Filaret, Dimitrie, mariologie, monofiziţi.

În general, Jugie a scris cu simpatie despre intelectualitatea lui Gheorghe Scholarios (însă nu şi despre a lui Filotei, Iosif Bryennios, Sf. Marcu); înrudirea gândirii unor bizantini cu scotismul e reiterată, şi nu numai în sens tipologic, ca pentru Sf. Grigore, ci şi istoric, genealogic, ca pentru Gheorghe, viitorul patriarh, despre care propune ipoteza unei influenţe directe, livreşti.

Am convingerea că termenul românesc ‘sfânt’ are obârşie dublă, mai întâi latină (fapt atestat de substantivul arhaic ‘Sân’, ca în Sân Nicoară, etc.), şi că ‘sfânt’ e o falsă etimologizare slavizată (de la ‘Sân’, care reproduce primele trei litere ale cuvântului latin, s-a croit un cuvânt cu alură slavă). ‘Sfânt’ e un hibrid, la care s-a ajuns prin altoirea pe trunchiul latin a consoanei (consoanelor) din termenul bisericesc slav, anume ‘f’ şi, probabil, ‘t’. ‘Sfânt’ provine din cuvântul latin, care a fost ajustat, dres, pentru a îi fi dată actuala alură slavă.

‘Moş Ene’, adică Enea, strămoşul. Prezenţa numelui într-un cântec de leagăn indică originea acestui nume, obiceiul didactic de a le povesti copiilor despre strămoşul Ene. Exista o tradiţie a amintirii strămoşului legendar. Ar putea fi, sub înfăţişarea umilă a unei îngăimări absurde, o tradiţie latină a amintirii lui Enea.

Joi seara, la coborârea din microbuz, am împrăştiat restul (cele 850 mii) şi tel., care s-a dezasamblat şi resetat.

Impresia de fiinţe walpurgice, degradate, tarate, de lepădături, de troglodiţi, la care ticăloşia, prostia, nesimţirea, tupeul sunt indisociabil fuzionate, aliate, concomitente: ei sunt în egală măsură smintiţi, răi, înapoiaţi, etc., e creuzetul infraumanităţii. În aceste situaţii, livrescul e trăitul, viul, nemijlocitul.
E o tiflă costisitoare, dar necesară.

Joi: ritm & articole & asumpţionistul francez & vols., cozonacii & ritm & tel. & leafa & cetitorii … & postările & senzaţia & culegerea, titlurile, alineatul.

Nivelul umoristic foarte modest şi rimele. Genul de deriziune stupidă care le convine posomorâţilor. Fiinţe enervate de uşurinţă.

Penibilul grobianismului. Tupeul lor, nesimţirea lor, reflectă ignoranţa, penibilul, isteria târâturilor. Mocofanii penibili, meschinăria lor. Fetiditatea mocofanilor semioligofreni, tipuri patibulare. Le seamănă celor care i-au strunit. ‘_ _ _ _ tul _ _ _ _rilor’, un grobian imbecil. V_ _ _ _ar b_ _ _ _esc, cu unicul moment penibil, obtuzitatea crasă. E o troacă a mârlăniei fermentate. Mocofanii sunt negarea a tot ceea ce e uman. Acestea sunt catacombele umanului.

Joi seara, mai am 11 ţigări din ajun.

Bunica mea era o persoană cu gusturi literare superioare; azi, sb., mi-am amintit de almanahurile pe care le citea.

Ca artă a personajului, a situaţiilor.

Enunţurile teologice nu trebuie interpretate în mod caricatural, pompos, afectat. Adevărul lor nu e în dicţia pompoasă. Retorismul e caricatura teologiei. Elocvenţa pompoasă, afectată, e contrariul înţelegerii.

Discreditarea prin nepăsarea faţă de gândire. ‘Recunoaşterea’ prin titluri şi medalii se conjugă cu necunoaşterea ca ignorare, ca indiferenţă, ca neglijare. Campaniile de discreditare a lui Iorga, a lui Eliade, atât în ţară, cât şi în străinătate, ceva spontan, instinctiv, a fost o discreditare tacită, conjuraţia mediocrilor, cabala mocofanilor, discreditarea practică prin scufundare; mai ales pentru primul, absenţa oricărei încercări de a îi înţelege gândirea ştiinţifică.

Universul trăit nu e creat numai de înţelegerea discursivă, ci şi de comportamente, e modelat de purtarea diurnă.

Metacritica sau palimpsestul.

Etajul superior al experienţei şi îmbâcsirea.

Mary Carr în două filme din ’34: o dramă socială şi o comedie.

7 ¾ seara, vin.—7 ¾ dim., sb..
Sb., de la 12 ½, întâia cafea. Alternativa chineză. ‘Hărţile’.
Sb., de la 9 ¾ seara, o comedie muzicală cu Irene Hervey, o actriţă scânteietoare, despre care nu ştiam nimic.

Dum. seara, 155 & mii [ţigări II & web].
Mi., 155 & 364,9 & 100 & 375 & 270 & 40 & 30 & mii [ţigări II & Asl., cafea, pâine & smântână: 1 ¼ kg. & cozonaci & bilete & gustări & cafele & ].
Joi, 270 & 40 & 155 & 20 & mii, şi 1 ¾ mil. [bilete & cafele & ţigări & bilete, dim. & vols.].
Joi seara, 93 mii [prăjituri, cola, pâine].
Vin., 270 & 56 & 40 & 155 & 20 & 155 mii [bilete & şase ştrudele cu brânză, două îngheţate & cafele & ţigări, dim. & bilete].
Sb., 155 & 10 & 50 & 145 & mii [ţigări & mărar & salată, ceapă, mărar & un kg. viţel & ]. Dum. dim., 35 mii. Sb. seara, 155 & 82 mii [ţigări II & sare de lămâie, ienibahar, croissantul, cafea, pâine, cola].
[Vin., 700 mii. Sb., 600 & mii.]

Abia încercând să urmăm un model, ne dăm seama de cât de schematică, superficială şi chiar caricaturală e înţelegerea noastră. Trăisem cu iluzia flatantă a admiraţiei de care ne credeam capabili.

Vin. seara, despre Brejnev în Iad, ‘Lenin la Varşovia’, ciocârlia Maria C., Sinatra, Chevalier, ’89. Concerte de retragere. Gravuri. Benzi desenate, sentimentul lovecraftian.
Ciocârlia muzicii de estradă americane. Ciocârlia muzicii de varieteu franceze.
Întâietatea indiscutabilă.

Vin. seara, 10 ½--11 ¾.

Necesitatea unei a treia căi, între superstiţie şi metafizica sentimentală, care nu duce nicăieri decât la închipuiri sentimentale. Teologia evidenţială e falsă, cea metafizică e verbală. Dacă una e neadevărată, cealaltă e superfluă. E o redenumire neconcludentă a deja cunoscutului. Una e o iluzionare superstiţioasă, cealaltă o iluzionare intelectuală, o pervertire a raţiunii. ‘Temeiul fiinţei’ nu schimbă nimic.

Psihologia obişnuită, simţul realului. Cât e plauzibil că poate realiza mintea cuiva.

Despre gravuri, comedii muzicale, ciocârlii, Chevalier, ’89 (autobiografia citită când aveam 11 ani).

Piesa lui D. Thomas are şi ‘beţia de cuvinte’, incantaţia (aici, lirică), însă şi eficienţa; aluviunea lirică, şi efectul. Solemnitatea laică a dramaturgiei, jocul.
Din comoditate, unii fac abstracţie de parametrii unei minţi.

‘Matcă a statalităţii noastre’.

Ideile care au zăngănitul abstractului. Iar toată această ‘cunoaştere integrată’ e neinteresantă pentru filozofi. Reaua credinţă.

Anticipaţia, genul, ca lecturi lovecraftiene.

Marţi, cină: cremwurşti, pilaf. După 8 ½ seara, cafea.
Marţi, de la 9 ¼ seara, primul film cu Boyd.
Vin., de la 9 ½ seara, o comedie despre gangsteri, răpiri, etc..
Sb. seara, citit 1 ½ ore; după 8 ½ seara, cină: un cremwurst, pilaf, trei chiftele, două choux ….

Dum. seara, 90 mii [însă pentru … ¾ oră].
Marţi, 90 & 100 & 35 & & 240 & 120 & 100 & 35 & 155 & 20 mii [trei lalele roz & ziarul & kingul & & bilete & pizze, ştrudele, o plăcintă cu mere & cola & ţigări & cafele].
Luni, 53,6 & 20 & 155 & 20 & 350 mii, şi 2,04 mil. [ştrudele cu brânză, cafea & cafele & ţigări & bilete & chirie].
Vin., & 35 & 270 & 40 & 20 & 155 & 10 mii [ & kingul & bilete & gustarea & cafele & ţigări & cafeaua]. Joi seara, 104,2 mii [suc, alune].
Dum. dim. mai aveam 1,7 mil.. Dum. dim., 155 & 60 & 50 & 60 & 78,9 mii [ţigări & lalele6 & zece ouă & un kg. de castraveţi muraţi & cafea, suc, budincă]. Sb., 287,3 & 155 & 33 mii [pilaf, chiftele, morcovi, choux …, cola & ţigări & cafele].
[Luni, 640 mii şi două mil.. Sb. şi dum., 475 & 404 mii. Vin., 530 & mii.]

Sunt mereu mai încredinţat de funcţia existenţială a idealismului şi chiar a fantezismului Episcopului Sigrist, funcţie care nu e una ‘pur speculativă’ (dacă aşa ceva ar putea să existe …) sau ludică; funcţie terapeutică, mântuitoare, spirituală. Visele acestea, dezobişnuirea treptată de ‘senzaţia realului’ ….

Vin. seara, mama despre Tudoran, ‘Maria şi marea’ (felierea ananasului).

Politeţea lipsită de respect, formală, sau respectul lipsit de demnitate, servil.

Comedie, muzică, idilă.

Firea, prejudecăţile, mimetismul. Poţi refuza mimetismul, fără să îţi fii, cu toate acestea, credincios: prin obtuzitate. Obtuzitatea nu e o alternativă bună la mimetism: lipsa autotransparenţei, neconştientizarea şi, mai ales, neînţelegerea formei.

Credem că ziariştii isteţi ar fi exceptaţi de la judecata severă pe care Antichitatea europeană o adresa criticilor. Însă critica de rutină, profesionalizată, obişnuită, rămâne cea dispreţuită, pe drept, de antici. Dispreţul pe care cusurgii îl meritau pe atunci rămâne întemeiat. Chiar când aceşti cusurgii se deghizează cu ifose de intransigenţă. Intransigenţa lor e neautentică, arbitrară, ocazională. Atâţia critici, nu numai din cei postbelici, nu numai din zodia culturii de masă, ci dintotdeauna, din Antichitate, de la obârşie, care sunt esenţial ziarişti, înclinaţi să epateze prin teribilism şi isteţime.

Acele întărâtări senile, însă şi de acritură frustrată: sabotarea aparenţelor.

Tocmai faptul că şueta religioasă se prevalează de o experienţă incomunicabilă, etc., o exhibă ca lipsită de legitimitate: tocmai faptul că ea vrea să dicteze, fără să discute, faptul că numai simulează discuţia, dar îşi rezervă autoritatea, nepunând în joc nimic …. În acest mod, şueta religioasă are ca motor vanitatea şi idolatria într-un grad neobişnuit. Superfluitatea ei nu discreditează alte tipuri de conversaţie. În religie, omul aduce prejudecăţile lui cele mai urâte, îndărătnicia chipurile legitimată de temeiuri subiective incomunicabile, etc.. De aceea, şueta religioasă e o cacialma.
Şueta religioasă trişează, vrea publicitatea ieftină, se prevalează de ‘iniţierea’ neverificabilă. Adesea, e cea mai banală imbecilitate şi vanitate, cu ifose ezoterice şi complicitate gratificantă.

Nedreptatea fundamentală a furiei, ‘sindromul Rourke’, despre care nu înţelegeam până când am ajuns să îl resimt.

Vin., de la 9 seara, ‘Ritm …’, o comedie muzicală cu Patricia Ellis şi Suzanne Kaaren.
Sb. dim., mai aveam 6 ţigări din ajun.
Sb. dim. mai aveam 1,86 mil..
Sb., 6 & 6 & ţigări. Sb., la 12 ½, prânz: tortelloni umpluţi cu roşii şi mozzarella, apoi ciorbă de viţel; înainte de 4 ½, o felie de ananas.
Sb. seara, citit 3 ore, până la 8 ½ seara: ‘Ghidul din Lună’.
Sb., de la 9 ½ seara, ‘Până ce …’, biografia unui compozitor de pe Broadway.

Vin., 195 & 150 & 120 & 273,8 & 10 mii [ţigări & bilete & ananas, tortelloni, pizze, plăcinte cu mere, cafele & cafea, dim.]. Joi, 63,5 & 50,7 & 155 & 174,2 & 20 mii [cafele, cola & plăcinte cu mere & ţigări & kaizer, pâine, ştrudele].
Dum. dim., 18 & 53 & 100 & 155 & 127,5 mii [pâinea & struguri & ziarul & ţigări & prăjituri cu vişine, cafele, cola]. Sb. dim., 155 & 125,6 mii [ţigări & sos arrabiata, cafele, cola].

Cât din ceea ce scriu e deasemeni cârpăceală, lăutărism, şuetă oţioasă, impresionism.

‘Temutul interlop Sadoveanu.’ Râpa.

Creştinismul ar putea să sugereze un indeterminism mai adânc: eul profund; ‘liberul arbitru’ nu e atribuibil nivelului conştient. Dacă există un temei de libertate, acesta e posibilitatea eului adânc. Eul cotidian nu e liber. Gândim ceea ce ne dictează, ceea ce ne oferă subconştientul. Totuşi, există o informare a subconştientului, relaţia acestuia cu lumea e bilaterală.

Cineva scrie că păgânii şi păcătoşii nu au caritate. Acest tip de certitudini e ceea ce au încercat să spulbere unii progresişti, enormitatea acestor convingeri. În primul rând limbajul lor e înăbuşitor, fals, nemăsurat, pompos. Acest ‘tranzit verbal’ exprimă o înşelare, însă şi contribuie la ea, o legitimează.

Lumea gândită e dată deja ca lume gândită, e înfăţişată, reprezentată, prin limbaj, subconştient, etc.. Lumea gândită încetează să fie ‘obiect senzorial’, empirie pură. Regulile gândirii sunt … ale gândirii (limbaj, însă nu numai). Cunoaşterea reflectă deopotrivă realul extramintal şi pe sine însăşi; acesta e bunul simţ criticist. Cunoaşterea participă la ceea ce îi e reprezentat, dat ca obiectul ei independent. Bunul simţ simbolizează tocmai regulile gândirii, faptul că obiectivitatea nu e ‘simpla adecvare la obiect’, ci, mai întâi, acurateţea, adecvarea la regulile proprii, la principiile înnăscute, la apriorismele gândirii.

