinare, la dezunire, pe când pogorârea Spiritului exercitã funcţia opusã—duce la comunicare; cele douã imagini sunt antitetice.
Glosolalia e simbolul evenimentului de la Rusalii, e imaginea care sã sublinieze semnificaţia ascunsã a faptului. Vestea e comunicatã neamurilor.
Rusaliile nu sunt întemeierea unei instituţii, ci un simbol mistic—comunicarea Sf. Spirit; ele nu încurajeazã un festivism al tendinţei cãtre ‘prea multã Bisericã’. Ele manifestã, paradoxal, ‘absenţa Lui Hristos’—‘absenţa Lui Hristos’ înseamnã împãrtãşirea Spiritului Sãu, a apãrãtorului, a Celui care mãrturiseşte favorabil, a cãrui mãrturie e salutarã. Glosolalia, pe de altã parte, are statutul unui simbol. Rusaliile nu sunt un eveniment în principal ecleziologic—nici paranormal—ci propriu—zis mistic; ecleziologia, în accepţie instituţional—culturalã, nu e substratul, ci suprastructura.
Rusaliile nu sunt nici ecleziologice în sens instituţional, nici paranormale—ci mistice şi simbolice. Sunt sãrbãtoarea misticilor—recapitularea şi culminarea istoriei mistice, termenul ei final, sãlãşluirea Lui Dumnezeu la poporul Sãu. Sunt un eveniment mistic—evenimentul mistic capital: comunicarea Sf. Spirit.
Glosolalia e un simbol, o imagine—închipuieşte redresarea catastrofei de la turnul Babel—corectarea înstrãinãrii umane aduse de înãlţarea de sine. Rusaliile sunt pasibile de o triplã interpretare: ecleziologicã (festivismul instituţiei)—paranormalã (glosolalia)—şi mistico—simbolicã.