Ca BP: capadocienii & cele trei vols. (patrologie, PH) & tratatele.

Dezgustul unora ar putea să se refere la apologetica populară, la apologetica prozelitistă şi confesionalistă, sau la aceea de un nivel mediocru.

Episcopul scrie că ‘fluxul multicolor al vieţii’ înseamnă Alfa; însă nu trebuie disjuns de răgazul lăuntric, tocmai pentru că răspunsul dilemei e nu alternarea, ci unitatea. Alfa nu va fi absorbit în Omega, sau escamotat, dimpotrivă. Alfa participă la unitatea imanentă deopotrivă cu Omega. Fiecare e afirmat ca atare, e sfinţit. Mai departe, Dumnezeu e şi imanentul, poate tocmai pentru că ceea ce gânditorii descoperă ca imanent e profunzimea realului, aşadar transcendentul care nu eludează realitatea. Imanentul perceput e o transcendere, însă nu aceea idealistă.

Festa sârguinţei, a ‘lucrărilor’, e aceea că tinde să epuizeze, să falsifice; e ceea ce îi afirmă Iisus atât uneia din gazdele lui, cât şi sârguincioşilor dijmei. Impozitul exprimă înţelegerea legalistă.

‘Adoraţia’ şi Aristotel, unii antici, deiştii, Voltaire; anomalia de a crede că vrednicia unui zeu găsit prin raţiune e îndoielnică—alternativa fiind, care? Dilema e falsă, dar neînţelegerea nu e numai semantică, ci şi dependentă de o accepţie romanţioasă şi formală a ‘adoraţiei’. Iisus nu aproba ‘adoraţia’ farizeilor. Esenţialul îl şi simţi. Din nou, simt cât de neîncrezătoare e această vraişte, care nu se încrede în probitatea intelectuală.

‘Dar dv., când sfinţiţi apa de Epifanie, ştiţi la ce dată e Botezul?’

Credinţa găseşte şi ea un Dumnezeu după chipul ei. Adică nici ea nu e lipsită de iluzii proprii. Poate exista un iluzoriu al credinţei, aşa cum există unul al silogisticii. Prin definiţie, credinţa nu e afectivitate pură, nu e reductibilă la afectivitate. Chiar ca încredinţare, îi trebuie un termen exterior, un obiect: e încredinţarea de ceva. Chiar în confortul defetist al pietismului, ceva e crezut. Iar legătura dintre simţirea pietismului şi obiectul ei e deasemeni intelectuală. Silogismul iluzionează, dar şi trăirea, pentru că şi ea e incompletă aşa cum se înţelege. Trăirea, credinţa nu pot să eludeze gândirea, chiar şi când pretind că o fac. Chiar când credinţa e har, omul se ghidează după simţirea lui, după ‘partea omului’, iar a afirma că însăşi această simţire negrăită e necreată înseamnă să suprimi distincţia dintre necreat şi creat.

Ipocrizia de a insinua că ‘întregul public e de partea criticului’, când nici măcar poeţii nu sunt; cum să aibă criticul acordul gustului public (care, la început, însemna al criticului educat, etc.), dacă nu îl are nici pe al autorilor? Acordul public e cel mai adesea smuls, dacă există, e obţinut prin sugestionare; criticii, autorii nu au ajuns la un unison (iar când sunt reiterate locuri comune, e reproşată banalitatea, lipsa curajului, laşitatea şi comoditatea, mulţumirea cu poncife). Dacă aşa arată poezia pentru poeţii mediocri, la fel arată şi pentru public. Contează mai întâi cum admiri.
Acordul poate să fie numai unul de grup: de sensibilitate. Receptorul participă la ceea ce receptează; dar majoritatea criticii pare convinsă de o ipoteză precritică, de universalitatea datului. Greşit nu e să enunţi ceea ce gândeşti despre ceea ce simţi, ci să pretinzi că aşa ar trebui să creadă toţi, că rezultatul, prin natura lui personal, e universal.
Câţi dintre cei convinşi că Sainte-Beuve are dreptate îi şi citeau pe cei despre care scria criticul?

Marţi, mă gândesc la irizările unei vârste. La posibilităţile ei de inefabil.

Există o anume austeritate, care necesită un anume stoicism.

Religia şi Biserica (nu numai drept cler, sau ierarhie, ci instituţia întreagă); sociologia analizează comunitatea credincioşilor.

Trei policieruri & două comedii & ungurul & arte marţiale.

Joi, 8 ¼ seara—8 ¾: cină (cârnaţi, zacuscă). De la 10 ¾ seara, ‘Casa bântuită’.
Vin. seara, citit 1 ½ ore (după 9—după 10 ½). Vin. seara, mă gândesc la policieruri. Cafea (3, seara) & confuz & ţigări & policieruri.
De la 11 seara, ‘Cortină …’.
Sb., de la 5 ¾ seara, zece ţigări. Sb. seara, citit 3 ½ ore.
Dum., de la 12, 16 ţigări.
Dum., de la 10 ½ seara, ‘Ziua trifidelor’.
Marţi, citit 4 ½ ore. De la 10 ½ seara, ‘Detectiva …’.

Sb., 155 & 100 & 107,1 mii [ţigări & 1 ½ kg. smântână, la 70 mii kg. & un pui].
Joi, 30 & 91,5 & mii [kingul & cârnaţi, pâine & web]. Vin., 155 & 198,4 mii [ţigări & polonezi, pâine, cafea, pandişpan, cola].
Dum. dim. mai aveam 2,65 mil..
Luni, 50 & 155 & 74,7 mii [langoşi & ţigări & pandişpan, cola]. Marţi, 155 & 77,7 mii [ţigări & pâini, cafele, cola]. Mi., 155 & & 78,7 mii [ţigări & porc & pandişpan, pâine, cola].
Joi dim. mai am 1,51 mil..
Joi, 155 & 30 & 20 & 71,2 mii [ţigări & gogoşi & castraveţi, 1/3 kg. & cafele, pâine, cola].

Divergenţa aprecierilor: normalitatea agenţilor Gestapoului/ spioni nazişti aroganţi, actori anoşti/ Naish şi Bleifer, Carradine: dibaci/ incongruent/ ineficient, implauzibil, stilul cvasi-noir. Cuiva, spionii i s-au părut necaricaturali, iar protagonistul, dibaci. Altcineva apreciază stilul, sugestia.

Actorul de culoare a jucat, alături de comediile despre Chan şi cele despre zombi, în ‘C. Jones’, etc..

Actriţa & Carradine, ungurul & pastişa & Douglas. Cele două comedii.

Soteriologia neotestamentară. Însă Thornhill retuşează ideea, situând geneza soteriologiei noi la profeţii majori, aşadar încă la Isaia şi Ieremia.

Bătrânul Simenon îl recomanda ca model de modestie şi seriozitate pe Conrad; însă aşa ceva nu poate fi însuşit: e temperamentul şi geniul. Simenon îi deplora pe mercenarii din breaslă, dar Conrad era prea departe, în primul rând uman, de aşa ceva. A le recomanda mercenarilor să-l imite înseamnă a le cere să fie un geniu incomparabil, cu un temperament aparte.

Hull, ca simbolizând largheţea şi severitatea. Nu doar ceea ce încuviinţează, ci şi ceea ce dezaprobă.

E bine ca uneori să poţi aminti un autor sau o operă cu o atingere uşoară, sub semnul afectivităţii, al probităţii afective, al inspiraţiei. Bucuria.

Singurătatea, deriziunea, singurătatea în familie, vulnerabilitatea.

Straturile coexistente ale fiinţei; omul nu se cunoaşte îndeajuns, se răstălmăceşte, distorsionează.

Sinodul a arătat zădărnicia vechii idei ultramontane a ‘Bisericii dintr-un om’. O Biserică redusă la un singur om e lipsită de sens, e o iluzie, o amăgire. Iluzia ultramontană era expresia defetismului secret.

Eclezialul e deja interfaţa socială a religiei. Socialul ca atare nu îi e extrinsec eclezialului, ci îl cuprinde.

Cei care pretind unisonul, consensul, pretind dominaţia; cei care se supun, escamotează şi amalgamează, cedează, se dezic.

Izul de condescendenţă, stupiditatea argumentelor superflue, etc..

Esenţialul şi obişnuitul. Cutuma. A distinge în numele esenţialului; sunt distincţii care estompează esenţialul, oţioase, iar altele care se întemeiază şi provin din sesizarea dinamică şi vie, neformală, a esenţialului, care e o ordine activă, practică.

Colindele dedicate Bobotezei şi sărbătorii Sf. Ioan.

Într-un sens, orice reacţie vie e unilaterală; în altul, e mai sincer aşa, şi e preferabil completitudinii afectate, simulate, artificiale. Unilateralitatea e justă. Însă înţelegerea ei cere dibăcie.

Puerilitatea (franciza, cinemaul) e ineficientă. Puerilitatea nu e pastorală, iar ceea ce e perceput îndeobşte nu e eficienţa ei, ci platitudinea demoralizantă. Nici nu e întâlnirea cu cultura populară, ci referinţele acestea absurde par spontane. Aceştia sunt termenii în care înţeleg neoevanghelizatorii. Mai mult, predica lor e sub nivelul a ceea ce ar trebui să fie, dar şi vehicularea de platitudini … populare e deopotrivă sub nivelul a ceea ce poate să fie evaluarea culturii populare, prin urmare ineficienţa e dublă. Ipocrizie, frică şi artificialitate.

Largheţea antropologiei. Logica livrescă, abstractă.

Curia a evoluat în acelaşi pas cu clerul; preoţii care denunţau, în anii ’60-’70, exagerările prigoanei preconciliare le atribuiau ierarhiei şi uneltelor ei, dar majoritatea preoţilor de la vremea respectivă gândiseră la fel ca ierarhia, care exprima o atitudine comună. Iar când nivelul obişnuit al preoţilor s-a schimbat, la fel a evoluat şi atitudinea Curiei, a ierarhiei, a autorităţilor religioase. Sincronizarea nu poate fi declarată ca desăvârşită, pentru că nici nu ştim ce să sincronizăm. Dar după Sf. Pius al X-lea tendinţa reformistă a început să se pronunţe, treptat, mai încet în primii ani. Tradiţionalismul curial începuse să aibă o oarecare alură formală, chiar dacă nu era nesincer, simulat. Emancipaţii din anii ’70 criticau insinuând că prigoana fusese un fenomen extrinsec, atribuibil numai Curiei. E neadevărat. Curia a reflectat tendinţa de ansamblu a clerului. Tradiţionalismul injust nu fusese numai al Curiei, însă şi al Bisericii, al catolicilor. Catolicii intelectualizaţi care au simpatia şi încuviinţarea fraternă a necatolicilor exprimă atitudinea grupului lor. Ca organism, în vremurile de intelectualitate, Biserica înseamnă fie o unanimitate formală, artificială, indiferentă, fie absenţa unanimităţii.
Panica tradiţionaliştilor e ea însăşi un fenomen foarte modern, dezgustul de lume, şi un simptom de debilitate.

Religie e şi ceea ce scria Neuhaus, adică şuetă, sau ce scriu tabloidele religioase, cu senzaţionalismul lor derizoriu, însă şi ceea ce scriau nepticii. Tabloidele vor gândirea şi atitudinea religioasă necostisitoare, ieftină. Panica tradiţionaliştilor e această repudiere a existentului, reprimarea, aversiunea faţă de real, răstălmăcirea, eludarea, dezgustul.

Mintea şi sensibilitatea. Oamenii trebuie primiţi cu mintea, inclusiv cu intuiţia, însă nu cu afectivitatea.

Violenţele musulmanilor şi nord-africanilor din Germania.

Rezultatele empatiei noastre sunt întotdeauna conjecturi, ipoteze, o cunoaştere prin analogie, indirectă, nu fapte. Cunoaşterea nu îşi poate propune rămânerea la aceasta. Empatia poate sugera câteva răspunsuri ipotetice. Dar nu putem porni de la ipoteza că în noi trăieşte sufletul universal, generic, că situaţia noastră oferă principiul oricărui motiv, etc., cu toate că sufletul fiecăruia e singurul pe care cineva-l cunoaşte direct. ‘Judecarea’ înseamnă şi pretenţia aceasta falsă. Şi în alţii se află altceva decât ceea ce exprimă (şi care poate fi răstălmăcit, etc.).

Acum îmi vine greu să-mi închipui modul de viaţă pe care l-am avut până la 36 ¾ ani, modul cum simţeam, acţionam, gândeam, pare foarte estompat. Fapt e că simţeam, gândeam şi acţionam, că viaţa aceea îşi avea noima ei, rostul său. Că nu era informă sau derizorie, dimpotrivă.

Retorismul şi discreţia: putem învăţa din discreţia oamenilor obişnuiţi mai mult decât din retorismul scrierilor.

Dezintegrarea cunoaşterii, şi integrarea ei; formalismul e cel care se prevalează de dezagregarea cunoaşterii, fapt denumit unilateralizare. Formalismul e logica lui Trăsnea, dar neinocentă, ci prin escamotarea neconvenabilului.
Analiza e o unealtă, şi chiar de aceea ea poate să fie inspirată, sau nu. Neutre sunt numai măsurătorile fizice.

Vin. seara mai aveam 5 ½ mil..
Vin., 3 ţigări până la ora 4, 4 până la 5, una la 5 ½, una la 6 seara, una în gară.
Sb., de la 11 seara, trei felii de cozonac.
Dum., de la 2 ½, sarmale; de la 3 ¼, nouă ţigări.
Luni seara, citit 3 ore. De la 11 ¼ seara, ‘Liliacul vampir’.
Marţi, citit 4 ore. De la 11 seara, ‘Femeie …’.
Mi., citit până la 11 ½ seara, trei ore. Până la 1 ½ dim., o comedie poliţistă.

Mi. dim. mai aveam 4,2 mil.. Mi. dim., 155 & 243,3 mii [ţigări & cafea, polonezi, cola]; marţi, 73 & 8 & 2 & 155 & 36,9 mii [plicul & ţigări & pâine, cola].
Luni, 43,8 & 155 & 78,8 mii [ portocale, cafele, pâine & ţigări & foietaje, cafele].
Dum., 155 & 115,6 mii [ţigări & brifcor, ouă, cafele, cola].
[Dum.—marţi: 925 mii. Azi, joi, şi ieri: 583,3 mii.]
Joia trecută, 20 & 155 & 215,1 mii [repertoarul & ţigări & plăcintă, portocale, fasole, cafea].
Mi. trecută, 281,2 & 39,8 & 120 & 150 mii [ţigări, pâine, beri, gustarea & pizza & bilete].
Azi dim., joi, 195 mii [ţigări, cola].

Principiul primăverii: tripticul (‘Cicatricea’, ‘Goana’, ‘Nisip …’), etc.. Intensitatea şi nearbitrarul.
Cinema gotic & cinema silenţios & policieruri (trei titluri despre o femeie: străină, a doua, fugară). Cinemateca ideală. Inefabilul, lirismul.
2 x Fay & Ann, comedia despre reporteri & Jean. Martha & Mary A. & PG.
Heston & Douglas & Lancaster & Peck. Tripticul (RM, etc.). RS, Wayne, Flynn, Cooper.
Patru actriţe (Fay, Carole, Ann H., Lily).

Rusul & H de B & PC & nuvele & anticipaţia.
La o s. & ambasadorul & ed..
Anticii & 6 vols..
Capadocienii & WP: 10 vols. (6 & 3 vols. & gândire).

Romancierul despre astronomie & dublinezul despre poezia lui Betjeman.

Episcopul, despre ‘eul denominaţional’. Partizanatul, taberele; însă şi ecumenismul neideologic, neînfeudat, deschiderea. Stilistica de grup, stilistica socială. Rezonanţa nouă, concomitent atemporală şi biografică, pe care o au aceste postări vechi.
Identificăm binele cu ‘începuturile’, pentru că trebuie să cunoaştem ceva, trecutul e cognoscibilul.

Carey & M. Stone.

Severitatea lui Hull corectează sentimentalismul, impresia de îngăduire e falsă, aprecierile lui erau adesea severe, iar criticile, drastice, destul reflectau dezamăgirea, nu încântarea. Ieri (marţi), la 25 z..

Mi. mai am 15 & 3,5 & 0,04 mil., din lefuri precedente.

‘Liliacul vampir’ & ‘Regele zombilor’ & ‘Monstrul nebun’.

Inspiraţia: a scrie mai ales ca H. despre cinemaul B. ’33, Majestic & ’41, Monogram & ’42, PRC.

Paradoxul ca un acelaşi actor să îi joace pe Iago, Casanova, Hitler, van Helsing, Lestrade, Freud, însă şi … Porthos şi Panza.

La 10 z. (dum.—azi).

Mişcarea & ciulamaua & pilaful & portocale. A gusta pacea ca pe o pâine.

‘Corabia …’: a gusta fără a obiecta.

Mi. seara: rănile irlandezului zombificat, împuşcat de refugiatul vienez, ‘acele împuşcături’, supravieţuitorul e irlandezul (nu atletul, însă nici gorila, asupra căreia nu s-a tras); gloanţele trase îl zdruncinaseră, dar nu-l opriseră (ca pe atletul operat de nepoata Prometeului galvanismului).

Imaginea juridică în religie e hibridul superstiţiei şi al fricii de pedeapsă (îndreptăţirea retribuţiei). Hibridul: mentalitatea juridică, legalistă, în religie se inspiră din frica de pedeapsă, nu din lege, care poate simboliza tocmai relativul, omenescul. Experienţa modernă liberală: tot ceea ce putuse părea neabolibil, imuabil.

Birzer afirmă că reciteşte anual trilogia lui Lewis şi ‘mult din operele Willei Cather’.
Knox despre îndrăgirea ‘Imitaţiei …’.
Blândeţea şi calvinismul generalului Jackson.
Însă cei mai mulţi sunt prostovani ipocriţi, ca inginerul ecologist. Scălâmbăielile, umorul, volubilitatea stângace, mecanică, certitudinea, poncifele, limbajul bombastic şi vag al reclamei (‘legăturile făcute cu … paralelele’). Tonul mobilizator, pueril, artificial şi îmbâcsit.

Joi, la 8 ½ seara: 1 ½ ore pentru 30 pag., 3 x 30 pag., 3 vols.; 14 z.. 6 vols. x 4 z.. 3 & 4 vols.. Având ceva din mireasma însemnărilor clasicului chinez, lirismul, inefabilul, pozitivitatea.
Iezuitul: 11 vols..

‘Cârlig, fir şi plută’, ‘Doamna mărturiseşte’, ‘Amiralul era o doamnă’, ‘Holteiul sfios’, ‘Bătălia lumilor’, ‘Războiul monştrilor’, ‘Avertisment din spaţiu’.

Luni seara, mişcarea. Azi, joi, epopeea, gestul; iluzia. Portocale. Pilaful. Ciorbă.

Problemele false, obiecţiile, scornelile cusurgiilor şi ale mohorâţilor: pretinsele defecte ale lui FMD, Sh.. Esteticul înseamnă universul moral, lumea morală, ca atare obiectivitatea în acest mod, afectivitatea e participativă (în ştiinţele exacte, afectivitatea e neparticipativă, nu face parte din rezultatul cunoaşterii).

Unii doresc să existe dramă în naraţiunile gotice; uneori, există. Dar nu e absolut necesară, pentru că există eficienţa senzaţionalului ca atare, ce face ca goticul să nu îi fie tributar dramei pentru a exista sau a impresiona (parodia, pe de altă parte, e subterfugiul lipsei de iscusinţă, stângăcia se pretinde băşcălioasă). Oricine se simte în stare să elaboreze o naraţiune gotică, nu o subminează cu comedie. Se recurge la umor (cel mai adesea, la un umor lamentabil) numai pentru a camufla insuficienţa iscusinţei. Neinspiraţii for să facă aşa încât goticul ratat, neizbutit, să treacă drept parodie.

Cele şase comedii. Inefabilul. A gusta. A testa. Trecusem de la comediile silenţioase, la comedii din anii ’40-’50, adică la ceea ce simbolizează stilul atemporal, nevremelnic.

Oamenii sunt mai impresionaţi de operele filozofice pe care nu le înţeleg, şi care îi şochează. Trăsătura latină (eul, PC). Profunzimea trebuie să nu fie abisul ignoranţei, hăul.

Diferenţa nu trebuie resimţită sau conştientizată ca antipatie.

Comediile & PC.

Unii confundă inspiraţia, receptivitatea, deschiderea, cu adevărul estetic.

Nuanţa de sidef.

Idealismul Episcopului e o formă de dor, de nostalgie, gândul posibilităţilor neirosite.

Dialogurile lui Platon sunt nuvele dialogate. Ca formă: mai întâi Platon, apoi Aristotel, Berkeley, Hume, Schopenhauer, Leopardi, Chartier, Lovinescu. Artificialitatea cauzată de răstălmăcire.

Încăpăţânarea imbecilă, îndârjirea senilă, întărâtarea. ‘Exagerarea’.
Cu ochi răi.
Imbecilă nesimţită.
Demnitatea. Varza, gutuile. Dim., nesimţirea. Obiecţii.

Caritatea creştină e o chestiune de morală, nu de sentimente; aceeaşi religie care propovăduieşte caritatea universală îndeamnă la sentimente limitate, controlate. Lipsa prejudecăţilor trebuie să nu însemne aşteptări.

‘Dramă sumbră’, adică ‘afacere tenebroasă’.

‘Regina Kelly’ de Stroheim.

Rezoluţia, nelinearitatea, conturul obiectelor în mişcare. 30 de imagini a câte două câmpuri. Camerele orthicon. Cele 12 câmpuri/sec. pierdute.

Fiinţele umane mi-au fost indiferente sau antipatice.

Creştinii nu au rescris istoria romană în acord cu propriile lor preocupări: prestigiul unor prigonitori ca Traian sau Marcus Aurelius atestă acest lucru; chiar înainte de reabilitarea modernă a lui Adrian, prestigiul unor anticreştini vehemenţi era neatins. Pentru Sf. Grigore Dialogul, exista şi identificarea personală cu destinul Romei (familia lui, ideea despre demnitatea şi prerogativele pontifului, antipatia faţă de greci). La începutul Evului Mediu, pontiful îşi asumă demnitatea suveranilor romani.

Ideea de marjă. Idealul e o marjă, iar decizia, evaluarea sunt ineluctabile, îi revin fiinţei.

Deriziunea & analiza. Momentul de pătrundere. ½ an, până la reluarea analizei, după relativa artificialitate a simpatiei. Iniţial, răstălmăcisem atât tendinţa lui Hull (eludând severitatea), cât şi natura analizelor proprii. Izul gazetăresc al admiraţiei lui H., şablonul.

Tournier îi atribuie lui Spinoza un idealism moral, axiologic, dualist, o învăţătură despre aparenţa amăgitoare, care nu se găseşte nicăieri la acesta.

În experienţă se armonizează monismul şi pluralismul, unitatea esenţei şi pluralitatea formelor.
Dialectica a pretins să explice această corelare, însă nu e decât un alt monism.
Despre unitate, întrucât ea e lipsită de distincţii, nu se poate afirma decât că există; totuşi, Jaspers credea că e perceptibilă intelectual sub mai multe forme.
Care e semnificaţia întâietăţii idealului?
În filozofie, o întrebare e un gând.

Progresul material nu poate decât atenua paleoliticul.

Marţi, de la 5 ¼ seara, epopeea fantastică.
Marţi, 12—2 ½, o cafea la 3 ½, 8 seara—9. De la 10 ½ seara, unul din filmele finale ale lui Beaudine, despre nepoata uzurpatorului zeilor, Prometeul modern, westernul umoristic însă rezonabil.
Mi., 3—5 seara: aer. La 20 z. de când am început să port haina de iarnă, am adus celelalte economii. De la 5 seara, fumat 2 & 2 & 14 ţigări.
Joi, 11 ore.
Vin., de la 2 ¼, fumat 7 ţigări, prânz, cafea. Vin., de la 11 ¼ seara, primul din cele douăsprezece filme (patru comedii, trei filme japoneze, o melodramă, două filme britanice, un film cu Boyer şi unul al lui Ulmer).
Dum., de la 9 ¼ seara, filmul despre traficanţii chinezi şi ghicitoarea tatuată.
Luni, de la 11 ½ seara, filmul cu Yvette Mimieux, Brolin şi Akins.

Luni seara, 110 & 100 mii [şaorma & web].
Marţi, 155 & 28,2 mii, şi un bon [ţigări & choux …, cola]. Marţi seara, mai aveam 0,3 mil. din leafa curentă. Marţi seara, 30 & 180 mii [kingul & salată, ţigări II].
Joi, 2,04 mil..
Vin., 155 & 361,7 mii [ţigări & ceafă, cafea, pâine, tartă]. Vin. seara, 82,4 mii [choux …, salată].
Sb., 1,12 mil., şi 30 & 35 & 155 mii [vols. & kingul & cola & ţigări]. Sb. seara, 155 mii [ţigări II]. Bleufturit la plecare.
Dum., 30 & 100 & 155 & mii, şi [kingul & ziarul & ţigări & ]. Luni, 30 & 190 & 10 & 50 mii [kingul & ţigări, cola & rafia & prânzul].
Marţi, 195 & 242 & 155 & 109,7 mii [ţigări II & polonezi, pâine, rulouri & ţigări I & choux …, cafele, cola].

Mi., cu 12,83 mil..

Antichitatea şi modul în care era vie pentru Shakespeare, simţul mitologiei, al poeziei miturilor clasice.

O predică foarte preconciliară, o sărbătoare a Bisericii preconciliare: Fer. Pius al IX-lea în ian. 1849, în exil, apoi în 1854 (raza), Lourdes la 1858, Sf. Pius al X-lea, binele adus de definiţie (Vaticanul I), apariţiile de la Tre Fontane, în 1947 (fostul luptător republican, devenit protestant), veşmântul alb, roşu şi verde, Pius al XII-lea. Remediul, păcatul originar. Raza din 1854, Lourdes, Tre Fontane.
În mod foarte preconciliar, accentul era pe minuni (raza din 1854, apariţiile din 1858 şi 1947, bunul mers al Bisericii, cu sinodul, etc.) şi pe păcatul originar. Sf. Pius al X-lea a recapitulat efectele definiţiei. E modul tradiţional de a raţiona, şi cel în care trebuie răspuns necatolicilor. În predică au fost menţionaţi trei papi Pius, şi uitarea păcatului originar. Minuni primeşte o Biserică dispusă să le accepte.

Noi nu ştim care era canonul biblic şi tipicul liturgic al saduceilor.

Relativitatea nu înseamnă posibilitatea întoarcerii în timp, ci imposibilitatea întoarcerii în spaţiu.
Paradoxul vitezelor (cea înregistrată la bordul navei şi cea măsurată de observator). Einstein a formulat aceste gânduri în linia criticii lui Newton, a timpului absolut. Dar pe navă timpul nu ‘trece mai încet’, ci se disjung sistemele, nu mai au aceleaşi coordonate.

Alcoolicul arăta năruit, rablagit, o epavă.

Ierarhizarea, convergenţa & sidef & uşoara stridenţă, semitonul, ceva puţin forţat.

În Scriptură, creaţia nu poate reveni (dacă e lăsată în voia ei) la Dumnezeu, pentru că nu provine din el. E paradoxal ca ideea tendinţei regresive a creaţiei să fie propusă de un teolog care cere o doctrină mai bine corelată cu Biblia.

Se reutilizau secvenţele cu efecte speciale, secvenţele mai laborioase, costisitoare; nu e altminteri decât sintagmele din basme, ori genericele unui seriale, care ‘se reiau’.
Faptul de a observa reluarea unor secvenţe, şi de a nu menţiona lucrurile atât de bune, cere o dispoziţie foarte dispeptică şi strâmbă, neonorantă; probabil că şi vizionări numeroase.

W. Gargan e actorul dintr-un policier din ’45, un E. Gargan apare într-o comedie făcută în anul precedent.

Ieri, mi., ideea francizelor (puştii din Cartierul de est, Abner, Hopalong).

În general, religia primită nu e locul desăvârşirii ideale. Sinergia se exprimă cel mai bine nu în disjungerea teoretică a dumnezeiescului şi umanului, ci în natura relativă a standardelor. Acestea cer mereu efortul de interpretare. Nu conştienţa individuală e veriga slabă. Până la urmă, îi revine fiecăruia să hotărască, şi chiar admonestările au numai un rol teoretic. Iertarea păcatelor, ca putere apostolică, nu desfiinţează incomensurabilitatea umană. Adâncul îi rămâne ştiut numai lui Dumnezeu. Pe de altă parte, există limitare chiar în ceea ce e declarat ca desăvârşit. Antisemitismul unor sfinţi nu devine dumnezeiesc. Sfinţenia şi standardele, propuse şi ideale. Găsim finitul şi limitatul, nu desăvârşirea ideală, teoretică. Sfinţenia recunoscută presupune standarde înalte, dar nu ideale. Biserica afirmă implicit că standardele care trebuie atinse sunt cele care pot fi atinse. E propus idealul tangibil, nu cel imaginat (cu toate că în hagiografie idealizarea survine). Relatările biblice sunt standardul de precizie, care nu e unul ştiinţific sau ideal sau de o acurateţe absolută. Canonizările sunt standardul sfinţirii. Sfinţenia nu e nici intimidantă, însă nici dezamăgitoare. Ea arată că omul nu e dumnezeiesc în esenţa lui, ci limitat. Umanul sfinţit e altceva decât dumnezeiescul. Sfinţirea înseamnă o fiinţă umană cu atribute dumnezeieşti, se ajunge la o asemănare.

Pozitivitatea şi delăsarea. Delăsarea presupune că orice acţiune e intrinsec rea; e descurajarea, demoralizarea, defetismul. Principiul acţiunii raţionale îi e intrinsec umanului. Acţiunea rămâne mai importantă, şi mai morală, decât evitarea greşelii. Fobia transgresiunii e o patimă. Principiul e să lucrezi şi să înveţi. Idealul maladiv, nerezonabil, irealizabil, utopic, demoralizează; la fel şi abandonarea oricărui principiu, practicismul, dezabuzarea, abdicarea. Omul se sfinţeşte prin acţiune, nu prin abţinere. Plugarul rămâne unul din tipurile omenescului. Izbânda non-acţiunii e înşelătoare. Activitatea nehaotică e măsura umanului; activitatea fără cârmă e lezantă, şi o expresie a dezabuzării, o încercare de a se demoraliza, de a îşi demonstra ineficienţa lucrării. Acestea sunt situaţii umane, înainte de a fi încălcări ale unor precepte.

‘Mee’ & Petterson & Eckhart & Durkheim & ‘Ospitalitatea’ & Amado.

M. Douglas a făcut măcar două filme cu Fay în anii ’30; trei filme cu M. Douglas, două cu Bellamy (unul cu Fay, altul cu Grant).

Costumul de baie indecent al lui Jean Parker, la 36 de ani, care i-a scandalizat pe cei de la antipozi.

Freud nu era mai nepreocupat de consensualitate decât alţi savanţi din vremea lui, şi nici mai licenţios decât scenariştii comediilor americane din anii ’30 (sau ’20, etc.), care porneau de la acelaşi fapt al axării fiinţei umane pe viaţa simţurilor.

Cusurul: a testa, infirmarea, testul, ’30 & falsitatea & latura, accepţia ignorată (se referă la altceva, e adevărat sau plauzibil în alt mod). Însă esenţiale au fost testul timpuriu, infirmarea.

Lugojanul: sem. XI, tandemul & serialul & 2 & 5 & 3 x jind (‘Bowery …’, ‘Omul maimuţă’, fraţii) & două filme gotice.

Cinema gotic: 2 (copila, dim.) & 3 & 2. Plus nişte slasher-uri timpurii, din anii ’70. Nearb..

Călugării obişnuiţi şi conştienţa, ca distinctă de întărâtarea şi indignarea creştinilor intelectualizaţi. Există în mersul obişnuit al creştinismului mult mai mult din acela al ebraismului, decât ar vrea mulţi creştini să recunoască. Indignaţii de duzină care îşi închipuie că religia îi împuterniceşte să obiecteze mereu, preluând atribuţiile clerului. Laicul indignat, care denunţă rătăcirile clerului şi decăderea instituţiei, e o anomalie. Călugării obişnuiţi nu sunt aşa. Profetismul biblic nu se ocupa cu evoluţia ritului.

Lee a părăsit cinemaul gotic simbolizat de rolul care l-a făcut cunoscut la trei decenii după Karloff, invocând motive similare (deriva unei francize); ca atare, Lee nu a mai dorit să fie Dracula cam la trei decenii după ce Karloff nu a mai vrut să fie monstrul lui Frankenstein.

Istoria Bisericii e istoria Alianţei noi. Profetismul ca metafizică, sfinţenia nu au încetat odată cu Noul Testament. Încheierea canonului cu Apocalipsa atestă atât că Alianţa nouă e în primul rând împlinirea promisiunilor celei vechi, cât şi că profetismul care s-a încheiat e numai cel mesianic.

Mă gândesc la Foarţă pentru postările despre cinema; şi, din nou, la ceilalţi: Larcher, Hull, H., pedantul şi anostul spectator de westernuri, chiar BW. Însă principalul fapt e că, uneori, se impune formatul însemnării, nu al ‘oficiului critic’, al judecăţii de valoare.
‘Aventura …’ din ’36, ‘Serenada’, ‘Alice …’.

‘Uliţa caliciei’ şi complexitatea obiectivă, rolul solicitant.

Idealismul pedagogic, pedagogia idealistă şi idilică. Oamenii Bisericii de acum 75 de ani fuseseră educaţi cu principiile severe, preconciliare.

Ceea ce putuse discredita adopţionismul antic a fost extrinsecismul, pelagianismul, reducţionismul. Adopţionismul greşeşte dacă înţelege înfierea ca pe o sfinţire extrinsecă. Probabil că adopţionismul nu se preocupa suficient de teoză, de har. Modelul poate să fi fost tocmai apoteoza din mitologia păgână, care e o îndumnezeire aparentă, extrinsecă, insuficient raţionată. Pentru anticii adopţionişti, înfierea lui Iisus era asemănătoare apoteozei păgânilor. Or, apoteoza aşa cum o înţelegeau păgânii e insuficientă chiar pentru sfinţirea celorlalţi oameni. Reprezentarea generală a înfierii, ca apoteoză, era greşită. Adoptarea era numai o înfiere extrinsecă, şi corespundea antropologiei şi soteriologiei păgâne. Adopţionismul anticilor era condamnabil pentru modul cum înţelegea înfierea. El provenea dintr-o altă metafizică a Creaţiei, a umanului şi a mântuirii. Metafizica creştină a îndumnezeirii e una originală, complet străină extrinsecismului păgânilor. Adopţionismul era un mod păgân de a înţelege în primul rând sfinţirea. Unii au vrut să caute anticipări ale creştinismului în mitologia păgână, pentru Hercule, etc.. Însă proscrierea adopţionismului a fost proscrierea unui mod păgân de a înţelege mântuirea. Prin divinizare nu se are în vedere ceea ce înţelegeau păgânii prin apoteoză, fie pentru împăraţi, fie pentru eroii mitologici. Metafizica păgână era obtuză, extrinsecistă şi nepătrunzătoare. Condamnarea adopţionismului e şi condamnarea pretenţiei soteriologiei păgânilor de a avea dreptate, sau măcar de a fi un interlocutor al creştinismului, care înţelege cu totul altceva prin sfinţire (iar aici diatriba protestantismului e neîntemeiată, deoarece acordă sau recunoaşte harului acelaşi rol extrinsec); adopţionismul antic e fals, pentru că Iisus nu e asemenea lui Hercule, iar metafizica biblică a alegerii, predestinării, etc., nu are nimic comun cu mitologia păgână, adopţionismul a fost condamnat pentru metafizica enunţurilor lui, şi din cauza climatului din care provenea, aşadar ca aproximare păgână a mântuirii, fiind, ca multe din ereziile dinainte de Niceea, ca gnosticismul, o versiune păgână, nebiblică, a Alianţei noi, o răstălmăcire păgână, care putea beneficia de cursul pe care-l avea acest mod de a înţelege lucrurile la neamuri, adopţionismul a fost discreditat de păgânismul lui extrinsecist, a cărui inspiraţie erau nu proorocii biblici, ci mitologia eroilor păgâni (chiar dacă unii creştini au părut să se încreadă în aparenţa de similitudine, căutând anticipări, prefigurări, un lexic comun), aceasta e urâţenia adopţionismului, care e chiar urâţenia religiei păgâne.

Referindu-ne la platonismul sau la păgânismul câtorva teologii pretins creştine, nu trebuie făcut un proces de intenţie. Autorii lucrau în limitele şi în măsura înţelegerii lor. Revelaţia nu fusese înţeleasă în termeni teoretici, iar pentru minţile dispuse către reflecţie exista posibilitatea importării clandestine de unghiuri teoretice din care Revelaţia apărea răstălmăcită. Limbajul condamnărilor nu reflectă neapărat realitatea morală.

‘Da’ tu, la vârsta mea, ai făcut greşelile astea? Atunci lasă-mă să le fac şi eu.’ Reluarea timpurie a boxatului.

Omul poate să se încredinţeze inspiraţiei, cu condiţia ca aceasta să existe.

Practica pentru care sunt ridiculizaţi cineaştii italieni sau americani de serie B din anii ’70-’80 era curentă în anii ’30 (‘Liliacul vampir’). Succesul spectacolelor din liga întâi era inspiraţia unor versiuni mai modeste.

Ieri, sb., răgazul & episodul & filmul, de la 1 ¼ dim.; azi, dum., 3—7, zacuscă, cafea, aer, budincă, jind. ‘Cicatricea’. Întâiul triptic: ‘Nisip …’, etc..
Principiul, nesaţul, cele câteva filme.

Castelul era întăritura, fortificaţia, cetatea era aşezarea urbană (arhaic, cetate se folosea pentru oraşe, nu pentru fiefuri întărite).

Aniversarea fiind sb., 3 fusese într-o duminică.

Două principii: cei 4-6 ani, şi etalonul. Dum. seara, dezgustul faţă de surogate, mimetismul ca îndemn la îndobitocire.

Genealogia lui Trăsnea.

Răgazul. Hâirea. Activ. Delăsarea. Leafa.

6 cu ziare, 2 verzi, una în colţul din stânga ferestrei; trei cu haine, lingeria, cablul.

Luni, după 3 ½, am rearanjat lucrurile (cam 20’). Principiul: gesturi raţionale, armonioase, acţiunea. Minim 5 ore. Cei trei timpi (ed. & accederea & răgaz).

Oligofrenismul, nepăsarea suverană şi tactul de pahiderm. Completa lipsă de simţ atât pentru ce e cuviincios, cât şi pentru ce e important.

Marţi, fumat 8 & 3 & 5 & 8 ţigări. Marţi seara, după 9 ¼, fumat 4 & 3 ţigări. (Al doilea pachet de luni: 9 luni seara, 8 marţi dim., 3 seara.)
Mi. seara, citit 2 ½ ore. Mi. seara, fumat 4 & 5 ţigări. După 10 seara, cină: pilaf, pui, salată verde, învârtită cu nuci.
Joi seara, fumat 3 & ; în timpul zilei, 8 & 7 & 5 ţigări. Zile cu mintea cam îmbâcsită, mai ales azi, însă şi ieri, mi., din lipsa cafelei de dimineaţă.
‘Pistolarul’ & stângăcia & relaxarea. La 4 z.. Cedări. Aiurit. Cafea, ieri. ‘Pistolarul’. Sertarul & tub & saltul. Luni seara, la web.
Vin., 2 ¼--4 ¾: aer. Cinema gotic. Aer. Chimie & 6 vols. & casă & repertoarul & aer. Cedări. Ameţit. Două stângăcii.
Vin., citit 4 ½ ore (7 seara—10).
Inefabilul.
Sb., citit 3 ½ & 1 ½ ore (2—5 ½ şi 9 ¼ seara—10 ¾). Sb. seara, fumat 6 & 10 ţigări.
Sb., 11 ¼ seara: episodul. Postarea: 12—12.20 dim.. De la 12 ¾ dim., cină: ceafă, piure, ceapă, un rest de ciorbă de pui.

Luni seara, 110 & 155 & 30 mii [web & ţigări II & gustarea].
Marţi, 120 & 155 mii, două bonuri şi 2,11 mil. [ziarul & ţigări & polonezi, cola, pâine & întreţinerea]. Marţi seara, 60 mii [choux …]. Mi., 60 & 155 & mii, şi [kingul, un ştrudel cu brânză & ţigări & ]. Mi. seara, din al şaselea mil. al lefei, salată, etc.. Mi. seara, 155 & 67 mii [ţigări II & salată, pâine, învârtită].
[Din alocare: ghetele, şosetele, tel., vols.; din lefurile precedente, întreţ..]
Joi, 121,5 & 155 & 30 & 30,3 mii, şi un bon [pâine, choux …, cola & ţigări & kingul & cafea, cremă de zahăr ars]. Vin., 523 & 155 & 17 mii [ed. & ţigări & cola].
Sb., 155 & 30 & 101 mii [ţigări & kingul & cârnaţi, pâine]. Sb. seara, 155 & 110 mii [ţigări II & choux …, cola].
Dum., 150 & 155 & 44,5 mii [Sue & ţigări & cremă de zahăr ars, salată]. Dum. seara, 93,6 mii şi un bon [budincă, pâine, cola]. Luni, 155 mii [ţigări].
[Dum., din al şaptelea mil., ziarul; luni, ţigări.]

Principiul terapiei, necesitatea analistului, e o petiţie de principiu: Freud îi afirmă necesitatea, pentru că aceasta e relaţia de la care porneşte. El începe de la o situaţie medicală. Prejudecata medicală, profesională, a lui Freud: nevoia de asistare terapeutică; teza necesităţii analistului e o axiomă profesională, adică Freud gândea analiza din perspectiva medicului. Tutelarea. Însă poate fi şi valoarea simbolică a prezenţei, încrederea.

Unii îl plăceau pe Lugosi pentru că pare vulnerabil, ca Dean, chiar când e ‘mintea suverană’ pare un bătrânel mehenghi, coţcar; vulnerabilitatea aceasta a surprins-o tributul lui Burton.

Am găsit simţ narativ la Beaudine, intriga e logică, mai puţin mesajul găsit la recepţia hotelului, din partea cuplului vârstnic (care nu avea de unde şti nici unde îşi vor petrece tinerii seara, nici la care hotel); dar e o povestire cinematografică iscusit condusă, se simte priceperea.

Lee. Actriţa & detectivul & Lewis: nonagenarii.

Sentimentul debutului: ieri (luni), comedia despre puştii din cartierul de est.

Ambiţia la universalitatea comprehensiunii, la comprehensiunea uniformă, garantată; mă gândeam la Mureşanu, la lexicul său, şi la faptul că romantismul ar trebui să fie ţinta unei comprehensiuni elective, dacă există natura pentru aşa ceva. Comprehensiunea universală înseamnă standardul universal, o închipuire. Modernitatea poate proveni din romantism, însă ca negare violentă a lui. Probabil că naţionalismul e o idee romantică, însă accentele xenofobe au preexistat. Naţionalismul le-a întrunit, nu le-a inventat.

Cântece: cele şase filme (aviatorii ruşi & ocnaşii & amurgul & stilul anacronic, pastişa haitiană & călăreţul chipeş & potera Arizonei).

Cele patru filme.

Femeile îl apreciază mai mult pe Sienkiewicz, decât pe libertini. Tânăra cetitoare pricepută.

La sinod, nişte birocraţi îmbuibaţi şi rotofei s-au poticnit de îndârjirea africanilor (însă nu numai a lor, mai sunt şi nişte europeni, şi nişte americani …). O ripostă cam colţuroasă a apărut ca editorial, într-o publicaţie a Conferinţei episcopale teutone. Nu e chiar fără precedente, ca atare episcopii germani s-ar putea gândi la nişte lagăre pentru africanii încăpăţânaţi, în vreme ce se îngrijesc de bunăstarea refugiaţilor musulmani. Cele două preocupări capitale ale episcopatului german contemporan sunt umilirea africanilor, şi bunăstarea refugiaţilor musulmani. Gândindu-mă la dispreţul catolicilor germani, mă gândesc că e paradoxal ca tocmai ei să sublinieze … preocuparea materială a africanilor; de fapt, e logic ca germanii să nu perceapă la alţii decât propriile lor racile. Preocuparea Bisericii germane pentru avere fusese deplorată chiar de precedentul papă. Azi, germanii sunt cei … exasperaţi de cupiditatea africanilor. E ceva definitoriu atât pentru nivelul cras al înţelegerii, cât şi pentru celebra lipsă de mănuşi a germanilor.

Amfilohie & Zaharia & Russell.

Baptistul, recenzând eseistica romancierei americane, adaugă celor patru teologi protestanţi câţiva alţi autori: Owen, Descartes, Locke, Sf. Ioan Zlataust, Sf. Toma (însă lipseşte hegelianul).

Un ziarist menţionează sutele de pagini de însemnări ale Barbarei Baxley despre dramaturgii în ale căror opere a jucat.

Discursul ascetic şi cel mistagogic nu trebuie să fie alternative, disjunse; ci soteriologia înfierii trebuie adresată conştient păcătoşilor, iar aceştia trebuie certaţi ca fii. Pneumatologia neotestamentară e una necesară în termenii cristologiei ascendente. Duhul e puterea Tatălui, cu care-l naşte, sfinţeşte, învie pe Fiu. Această structură îşi pierde întrucâtva sensul în triadologia ulterioară. Analizând pneumatologia Evangheliei Sf. Luca, trebuie conştientizată şi cristologia ei.

Teologia, exegeza şi Biserica: o analogie cu exegeţii lui Platon (pentru că teologia e tot interpretarea unei opere). Anacronismul grilei, care cere răspunsuri celor care nu gândeau în acelaşi mod. Unele triadologii arhaice nu sunt subordinaţioniste, pentru că nu gândesc în termenii subzistenţelor, ci ai puterilor. Transcendenţa absolută nu e compatibilă cu învăţătura despre Creaţie.

Oligofrenismul îndârjit şi înveninat, întărâtarea.

Plebeilor li se pare posibil să parcurgă în câteva ore ceea ce a fost creat în luni sau ani; ei nu acordă zile, sau săptămâni, ci ore, pentru ceea ce a necesitat luni sau ani de trudă. Ei nu conştientizează ce mod de eficienţă are graba, mă gândesc din nou la Selye.

Descoperirea cinescopului ‘Oamenilor furioşi’, după 59 de ani, însă nepăsarea britanicilor e şi mai scandaloasă; casete & ediţii.

Jory (I) & burlescul (II) & comedii (III) & policieruri (IV) & actriţe (V).

Omiterea regizorilor: niciun cuvânt despre regizori.

Vin., 49,4 & 2,53.

Occidentalii care s-au convertit la ortodoxie sunt mai ales protestanţi englezi şi americani (atât emulaţia engleză, cât şi snobismul), nu germani, şi câţiva monahi francezi; fenomenul invers nu a avut loc, catolicismul nu a atras persoane preocupate de teologie (convertiţii sunt mai ales scriitori protestanţi). Însă englezii şi americanii care s-au convertit urmau atât tendinţa grecizantă a anglicanismului, fenomen ce datează chiar de la începutul schismei anglicane, cât şi snobismul extravagant. Unii căutau un Zen creştin. La francezi, sunt mai ales monahi catolici. Nu trebuie crezut, însă, că benedictinii care nu s-au convertit la ortodoxie sunt … nepăsători faţă de monahism. Pentru unii protestanţi englezi şi americani, ortodoxia e opţiunea apostolică firească (adică modalitatea de a deveni creştini apostolici, împotrivindu-se în continuare Romei, modul de a deveni creştini apostolici fără să înceteze de a fi anticatolici, fără să renunţe la anticatolicism). Ipocrizie şi ingratitudine există, ca în situaţia monahului care le serveşte noilor lui coreligionari judecăţile simpliste despre declinul Apusului.

Ubicuitatea religiei poate să însemne ubicuitatea credulităţii, sau a iluziei. Că această credulitate e motivată într-un mod mai adânc decât presupune ateismul popular, e altceva. Dar ubicuitatea religiei şi noutatea ştiinţei formează un contrast sugestiv; explicaţii superstiţioase şi raţionalizări stângace, obtuze, apar oriunde. De aceea mi se pare implauzibil ca animiştii şi teologii vestici din sec. XX să participe la o structură comună, cum vrea reducţionismul monolitismului; există un sacru al experienţei, unul al gândirii, unul al cutumei şi tradiţiei. Gândirea e informată adesea de acesta din urmă, rezultatele gândirii critice sunt ajustate pentru a coincide cu datul tradiţional, sau cu accepţia primită, gânditorul ajunge să se convingă că nu doar simte, însă şi gândeşte întocmai cu strămoşii; dar şi ateismul, şi indiferenţa s-au ivit relativ timpuriu (unul din cele şase sisteme indiene, budismul, epicureismul).
Reflecţia religioasă e prin natura ei tradiţionalistă, dependentă de cutume: e un cerc vicios, gânditorul trebuind să postuleze identitatea rezultatelor lui cu cel puţin câteva trăsături ale datului tradiţional. Religia netradiţională, emancipată, nici nu mai are motive să se numească aşa.

Cuplu stilat & anii ’20 & lituanianul.

Vin. seara, Sh., pedanteria, GS, AS, proverbele. Necesitatea formei. Vrut. Mitomania. Generalizarea regresivă. Regresul care amalgamează.

‘Ei acolo au mai multă tradiţie’ (Patriarhul despre tradiţia … rock a vesticilor, dar şi despre propria carenţă muzicală).

Pentru Sf. Pavel, alianţa nouă nu e versiunea pentru neamuri, universalizată, a alianţei vechi. Nu există niciun indiciu că ar crede neavenită creştinarea evreilor, însă încearcă să elucideze obtuzitatea celor care nu se convertesc. Subzistenţa alianţei vechi e totodată cerbicia evreilor, şi hotărârea lui Dumnezeu, care a hotărât obtuzitatea lor. Sf. Pavel nu legitimează indiferenţa sau ostilitatea evreilor, ci le găseşte un loc în purtarea dumnezeiască de grijă. Dumnezeu îi vrea pe (unii) evrei neconvertiţi, Dumnezeu vrea subzistenţa iudaismului. Însă aceasta e o antinomie, nu înseamnă că Evanghelia e (numai) Torah pentru neevrei. Creştinarea evreilor ar fi de dorit, dar Dumnezeu a hotărât altminteri. Creştinismul nu e ‘iudaismul pentru neamuri’. Subzistenţa iudaismului e un semn, ca manifestare a puterii lui YHWH ca stăpân al istoriei. E şi o încercare de a explica faptul neconvenabil al neconvertirii evreilor (‘Dacă e Mesia cel aşteptat de evreii, cum se face că tocmai evreii nu s-au convertit, de ce nu s-au convertit mai întâi evreii?’). Sf. Pavel încearcă să răspundă unei întrebări care probabil că era presantă. Cum putea fi Iisus înfăţişat neamurilor ca acela proorocit, de vreme ce chiar evreii nu îl primiseră ca atare? Probabil că Sf. Pavel înţelesese că evreii nu se vor converti, adică iudaismul va subzista întotdeauna, neasimilat în noua comuniune. Apostolii îl predicau pe Iisus ca fiind îndeplinirea proorocirilor, dar mărturia evreiască majoritară împotriva acestei legitimităţi revendicate de Apostoli rămânea. Făgăduit, prin proorociri, evreilor, Iisus nu a fost întâmpinat de ei ca atare. Aceasta făcea discutabilă predica apostolică; trebuia explicat în ce mod Iisus e şi Mântuitorul aşteptat de evrei, şi cel pe care evreii nu îl vor urma, nu-l urmează.

Interpretarea alegorică a minunilor lui Iisus, recunoaşterea de către acesta a neputinţei de a face minuni într-un ţinut, sugerează că acestea sunt ceea ce afirmă Evanghelia că sunt: semne, nu manifestarea atotputerniciei, ci o forţă limitată, circumscrisă, condiţionată extern, o lucrare care indică spre altceva. Ideea nu e inutilitatea minunilor (cum se pretinde când se crede că Iisus nu a venit ca să rezolve toate chestiunile soluţionabile prin minuni), ci faptul că taumaturgia nu e substratul ultim al identităţii lui Iisus, nu e ceea ce-l arată ca atare. Mântuitorul nu e taumaturgul atotputernic. Mai mult, semnele lui se înscriu atât în ordinea creaţiei, fără a o dezminţi, cât şi în secvenţa semnelor profetice. Semnele îl arată ca profet. Iisus s-a pronunţat împotriva supralicitării semnelor. Puterea profetică de a săvârşi minuni nu e substratul ultim al celui care e Iisus. Puterea lui e miraculoasă, extraordinară, însă nu nelimitată. Unii Părinţi interpretau minunile ca semne. Însuşi Iisus utilizează nu numai limbajul semnelor, însă şi pe al învăţăturii, şi cele două sunt distincte. Faptul rămâne fapt, iar Iisus a venit drept altcineva decât cele care săvârşeşte nişte fapte. Semnele nu sunt nici nimic (scorneli, legende), nici totul. Semnele lui Iisus sunt adeveriri, însă numai pentru cine e înclinat, conştient sau nu, să le primească. Minunile nu trebuie nici negate sau ridiculizate, nici supralicitate. Minuni se mai făcuseră. Unii păgâni sunt neputincioşi (cei întâlniţi de Sf. Ilie), însă alţii, nu (egiptenii înfruntaţi de Moise). Mai departe, minunile lui Iisus ajută omul, nu-l zdruncină. De aceea se referă Iisus la univocitatea semnelor lui, la obârşia lor evidentă, la faptul că ele nu pot fi demonice: nu puterea de a lucra minuni, ci puterea de a lucra aceste minuni, e de la Dumnezeu. Minunile sunt semne, un limbaj simbolic al faptelor. Adeverirea e în credincios, nu în fapte. În funcţie de om, minunile vor putea semnifica şi contrariul a ceea ce îi e adeverit, prin ele, credinţei. Aceasta sugerează tocmai că minunile nu sunt breşe magice. Mundanul nu e indiscutabil suprimat. Minunea poate să treacă întotdeauna drept altceva, semnificaţia ei nu e consensuală. Taumaturgul, la rândul lui, nu o unealtă inertă. Taumaturgia depinde de o putere limitată.

Ceea ce e formă (rezumatul ‘Fundaţiei’, scrierile critice); povestindu-i cuiva ‘Fundaţia’, am înţeles că intriga e formă.

Sb. seara îl recitesc pe Hull: despre Cosby şi alţi comici, franciza lui Crosby, W. Hyde White, Veidt, Fred Clark, iar Lee e menţionat de două ori; intersectarea boardurilor. 8 & 14.

Artificialitatea şi stridenţa. Sidef.

Natura sfaturilor, care nu sunt ordine de cazarmă, date unor roboţi. Dar e tocmai opusul ascultării monastice.

Sb. seara, mă gândesc la Costner, ‘Dansând cu lupii’, ‘Incoruptibilii’, ‘Hood’, pornind de la ‘Titanic’, ‘Pe aripile vântului’ (testul reputaţiei), ‘Casablanca’, ‘Dama …’, ‘Tăcerea …’.

Violenţa, ipocrizia, inechitatea şi sadismul. Oligofrenismul. Incorigibilitatea. Mahalagismul. Frustrarea.
În 2 s.: şosetele & brichetele, joi & brânza topită.
Nu e nepăsare superioară, ci oligofrenism.
‘O văzut că mă-ncăpăţânez să mai trăiesc ….’ Anomalia, ciuda, nesimţirea (vecinele). Vademecumul şi pornirea.
‘Prezenţa lui era suficientă.’
Cine îi întărâtă. Ipocrizia, văicăreala. ‘În mod special.’ Duhoarea, îmbâcsirea, anomalia, oligofrenismul tutelării (nimic despre destindere). Distructivitatea defetistului, negativitatea şi negativismul.

Cineva scrie că filmul lui Abrams nu are o morală; însă acesta poate fi un progres faţă de moralismul serialului. Că nu are ‘graţie sau lirism’ (de parcă serialul ar fi avut).

Modernizarea, limpezimea, Polonius şi familia lui, Gertrude.

Îşi aminteşte şi povesteşte aşa cum s-a întâmplat (Boyle).

O idee atât despre tipologia văicăreţului (pentru care critica înseamnă pretextul obiecţiilor), cât şi a celui care s-ar putea interesa de gen (opincarul, confuzia; semidocţii care se interesează de westernuri, de AH, ifose).

Conştienţa artistică, bugetul, nivelul de instructori sau fotografi (cineaştii care nu sunt şi cinefili, ba mai rău, sunt cârpaci cu ifose). Ideea lor de artă era aceea a instructorilor de cămin, sau a fotografilor de provincie. Conştienţa nu doar lipseşte, însă e înlocuită de una falsă.

Evoluţia Bisericii nu coincide cu festivismul istoriografiei oficiale, cu melodramatismul ei triumfalist şi complezent. Dar istoriografia rămâne domeniul faptelor, cu improbabilitatea lor, adică cu credibilitatea incertă a informaţiilor; Biserica tinde să se reprezinte pe sine în mod festivist şi triumfalist, selectiv, conciliant. Verosimilitatea acordată depinde întotdeauna de înclinaţia celui care evaluează.

Guvernatorii coloniali. Romanele de aventuri. Serialele şi penibilul ignoranţei; însă faptele arată că unii sunt indiferenţi faţă de pocire, ca atare o operă oferă mai mult decât e înregistrat, poate plăcea (prin mimetism, etc.) şi fără ceea ce îi dă valoarea, standardele nu sunt universale, o ecranizare nereuşită poate să le placă chiar unora din cei care cunosc originalul, ceea ce unii iau drept merit principal le apare altora ca ceva dispensabil: nu tuturor le place un lucru pentru ceea ce e bun în el, unora le place ceva, însă le-ar plăcea tot atât şi dacă ar fi inferior, pocirea e neobservată, unii nu cred că ceea ce a fost omis e important, şi nu îi dezamăgeşte surogatul (sunt gloatele oportuniste care cer versiuni actualizate ale unor opere), admiraţia mărturisită nu e deajuns pentru a estima cât percepe cineva dintr-o operă, pentru că surogatul ei cel mai anost se poate dovedi la fel de mulţumitor (esenţial nu e că ţăranilor le plăcuse ‘Hamlet’, ci că ‘Magnificii’ le-ar fi plăcut şi mai mult, sau nişte surogate le-ar fi plăcut tot atât, succesul lui ‘Hamlet’ nu demonstrează decât numai ceea ce se ştia: că e o piesă, o operă scrisă pentru public, reprezentabilă, şi care are şi acest nivel, esenţial în economia dramaturgiei elizabetane). Originalitatea şi inspiraţia.
Oamenii mergeau să vadă Antonioni, însă ‘Love Story’ le plăcea mai mult (aceloraşi!). Sh. scria şi pentru publicul obişnuit, needucat, iar ‘Hamlet’ funcţionează şi la acest nivel. Teatrul elizabetan trebuia scris încât să le placă şi plebeilor, pentru că depindea şi de ei, nu e un teatru de curte, adresat elitei, ca dramaturgia clasicilor. Dacă acelaşi Sh. ar fi fost scenarist, ar fi fost în anii ’40-’50, nu în zilele noastre.

Joi seara, citit 50 de pag., 8 seara—11.
Joi, 5 ½ ore (2 ½--8 seara) & 4 ½ ore (8 seara—12 ½ dim.).
Vin., după 8 ½ seara, 5 & 7 ţigări. După 9 ½ seara, o felie de cozonac, lapte; de la 12 ¾ dim., mâncare de gutui, pui, salată verde.
Sb., după 5 ½ seara, fumat 4 & 6 & 3 & 9 ţigări. Dum., fumat 2 & 6 & 13 ţigări.
Sb., de la 9 ¾ seara, ‘Rachetă spre Lună’; inteligenţa, costumele, nivelul civilizaţiei, cei doi actori. De la 12 la 12 ½ dim., cină: ciorbă de pui, smântână, gutui.

Dum. seara: 195 & 110 mii [ţigări II şi cola, din al treilea mil. & web].
Luni, 81,1 mii [pâini, cremă de zahăr ars, învârtită].
Marţi, 155 & 48,6 mii, şi un bon [ţigări & plăcintă cu mere, choux …, cola]. Marţi seara, 14 mii şi un bon [boia de ardei iute, salată, cofeturi].
Mi., 2,7 mil., şi 80 & 30 & 155 mii [ vols. & gutui & kingul & ţigări]; mi. seara, 24,3 mii şi un bon [plăcintă cu brânză, ruladă, cola]. Joi, 20 & 30 & 155 & 5,3 mii, şi un bon [brichetă & gustare & ţigări & polonezi, pâine, cola].
Joi mai aveam 0,1 & 4,3 mil. din leafă.
Vin., 155 & 44,1 & 71,5 & 155 & 64 mii, şi două bonuri [ţigări II & cozonac, salată & cafea, polonezi, cola & ţigări I & choux …].
Sb., 155 & 60 mii [ţigări & brânză topită, pâine, cola]. Sb. seara, 34,8 mii şi un bon [cârnaţi, salată, pâine].
Dum. dim., mai aveam 3,5 mil..
Dum., 155 & 52,7 mii [ţigări & cola]; dum. seara, 77,4 mii şi un bon [polonezi, pâine, învârtită]. Luni, 155 & 17 mii [ţigări & cola].

Lundgren, tânărul Lamas, Norton, etc.: aşa a fost şi Wayne până la un moment dat, adică ‘relativ celebru’, celebru pentru seria B. Ca vedetele de matineu din anii ’80.

Unii atribuie succesul Reformei tocmai faptului că germanului dizident i s-a răspuns cu … ironii, ‘miştocarii de mare talent’ (!) nelipsind la Roma.

Cineva crede că redescoperă … etnopsihologia şi moravurile naţionale; parohialismul acestor sârguincioşi e absurd.

Soteriologia creştină nu distruge orice formă de merit. Ceea ce denunţă e falsitatea ideii de schimb contractual. Însă face aceasta tocmai propunând ideea pactului. Însă aceşti termeni duc dincolo de neutralitatea şi impersonalitatea legii. Iisus a predicat despre ‘comoara’ adunată. Ceea ce e nedorit e placiditatea legalismului. Condiţiile îndeplinite nu trebuie să rămână înafara umanului, în exterioritatea servituţii, a obligativităţii legale, a ‘omului pentru sâmbătă’.

Jory & burlescul & comedii & sentimente & policieruri & jindul. Seriale. Acţiune: Heston & Bronson & vedetele de matineu.

Criterii taxonomice: altercaţiile pentru acţiune, episodicul pentru aventură, suspansul.

Biblistul omite să menţioneze câţi evrei au fost revoluţionari socialişti, propagandişti ai ateismului şi ai luptei de clasă, etc..

Dogmatica Bisericii însăşi mărturiseşte că o filozofie subtilă nu poate fi generalizată, că înţelegerea filozofică nu poate fi obştească, iar înţelegerea poate fi corectată cu autoritatea sfinţeniei, nu cu aceea a instituţiei; există antinomii ale comunităţii.

În legătură cu Biserica se argumentează în termeni emoţionali: fie ‘o instituţie nu e nimic’, fie ‘o instituţie e Împărăţia’; ambele sunt false. Biserica are o ierarhie instituţională, nu mistică. Ca instituţie, ea are eficienţa ei; nu e probabil că principiul valabil ar fi putut subzista şi în altă formă. Biserica nu e nici Împărăţia, nici o ierarhie derizorie. Puterea ei istorică vine din raportarea la nişte principii. Există o chestiune filozofică, şi alta instituţională. Dar când se afirmă că un episcop e ‘trimisul’, e o petiţie de principiu. Nu e deajuns ca o instituţie să continue teoretic un grup uman; Iisus nu a încredinţat niciun fel de autoritate episcopilor sau preoţilor, ci ucenicilor, Iisus a instituit o comunitate, o Biserică, ale cărei norme le-a dat. Însă Iisus n-a afirmat că numai episcopii sunt urmaşii apostolilor. Instituţia însăşi nu e instituită de Iisus. Iisus a instituit comunitatea, nu instituţia; iar diferenţa e conştientă, pentru că Vechiul Testament e şi carta întemeierii unei instituţii, Templul şi preoţia, iar Iisus nu a menţionat absolut nimic de această natură. În Evanghelii nu există nicio preoţie instituţională a NT. A deduce infailibilitatea unui episcop dintr-un îndemn neotestamentar la ascultare e absurd. Iisus nu a instituit o comunitate ierarhică. A atribui prerogativele apostolice exclusiv preoţiei instituţionale, clerului, e o decizie care nu are niciun temei evanghelic.

Reprimarea.

Carenţele eticii de catedră sunt cele ale eticii în general, ale predaniei, ale moralei religioase: neglijarea obişnuitului, reducţionismul, afectarea, principialitatea aeriană; nici Evangheliile nu propovăduiesc amabilitatea şi îngăduirea, şi tocmai retorismul şi maximalismul sunt cele care lasă hiaturi şi contexte neprevăzute, ceea ce face posibile formalismul, ipocrizia, disjungerea, dualismul, etica predată poartă urmele modului cum a fost înţeleasă ştiinţa în mod tradiţional, însă morala nici nu se înţelege ca fenomenologie a existenţei cotidiene, şi presupune cunoscute nişte norme. Nu sunt defecte ale învăţământului, ci ale învăţăturii; însă poate fi cazul să ne întrebăm dacă nu apar ca defecte ceea ce sunt limitele inerente, mai ales pentru morala înţeleasă ca deontologie.
Lucrul propus de cineva nu e etică (decât dacă denumim astfel studiul moravurilor), ci etnopsihologie; unele consecinţe ale acestui mod de a estima global naţiunile s-au manifestat. Iar ‘viciile naţionale’, ‘racilele naţionale’ nu cred că sunt ceva ce ar fi binevenit în învăţământ. Probabilitatea ca aceste estimări să fie numai stereotipuri convenabile e maximă; altminteri, atribuţiile acestei ştiinţe i-au revenit sociologiei. Sociologia face astfel de determinări. Însă tendinţa de a denumi etică această estimare e foarte discutabilă.

E important să elucidăm ce a vrut să afirme un ucenic sau un apostol, însă mai important e să ştim ce a înţeles în mod tradiţional Biserica.
Părinţii Apostolici amintesc de limbajul neotestamentar, pentru că perspectiva lor era aceeaşi.
Origen, Sf. Lucian ca martori ai lui Iisus.

Primele sinoade chiar au beneficiat de autoritatea şi geniul unor Părinţi (Atanasie, capadocienii, Chiril, Leon). Abia Vaticanul II va mai putea reprezenta ceva similar: sinodul lui Wojtyła (aportul experţilor controversaţi fiind unul indirect şi neatribuibil, cu toate că rapoartele sinodului pot ajuta la trasarea directă a provenienţei unei idei), însă poate contraria absenţa episcopilor teologi (nu a ierarhilor cu o brumă de teologie, ci a autorităţilor), iar ideea că nişte custozi ai credinţei catolice au nevoie de serviciile … experţilor e burlescă. Chiar Anselm sau Bonaventura nu au însemnat autoritatea patristică a vreunui sinod, participarea lor nu a adus prestigiul sinodului. Iar Trentul şi Vaticanul I au beneficiat de lucrarea unor teologi.

Obiecţiile convertiţilor; ‘imnurile evanghelice’. Autolimitarea. Deserviciul adus Bisericii de memorialistica unui asemenea convertit ranchiunos. Însă mersul lucrurilor la Roma nu trebuie înţeles printr-o logică livrescă, idealizantă.

Biblistul dorea să semnaleze artificialitatea literaturii apocaliptice.

Policierurile anilor ’40-’50 mă interesează mai mult pentru dramă, pentru sentimente, decât pentru gangsteri; acelea cu interlopi îmi plac mai puţin. Principiul jindului fusese diferenţa dintre cinemaul izbutit şi divertismentul obişnuit. Jindul se referă la capodopere, sau la liga întâi. La ceea ce e dorit ca artă, nu ca divertisment. Acolo unde există posibilitatea artei.

‘Pacea integrală înrădăcinată în miezul realităţii’ n-a realizat-o nici Biserica, nici partidele de dreapta, nu numai ‘lumea seculară’.

AG, Ş. Cioculescu, gustul literar şi talentul (care nu presupune deloc gust literar, sau unul variat şi cuprinzător). Invers, gustul literar cel mai net se poate însoţi de precaritatea expresiei, de stângăcie sau sărăcie, adică nu presupune facultatea reproductivă, mimetică. Poţi scrie literatură bună fără a o iubi pe a altora. Expresia literară nu presupune sacerdoţiu.

Nu avem în noi viaţa elementelor; meteodependenţa, relativă sau nu, e numai efectul fiziologic. E interpretarea dată de analizori şi sistemul nervos.

Alecsandri, Caragiale, regizorii, Gibson, lenea, dispreţul burghez, ‘rolurile onorifice’, anomalia, Sandra B. şi calamburul. Rana din război, ca indiciu (al spatelui întors inamicului). Azi, faptul de a publica rar e respectat; în sec. XIX era dispreţuit, ca lene. Azi, e un semn de conştienţă artistică, însă ideea s-a impus cu precursorii moderniştilor, simboliştii.

Discreditarea Sf. Atanasie, a Sf. Vasile, a Sf. Simeon s-a încercat inclusiv prin bagatelizare, prin ridiculizare; la fel pentru Sf. Pavel în Areopag, pentru ucenici în ziua Rusaliilor, pentru Iisus cu atâtea prilejuri, până pe Cruce. Ridicolul nu înseamnă mai mult decât cel care-l mânuieşte. Gnosticii au fost ridiculizaţi. Sfinţenia a fost cel mai adesea ridiculizată. Reformatorii au fost subestimaţi şi ridiculizaţi, întâmpinaţi cu băşcălie. Eu nu m-aş ralia dreptăţii bârfitorilor. Pe unii ridiculizarea îi înzdrăveneşte, îi oţeleşte, sau îi lasă indiferenţi, nu îi descurajează. Ridicolul nu e atotputernic. Nu ridicolul a lipsit în gestionarea controverselor religioase. Dar caricatura îi poate da cuiva un sentiment mai desluşit al identităţii proprii. Mulţi au înaintat prin noianul ridiculizării, prin pucioasa batjocurii. Iar împotriva fanatismului poate să fie nevoie de bun simţ, care e altceva; dar ironia bunului simţ e altceva decât fierea ridiculizării. Există o formă caritabilă a ironiei, o ironie caritabilă. Principiile şi modelele sunt cele două mâini ale gândirii. Trebuie să ţinem seama atât de cum e gândit ceva, cât şi de cum a fost realizat.

Pentru expresia Sf. Grigore al Nazianzului, aş utiliza vieţuitoare divinizabilă.

Parabolă despre flori şi buruieni, o ‘parabolă a buruienilor’, zădărnicia plivitului, dihotomia (‘Dumnezeul poruncilor şi al sabatului’). Preoţii nu au simţul trăirii religioase obişnuite, care nu e pompoasă.

Inspiraţia nu înseamnă tăndăleală, sau scorneală oţioasă. Există legi ale inspiraţiei, dar nu ca norme enunţabile, ca principii, ci ca simţ al necesarului, ca imperative.

Discontinuismul apare ca fiind de sorginte paulină. Ideea că alianţa veche era una a legalismului împovărător şi neeficient. Sf. Pavel e nevoit să recunoască alegerea evreilor, obiectivitatea ei, dar şi natura acestei alegeri. De aceea, Sf. Pavel rămâne cu ideea alegerii evreilor, dar nu ca alegere potenţial universală, şi nici nu înţelege rolul apostolilor evrei ca fiind propovăduirea la neamuri a acestei alegeri a evreilor. Alegerea evreilor rămâne, însă ca paradox. Această perspectivă e absentă din predica lui Iisus. Pentru Sf. Pavel, evreii înşişi pot să beneficieze de această alianţă nouă, esenţial diferită de întâia. Însă el le lasă şi evreilor, ca popor al alianţei vechi, un rol, neprecizat. În acest sens, alianţa nouă nu e completarea Torei. Sf. Pavel menţine alianţa veche, tocmai pentru că nu vede în cea nouă împlinirea primeia.

Obiectivitatea neipocrită presupune doi termeni.

Întâietatea harului, iniţiativa dumnezeiască sunt o formă rezonabilă a predestinării, a teologiei alegerii. Adică, ordinul alegerii e distinct de acela al meritului. Alegerea e iniţială, şi nu e meritată. Ceea ce dă seama de inegalităţi. Altminteri, nu trebuie crezut că predestinarea, alegerea era mai eficientă în sec. IV, decât în sec. XIX. Aleşii sunt puţini în orice vreme. Cei aleşi, predestinaţii nu abundau în sec. IV, pentru a lipsi în următoarele. Însă predestinarea ţine seama de inegalitate. Parabola despre talanţi nu afirmă altceva, însă cu condiţia de a nu fi înţeleasă ca parabolă a diversităţii harurilor. Ea se referă la cantitate, la privilegiu. Nu e ca aptitudinea pentru matematică; ci înseamnă cea, esenţială, pentru teoză. Parabola talanţilor mai afirmă şi altceva: că predestinarea poate fi ratată, refuzată. Predestinarea nu e o asigurare, ci un potenţial. Sf. Ioan Zlataust a dat curs acestei posibilităţi, a urmat tendinţa firii lui; pilda despre talanţi arată că poate fi şi altfel, că omul se poate împotrivi harului, predestinării. Că omul poate să nu dea curs predestinării. O altă implicaţie e aceea că viaţa morală a omului rămâne naturală. Că operaţiile ei rămân naturale. Că lăuntrul moral e pe de-a-ntregul natural, neinterferat. Că harul e … extrinsec; nu trebuie confundată îndumnezeirea cu platonismul substratului divin al omului. Iisus nu a predicat aşa ceva. Nu a învăţat că, înaintea îndumnezeierii, deja există ceva divin în om. Omul e asistat, însă extrinsec, altminteri având puterile lui naturale. Predestinarea înseamnă superioritatea acestor puteri naturale. De aceea alegerea e un termen mai bun decât harul. Alegerea, predestinarea înseamnă o altitudine naturală, firească. Nu e ceva adăugat naturii. Înaintea divinizării, în om nu există altceva decât natură.

Îl cunoaştem pe Dumnezeu nu aşa cum e, ci aşa cum ni se descoperă: atât natural, cât şi direct, verbal. Din această perspectivă, raţiunea e mai mult decât o funcţie biologică (Bergson critica nişte deprinderi, nişte cutume, dar însăşi metafizica lui e o emancipare a raţiunii, redresarea ei, educarea şi repunerea ei în drepturi, asta în măsura în care o filozofie seculară nu se pretinde a fi o revelaţie). Sf. Toma credea că o ştiinţă a divinului, o teologie propriu-zisă, nu e posibilă, nu corespunde naturii minţii, cunoaşterii, limbajului; orice teologie existentă e una a relaţiei, a legăturii. Teologia poate să fie şi un comentariu metafizic al Revelaţiei, metafizica Revelaţiei. Treimea e descoperită prin Revelaţie, nu prin raţionamentul natural. Iar Revelaţia rămâne un mesaj, o scriptură. Revelaţia lăuntrică e un act de cunoaştere. Teologia distinge între harurile primite, ca daruri, şi starea de har, ca sfinţire; împărtăşirea de Dumnezeu e indivizibilă.

Kuhn presupune o cunoaştere obiectivă a relativului, ceea ce face din istorie o cunoaştere posibil ‘mai obiectivă’ (însă nu exclude relativitatea); mintea poate cunoaşte în mod obiectiv relativitatea ştiinţei, lucru în care Jaki vedea un criticism istoric, o formă istorică a criticismului.

Orice poate să degradeze fiinţa umană: şi sexualitatea, însă şi religiozitatea. Iisus nu opune Legii o altă lege, ci o critică a ei. Remediul absolut al Legii nu e o altă lege, ‘mai bună’, ci critica ei. Însă această critică e desăvârşirea adusă Legii, nu desfiinţarea ei. Principiul moralităţii rămâne; Iisus critică Legea ca lege mozaică, umană, nedesăvârşită (într-o situaţie, Iisus menţionează nedesăvârşirea poporului, nu a lui Moise, drept cauză a imperfecţiunii Legii), şi reieterează poruncile, nu le abrogă, ceea ce abrogă e cantonarea necritică, obtuză, în prescripţii. Sexualitatea sugerează dependenţe false.

Mi. seara, fumat 4 & 6 ţigări.
Joi, fumat 6 & 8 & 13 ţigări (adică, 14 din pachetul de mi. seara, 13 din acela de joi).
Joi, de la 9 ¼ seara, citit. De la 11 ¾ seara, episodul despre scriitura automată şi măcelarul psihotic. La 1 dim., prânz: fasole cu şuncă, salată de varză, mămăligă, o bere.
Vin., 2 dim.—1. Cafeaua neîndulcită. O felie de peşte. Ieri, confuz (jindul). Cinema & inspiraţia, ieri, cr. & medalioane.
Vin., 3—5 seara: aer.
Vin., de la 10 ¾ seara, ‘Kansanul’.
Sâmbătă, ploaie. Stropii de noroi de pe mânecile hainei.
Sb., 8 seara—9: aer; ploaie rece.

Mi. seara, 155 & 110 mii [ţigări II & web]. Joi, 155 & 22,2 & 55 & 30 & 5 mii, şi două bonuri [ţigări & peşte & gustarea & faxul]. Vin., 155 & 115 & 55 & 30 mii, şi 1 ¼ mil. [ţigări & şosete, pieptene & gustarea & cola & ghete].
Sb. seara, 155 & 100 mii, şi un bon [ţigări II & cârnaţi, suc de mere, salată, pâine]. Sb., 155 & 12,7 mii, şi două bonuri [ţigări & pandişpan, cafea].
Dum., 100 & 6,1 mii, şi un bon [ziarul & deserturi].

Principiul filozofiei, temeiul său, trebuie să fie principiul determinării, adică euristica, nu ‘faptul’ luat ca nedeterminat. Relevant e numai ce determinări îi pot aduce faptului, ca atare principiul real e acela euristic. Un fapt nedeterminat nu poate întemeia filozofia. Deoarece cunoaşterea sunt determinările, aşadar contează în funcţie de ce voi determina, ce regulă au determinările aduse. O filozofie trebuie să fie o euristică, un mod de a cunoaştere; e simptomatic că F. rămâne la triumfalismul naiv, limitându-se numai la remarci despre obiectul posbil al filozofiei şi escamotând metoda, chestiunea euristică. Ce modalităţi de cunoaştere, ce perspectivă euristică distinctă oferă o filozofie?
Temeiul filozofiei e cunoaşterea, nu obiectul ei. E ceea ce scolasticii din sec. XIII ştiau, iar mulţi moderni escamotează. Metoda unei filozofii contează mai mult decât obiectul ei.

Ceea ce tinde să crispeze, să falsifice, să anuleze, să

Şer Şah, împăratul Hindustanului. E o istorie a rapacităţii.

În termeni de ineficienţă (sau inutilitate crasă). Susceptibilitatea e un moft, reversul unei iluzii.

Vaticanul II nu a ‘protestantizat’ Biserica mai mult decât Calcedonul l-a reabilitat pe Nestorie sau pe adopţionişti. Efesul nu a însemnat reabilitarea apolinarismului. Iconodulia nu a însemnat revocarea proscrierii idolatriei. Există o direcţie modernă, pe care protestantismul a urmat-o primul; o situaţie tipică e aceea a biblisticii. Exegeza modernă nu înseamnă protestantizarea exegezei. Clericalismul a fost greşit, indiferent dacă protestanţii l-au denunţat sau nu, iar emanciparea de clericalism nu înseamnă … protestantizare. Teologii laici majori au fost cei preconciliari; nu predicatorii americani convertiţi, ci tomiştii europeni, Chesterton, Claudel, etc.. Laicii teologi au precedat Sinodul, nu au apărut ca urmare a lui. Vaticanul II a generalizat debarasarea de clericalismul anacronic. Declericalizarea e o direcţie apuseană modernă. Protestanţii i-au precedat pe catolici, dar faptul că cei din urmă au dat curs principiului nu înseamnă că au … preluat concluziile protestanţilor. Exegeza catolică modernă nu înseamnă că protestanţii liberali au avut dreptate. Calcedonul nu înseamnă că Nestorie a avut dreptate. Chiar pe pragul Reformei, au trăit Erasm şi Morus. Clericalismul medieval a fost o formă, situaţia unei vremi, şi nici nu merită sufixul peiorativ. Nivelul teologilor laici a scăzut abrupt după Sinod.
Apparent, la Efes a triumfat apolinarismul.

Câteva romane despre care să pot scrie ca despre ‘Quijote’ (există persoane care n-au aprehensiunea rusului …).

‘Concreteţea’ artei nu e aceea a istoriei. Arta nu e … ‘realul’.

Discernământul legal e frica de repercursiuni, estimarea consecinţelor, nu ‘posibilitatea alegerii virtuţii’, îndrăgirea binelui; legea estimează dacă cineva era în măsură să conştientizeze repercursiunile. În creştinism, libertatea voinţei se referă nu la obiect, ci la subiect: libertatea faţă de urmările traumelor. Nu se referă la o dilemă, ca pentru ‘oamenii liberi’ ai nihilismului, ci la consecvenţă, la libertatea de a şi face ceea ce doresc; faptul e semnalat de Sf. Pavel. Libertatea nu înseamnă a hotărî ceea ce doresc, ci a face ceea ce doresc. E libertate a lucrării. Se referă la faptul de a da un sens nu numai mintal, fictiv, ci şi efectiv. Se referă la decizia de a acţiona, la alegerea acţiunii. Creştinismul analizează voinţa în termenii unei obiectivităţi axiologice. Se referă la a realiza ceea ce am ales. Obiectul alegerii e, în principiu, dat; dar însăşi conştientizarea lui depinde de sănătatea morală. Omul neliber e neliber să lucreze. Această sclavie a voinţei e şi o sclavie a cunoaşterii. Idealul însuşi apare distorsionat. Dar termenul de referinţă nu e ‘libertatea’ fiinţei ci, dimpotrivă, sclavia ei, faptul că şi cunoaşterea binelui, şi lucrarea lui sunt imperfecte.

Puterea trebuie încercată cu ceea ce are putere; înfrângerea celui debil nu demonstrează putere.

Stroheim & Cagney & Murphy.

Nu e deajuns să nu existe Dumnezeu, pentru a se da drumul la troacă, la complicitatea feroce a ipocriţilor. Şi nici omenia nu trebuie scuzată, ipocrit, nedemn, prin apartenenţa religioasă, de la adăpostul pavezei confesionale.

Mă gândesc că toate operele acelea monastice, etc., mi-ar da dreptate, dacă m-aş obişnui cu îngăduirea, în locul exigenţei tăioase, crispate. Unele sunt lucruri pe care le-au cunoscut şi înfruntat şi alţii ….

Clasorul afganului: ‘Case fără uşi’, ‘Am locuit întotdeauna …’, o pastişă lovecraftiană, ‘Casa din codru’, ‘Baru Cormorant’, alte trei romane, o istorie afgană, o lucrare de statistică.

‘Frica de pierdere şi durere’ …. Distopia feministă.

Patriotismul ţâfnos şi obtuz al sec. XIX e adesea descurajant. Însă remedierea pornirii aceleia nu e la îndemâna oricui. ‘Ograda’, ‘târguşorul’ sunt şicane absurde. (Rămâne de presupus cum s-ar fi simţit protestantul englez în Germania, unde n-ar mai fi avut alibiul, scuza religiei locale. Se simţeau patrioţii victorieni mai în largul lor în alte ţări protestante?) Însă înverşunarea xenofobă părea onorabilă, în orice caz acceptabilă social, normală: aversiunea demonstra instincte sănătoase; vremea romanticilor francezi shakespeareieni venise, dar aceea a lui Dryden trecuse de mult …. Există o remediere a încrâncenării, care e numai surogatul a ceea ce trebuie obţinut. Există xenofobia francă, explicită, şi se poate remarca faptul că e o limitare; însă remediul e, adesea, numai caricatura, simulacrul.

Adesea, şi nesurprinzător, gusturile literare ale filozofilor sunt căutări ale filozofiei, dibuiri, ca atare axate pe dibuirea ‘adevărurilor filozofice’ ale literaturii, a ‘filozofiei înveşmântate literar’, iar impresia, chiar dacă e autentică, e imediat explicitată în termeni neliterari. La un moment dat, impresia de artă poate să existe, dar înţelegerea ei nu scapă orientării principale a minţii, tiparului.

‘Stingerea postului’, ‘postul bucuriei’.

Monolitismul şi discontinuismul: religie, filozofie, medicină.

Geniul şi realizările, operele, lucrările. Profesional, Simmel a fost un profesor de succes, un succes la catedră, chiar dacă poate nu atât de mult pe cât şi-ar fi dorit-o; dar nu e o apariţie meteorică, o promisiune, ca Weininger, nici un autor ca Rozanov sau Bloy. În orice caz, a avut o carieră universitară mult mai autentică decât a lui Schopenhauer, şi mult mai puţin anostă decât a lui Kant. Reputaţia lui a creat o legendă care face să fie uitat universitarul sârguincios, sociologul sârguincios.

Primii scolastici predau adevărurile credinţei, explicau doctrina, teologia Bisericii. Ulterior abia, reflecţia s-a răsfrânt asupra ei însăşi. Dar începutul nu disjungea învăţământul teologic de lucrarea pastorală. Abia apoi a trecut în primul plan virtuozitatea. Scolasticii au ajuns să predea tomismul, sau scotismul, sau albertismul, sau nominalismul. Însă primii scolastici predau teologia Bisericii, teologia catolică. Scopul învăţământului teologic le era foarte limpede. Facţiunile, partizanatul, exclusivismul au şubrezit şi ele credibilitatea scolasticii. O lovitură a venit din partea heliocentrismului şi a anulării ştiinţifice a cosmologiei medievale.

Minţile neobişnuite pot comunica imagini, creaţii relativ obiective, nu sentimente; comunicarea directă a sentimentelor e o încercare ignorantă. Imaginile nu vehiculează nici ele aceste sentimente insolite, însă pot da o idee despre neobişnuitul minţii, îl pot sugera. Comunicarea directă e ineficientă. Expresia e posibilă prin medierea indirectă a imaginii. Aceasta nu generează ceea ce a generat-o, dar sugerează neobişnuitul. Expresia directă le e tributară banalităţii, abstracţiunii şi echivocului limbajului obişnuit. E nevoie să modelezi, nu să enunţi. Sentimentele enunţate rămân necomunicate.

Dim., la radio, pomposul Ovidiu Niculescu, şi metrul liniar al ineditelor lui Odobleja.

Odobleja, Valéry, Servien, şi unii medievali şi renascentişti, ‘scientismul medieval’, cvasi-pitagoreismul readus de simbolism şi de înţelegerile formaliste, algebrizante, schiţarea unei algebre a minţii.

Westernuri & policieruri, sentimente & anticipaţie & goticul & comedii.

Dacă arta încurajează şi înviorează, ea nu încurajează în direcţia vieţii, adică arta nu dezvăluie binele vieţii cotidiene, şi asta chiar când ‘reprezintă viaţa’, pentru că adevărul ei inefabil e cel al artei, cel propriu, arta nu e sociologie, arta ne poate învăţa cel mult că ‘viaţa reprezentată în artă, viaţa din artă, merită trăită’, însă aceea e imaginea vieţii, nu experienţa ei obişnuită. Filozofia poate să elucideze viaţa, însă arta elucidează numai creaţia ei proprie, viaţa imaginată. Montaigne se încuraja citind filozofie. Romanele nu pot concilia cu viaţa obişnuită, deşi pot să sugereze o înţelegere, sub rezerva testului, a încercării. Arta nu poate arăta că ‘viaţa merită trăită’, pentru că oferă imaginea vieţii, ea poate cel mult sugera că ‘viaţa imaginată merită trăită’. Există aici un echivoc al imaginaţiei care, neconştientizat, poate juca o festă. E ceva ce nici Cervantes, nici Flaubert n-au admis, pentru că ei atribuie ratarea surogatelor, literaturii senzaţionaliste, neinvestite şi neizbutite artistic. Personajele lor sunt amăgite, ameţite, iluzionate, înşelate de născociri extravagante.

Wayne şi Dudikoff, pentru a înţelege cum cineva poate fi cunoscut, fără a fi şi celebru; până la un moment dat, Wayne a fost ca Dudikoff sau alte ‘vedete din liga a doua’.

Cinemaul ca giuvaier. Inefabilul & actorii.

Pleşu despre ziarişti.

Perspectiva fizicii moderne poate fi scălâmbăită din unghiul aristotelismului, dar substratul ei e altul: validarea experimentală. Predicţiile corecte şi utilitatea tehnică sunt criteriul faptelor. În acest mod, impulsul şi mişcarea în fizica modernă nu sunt o chestiune de convenţie. Rezumatul fizicii anterioare (care nu a expirat abia cu Newton, ci cu mecanica din Evul Mediu) omite tocmai spaţiul absolut. Fizica aristotelică nu progresa; orice progres, încă din timpul scolasticii, a însemnat contrazicerea ei (nu e întâmplător că eruditul care a reabilitat fizica medievală a fost un modernist). Pentru paseişti, fizica lui Aristotel e desăvârşită, sau cel mai frecvent corectă, ceea ce e implauzibil şi se reclamă de la modelul oracolului, al autorităţii. O perspectivă ca cea a lui Wittgenstein, a discontinuităţii ştiinţelor, explică divergenţa. Jaloanele mişcării în fizica modernă sunt convenţii nu pentru că sunt arbitrare sau imaginare, ci deoarece sunt relative. Cu alte cuvinte, situaţia provine din falimentul cosmologiei antice, ptolemeice. Probabil că ipoteza reală a fizicii aristotelice e spaţiul absolut, prin urmare cosmologia antică, iar principiul euristic al fizicii moderne e verificarea experimentală, predicţia şi eficienţa tehnică. Cu toate acestea, paseiştii par neimpresionaţi de eficienţa empirică a fizicii moderne (căreia îi lipseşte nobleţea şi demnitatea filozofică a fizicii antice). Matematizarea e o altă diferenţă indiscutabilă.
Fizica aristotelică e o filozofie a naturii, o analiză metafizică a naturii.
Bineînţeles că ‘descoperirea faptelor’ a fost condiţionată de asumarea unei atitudini ştiinţifice noi, însă aceasta nu relativizează obiectivitatea faptelor. Iar perspectiva nouă, matematică, o putem numi şi o analiză mai bună a faptelor: faptele au fost analizate mai bine.
Deosebirea dintre cele două mecanici e aceea dintre mişcarea în spaţiul absolut şi mişcarea în spaţiul relativ.

Citind despre ‘Rawhide’, mi-am amintit atât de westernurile cu Scott din anii ’30, cât şi despre filmul de suspans cu Marilyn M., ‘Niagara’ ….

Specializările inşilor în societate le amintesc pe ale elementelor corpului; iar unii sunt ca rana, ulcerul corpului. Ei sunt o rană în întregime, o plagă, dar în interiorul societăţii sunt numai o parte bolnavă.

‘Pasul …’: 2 & 3 & 1 & 3 & 1 & 1 episoade.

Realitatea, moralitatea, valoarea sunt axe ale gândirii umane, apriorisme. Neutralitatea morală e o fantasmă. De obicei, ea înseamnă încuviinţarea altei morale, negarea unor principii în numele altora. Situarea înafara acestor apriorisme ar face gândirea ineficientă.

Regalitatea lui Iisus, ‘mare perdant’, eşecul, tronul, ce ‘ar trebui să domnească’; nu ‘mare efort’, ci urmarea. Chiar lecturile biblice exhibă răstălmăcirea, regresul. Predica arată o interpretare defetistă şi moralistă. Gaulle, fiica mezină, ‘acum e ca toţi ceilalţi tineri’, Yvonne. ‘Credinţa în înviere’. Semnificaţia dată sărbătorii e aceea a ‘aşteptării mesianice’, a ‘disjungerii puterilor’, nu a eshatologiei realizate. Între politizarea triumfalistă interbelică şi prozaismul postconciliar, putuse fi o sărbătoare a harului, sau a eshatologiei realizate, adică a realităţii Împărăţiei. E Împărăţia harului.

Tipologia şi înrudirea. Exegeza rezonabilă, perspectivismul, e o idee antebelică.

Sideful.

Cf. joi: bonurile & expatrierea.

Puterea, autoritatea efectivă a retoricii antice, a ingeniozităţii formale, o vedem în exegeza creştină, şi în credibilitatea pe care putem să presupunem că o avea. Alegorismul mecanic, nerezonabil, e subzistenţa spiritului retoricii antice, şi mărturia creditului ce îi era acordat.

Răbdarea, acţiunea, intenţia, naivitatea. Inutilitatea şi eficienţa acţiunii.

Ceremoniile şi ritualismul răsăritene nu sunt mai convingătoare prin ele însele decât acelea budiste, ascetica răsăriteană nu e mai autentică decât aceea Theravada. Ceremoniile nu trebuie să fie criteriul alegerii unei religii. Religiile asiatice au şi ele ceremonii şi ascetică. Aşa după cum cred de mult, unii creştini apuseni caută Zenul creştin. O religie trebuie să convingă, să seducă, însă nu prin ceremonii şi procesiuni. Slujbele de la Templu au o evaluare severă în Scriptură. Ceremoniile nu exhibă decât ritualismul.

Principiul şi exagerarea & mediocritatea & junimiştii, abstracţiunea conjecturilor biografice, plauzibilul şi probabilul (ar fi părut implauzibil ca principalii autori, poetul, dramaturgul şi naratorul să fi fost prieteni, sau măcar să se fi cunoscut) & ateismul în sec. XIII (nevoia de a dovedi). Deismul. Ceea ce e rezultat verosimil, şi ceea ce e exagerare, sau modă.

Sf. Toma credea că a găsit la Aristotel o ştiinţă, cu rezultate, nu nişte sugestii sau o inspiraţie. Sf. Toma nu se inspiră din metafizică, ci o preia ca pe o ştiinţă.

Sfinţenia lui Iisus nu vine de la om, în sensul în care sfinţenia nimănui nu vine de la om. Dar e sfinţenia omului. Cine afirmă că harul nu e meritat, se referă la faptul că harul nu e meritat în termeni contractuali, nu e ‘achitat’ de om, nu e cuvenit legal. Însă pretinde răspunsul uman cuvenit într-o ordine nonlegală. Contractul, achitarea de termenii contractuali nu mântuieşte; dar ceea ce e simbolizat în acest mod e o ordine, o legitate, nu haosul. Legea exclude dinamismul, scrie Sf. Pavel; însă harul e dat tocmai în termenii dinamismului, ceea ce nu e complet caracterizat prin înlăturarea inteligibilităţii. Nu toţi oamenii gândesc cu o aceeaşi minte. Din cauza naturii abstracte a limbajului, pactul poate să fie răstălmăcit la un anume nivel. Pactul e susceptibil de o răstălmăcire legalistă; însă legătura dintre har şi lucrări rămâne necesară. Negarea legalismului, antică sau luterană, e echivocă. Legalismul nu e depăşit prin căderea sub nivelul său, pentru că legalismul nici nu e cel mai de jos nivel. Mulţi vameşi şi prostituate au rămas sub nivelul legalismului, sub nivelul farizeilor. Nu e deajuns ‘să nu faci ca farizeii’. Nu e deajuns ‘să nu te asemeni lor’. Creştinismul nu e o religie a bunei cuviinţe, a purtării cuviincioase, ca acelea chineze. Din perspectiva utopismului mesianic, e normal ca farizeismul să indigneze mai mult decât mizeria anostă, pentru că de la farizei se putea aştepta mai mult. Însă polemica împotriva farizeismului nu trebuie să devină o formă de populism, în care cel mai onorabil lucru e să nu fii formalist. În confruntarea lui Iisus cu farizeii se întâlnesc două maximalisme contrarii: unul profetic, celălalt legalist; amândouă erau maximalisme, concurente, ca atare impactul a fost mai vehement. Această polemică antilegalistă, reluată de Sf. Pavel, nu trebuie răstălmăcită ca laxism. Se aştepta prea mult de la lege, de la prescripţii, au crezut Iisus şi, apoi, Sf. Pavel.

Bătrânul e rezultanta năravurilor de-o viaţă, a deprinderilor. Indirect, aceasta arată natura atavică şi inferioară a năravurilor, subzistenţa a ceea ce e automat şi subuman. Arată şi eşecul de a adăuga cu adevărat ceva.

Acea formă de gotic burlesc, care azi unora li se pare stângace, însă a început drept o variaţie oferită publicului care lua goticul drept ceva dat. Era o ‘joacă cu goticul’. Termenul de referinţă nu era comicul, comedia, ci se pornea de la gotic, care era abordat cu umor. Nu erau parodii. Goticului îi era dată o formă umoristică, hazlie, neconvenţională, nu comediei îi era dat un pretext gotic. Goticul era substratul, nu pretextul; fenomenul a fost întâlnit şi în anii ’80, drept comedii terifiante. Acestea sunt divertismente pentru cei cărora le place goticul, sau sunt foarte obişnuiţi cu el, nu pretexte pentru comedie, nici parodii. Goticul burlesc presupunea coexistenţa, pe piaţă, a formei directe. Ca atare, ne putem gândi la poemele cavalereşti umoristice, la epopeile umoristice, care nu erau parodii; Ariosto nu parodia genul. O altă asemănare e dată de romanul istoric de aventuri, sau de unele naraţiuni de anticipaţie, ca ale lui Verne, net distincte de parodiile aceluiaşi (ca ‘Servadac’ şi ‘Ox’, unde nu e anticipaţie umoristică sau burlescă, ci umor cu pretext anticipativ). Ariosto dă trăsături umoristice. Putem numi această formă, ‘parodie intrinsecă’. Umorul nu e întotdeauna negarea genului, sau negarea lui în principiu, absolută, radicală. Pentru comedie însă, genul serveşte ca pretext.

Ortodoxia înfăţişează mai mult un fapt eclezial, decât o teorie a lui. E posibil ca ecleziologia euharistică să nu reziste criticii; însă forţa ortodoxiei e faptul, nu teoria acestuia. Poate că teologii ortodocşi explică greşit principiul propriei biserici. Dar argumentele împotriva unor teorii din sec. XIX şi XX nu sunt argumente împotriva faptului. Pentru că nu există argument împotriva faptului. Dacă acest fapt înseamnă har sau trăsături ale culturii bizantine ori răsăritene, e altceva. Se poate ca ortodoxiei să nu îi dea viaţă principiile enunţate de ecleziologia euharistică. Însă aceasta infirmă teoria, nu şi faptul pe care ea dorea să îl explice. Ecleziologia, de la Homiakov la Afanasiev, e o încercare teoretică. Dar eventualul său eşec nu pune în discuţie faptul. Poate că faptul nu e bine explicat. A fost semnalată circumstanţa că aceştia erau teologi de cultură apuseană. Însă catolicii ar trebui să înţeleagă şi natura faptului, nu numai valabilitatea teoriei. Catolicii se iluzionează că, dacă i-au contrazis pe Homiakov şi Afanasiev, au contrazis faptul pe care cei doi încearcă să-l explice. Ortodocşii nu îşi înţeleg biserica drept redusă la instituţia episcopală. Conciliaritatea însăşi e o pistă falsă. Pentru catolici, autoritatea episcopilor înseamnă conciliu şi tratative. În ortodoxie are un rol însemnat şi instituţia monastică; ceea ce e, din nou, un fapt. Gestionarea învăţăturii nu e una piramidală.

Ieri (marţi) şi azi, vânturând ziarul din 22 sept..

Marţi, 11 dim.—1 ½: aer, patru ţigări. 3 ½: prânz (doi cârnaţi). De la 7 ¼ seara la 9 ¾, citit; de la 10 ¾ seara la 12 ½ dim., ‘Dealurile …’.
Vin. seara, citit 35 pag., 5 ¼ seara—7 ¾. Vin. seara, după 9 ½, 4 & 7 ţigări. Ideea paletei de genuri. Când e nevoie de cantitate, când aceasta e un beneficiu, şi când nu. Uneori, ‘o seară de cinema’, câteva filme. Ideea sentimentelor, cinemaul satisfăcător emoţional.
Dum. seara, citit: 5 ½--7, reluând manualul de istorie a religiei evreieşti.
Dum. seara, 10.20 seara—11.40. Sb. seara, 11.10, 12.10, 1.10 dim..
Mi., 12—3 ½: citit. Lapoviţă.

Precizia scolastică şi însufleţirea slavă.

Bruscheţea, după 11 seara. ‘Shanghai’, ‘Ultima femeie …’, ‘Noaptea fiarei …’. Episoadele.

Luni seara, 110 mii [web]. Marţi, 114,7 & 155 & 85 mii [cârnaţi, salată & ţigări & plăcintă, cola].
Mi., 155 & 208,8 & 155 & mii [ţigări II & polonezi, pâine, cola & ţigări I & ].
Joi, 60 & 270 & 20 & 196,9 & 10 & 300 mii, şi 2,72 mil. [ştrudele & bilete & ţigări, icetea & cafea & bilet & cazare].
Vin., 155 & 48,7 & 226,3 mii, şi două bonuri [ţigări II & choux …, cafea, pâine, varză & ţigări, cola, salată, cafea].
Vin. dim. mai aveam 3 & 3 & 15 & 3 ½ & 8 mil., plus 0,6 mil. din leafa precedentă, plus cardul [leafa curentă & leafa din haină & alte lefuri].
Sb., 155 & 20,9 mii, şi două bonuri [ţigări & desert, profiterol, cola].
Dum., 100 & 155 & 66,1 mii [ziarul & ţigări & eclere, pâine, usturoi]. Dum. seara, trei bonuri [cozonac, pandişpan, portocale, smântână, polonezi].
Luni, 155 & 155 & 30,4 mii, şi un bon [ţigări II & choux …, ketchup & ţigări I & cola].
Marţi, 155 & 1,7 & 500 mii, şi două bonuri [ţigări & cozonac, lapte, cremă, cola & factură].
Mi., 50 & 39,2 & 155 & 431,5 mii, şi două bonuri [gustarea & ardei umpluţi, pâine, smântână, cola & ţigări & tel.].

Mi. seara, 52,39.

Ideea e de a cheltui 3 ½ mil. săptămânal (7 mil. lunar).
Vin., 430 mii; sb. şi dum., 500 mii. Luni, 340 mii. Azi & ieri, 155 mii (ieri); restul, de pe card.