sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Nu îi înţeleg pe cinefili; ideea de cinema e ideea de falsitate—mai rãu, e realizarea, îndeplinirea acestei falsitãţi. Cinemaul îmi e nu indiferent—ci antipatic, nesuferit. Am ajuns, cu vremea, nu la indiferenţã, ci la repulsie faţã de cinema—timpul distorsionat şi falsificat, absoluta falsitate a întregului cinema, primitivismul şi caracterul respingãtor al ideii însãşi de cinema, încât îi privesc cu nedumerire pe cei capabili sã se intereseze fie şi cât de cât de aceastã anomalie—conservarea absurdã, caracterul de conservã, stupiditatea şi puerilitatea acestei maşinãrii; aspectul maşinal e acela care îmi repugnã, conservarea timpului şi a dinamicii, calitatea aceea de muzeu al mãştilor de cearã, falsificarea mişcãrii, încât în zadar îmi evoc numele unor regizori, care altãdatã mi se pãreau cã înseamnã ceva: Renoir, Ozu, Visconti, Antonioni, Mizoguchi, sau singurul regizor american: Welles.

Savantlâcul de filatelist






Savantlâcul de filatelist



Existã unii care se intereseazã de ştiinţe în felul filateliştilor. Savantlâcul unora e numai o formã de filatelism. Ei nu sunt oameni de ştiinţã, ci filatelişti, sau numismaţi. Sãhleanu avea atitudinea unui filatelist al ştiinţelor.
Pentru a ne da seama de situaţia polimatului Sãhleanu, sã—l comparãm cu adevãraţii noştri polimaţi—Odobescu, Hasdeu, Iorga, Eliade, sau chiar Rainer (însã erudiţia acestuia, enciclopedismul lui e probat numai de adnotãrile cãrţilor bibliotecii, Rainer nu a scris, de fapt: a scris foarte puţin, iar puţinul pe care l—a scris îi ilustreazã mai degrabã preocupãrile, decât gândirea, ştim mai degrabã ce citea, decât ce gândea). Enciclopedismul în ştiinţe ia însã, în mod necesar, altã formã. Enciclopedismul clasic e croit numai pe tiparul disciplinelor umane.
Sãhleanu era un morfopatolog care scria … introduceri în psihanalizã; se considera un ostracizat, şi poate chiar era, însã veleitarismul sãu e frapant, ca şi neîntemeierea ambiţiei de a îndruma.
Impresia e, prin natura ei, difuzã; deasemeni, mlãdioasã şi diversã. Nu poate sã fie rezumatã; numai judecata se preteazã oarecum la concizie. La Lovinescu, impresia esteticã e descrierea, participativã şi inspiratã, a unei trãiri de artã—judecata fiind mai degrabã implicitã; iar rezumarea unei trãiri nu poate fi datã ca o judecatã de valoare. Intuiţia criticã nu poate fi înfiriparea unei inspiraţii pasagere. E nevoie mereu de analizã, de retuşuri, de rectificãri, de întregiri, de distanţare, de raţionalitate. În intuiţia esteticã luatã ca tendinţã rezumativã (adicã, lãmurit: sintetizarea impresiei, darea ei într—o formã succintã), tocmai inspiraţia e aceea care trãdeazã, unilateralizeazã, omite, etc.. Cauţi, purtat de o însufleţire de moment, sã rezumi o impresie, sã sintetizezi o percepţie generalã—şi intervine, aproape invariabil, omisiunea, distorsiuni mnezice, etc.. În orice intuiţie, în orice intuitivism estetic, intrã şi numeroşi factori psihici, arbitrari, aleatorii.
Dealtfel, scurtimea e preferabilã în raport cu prolixitatea—nu în sine, nu în abstract. E bine sã fii ‘cât mai scurt aşa încât sã spui tot ceea ce ai de spus, sã exprimi complet ceea ce ai de exprimat’.

Prin intuiţie criticã, unii subînţeleg nu atât judecata esteticã, aprecierea, cât impresia, ca trãire inspiratã, înaripatã, o pãtrundere şi perspicacitate care descrie percepţia ocazionatã cititorului (ceea ce bineînţeles cã nu e divinaţie, însã nu e nici numai simpla enunţare a unei judecãţi de valoare, concluzia axiological tranşantã, ci o ‘caracterizare participativã’—ca la Lovinescu, o asumare a inefabilului operei, o aproximare a inefabilului estetic, o depãşire a condiţiei pur judecãtoreşti a criticii chemate sã se pronunţe asupra valorii, sã dea verdicte).
La Lovinescu, e vorba despre o criticã aptã sã se lase inspiratã literar de scrierea discutatã; esenţa impresionismului lovinescian e datã mai degrabã de conţinutul, decât de forma concluziilor sale. Forma e aceea a unei aprecieri, a judecãţii, a intuiţiei critice ca rezultat axiologic; conţinutul, însã, se înrudeşte cu ceea ce e discutat. Savorii intelectuale îi e asociatã o savoare propriu—zis literarã.
În teatrul englez, dupã Shakespeare n—a mai urmat decât Shaw, la aproape trei veacuri; dimpotrivã, în acela francez, dupã Racine şi Molière au urmat Régnard, Marivaux, Hugo, Musset, Claudel, Montherlant, Giraudoux, Anouilh, Ionesco—fãrã a îi mai aminti pe cei trei dramaturgi existenţialişti. Otway, Sheridan şi Goldsmith nu sunt de acest calibru, iar romantismul englez nu s—a însoţit de mania teatrului.
Gautier credea cã teatrul romantic e o renaştere shakespeareianã a dramaturgiei franceze.
Exasperantele veleitãţi scenice ale romancierilor—de la Beyle, Balzac şi Dumas, la H. James şi Stevenson, toţi romancierii, cât de iscusiţi, se vroiau dramaturgi, scriau teatru, iar propria inepţie nu îi prea descuraja; era, bineînţeles, mai întâi o strategie, managementul carierei, ideea unei scurtãturi cãtre faimã, cãutarea unei popularitãţi rapide, a succesului popular, însã începuse, cu romanticii, prin ambiţia de a fi shakespeareian, aşadar o marotã propriu—zis literarã, iar inadvertenţa între însãilãrile ponosite ale romanticilor şi anvergura lui Shakespeare nu îi descuraja pe tenacii dramaturgi ai sc. XIX.
Din fericire, Scott şi Dickens n—au încercat, din câte ştiu, sã fie dramaturgi.

Cu vremea, dramaturgia s—a sleit, în mai mare mãsurã decât poezia, lãsând naraţiunii—romanului, nuvelei şi prozei scurte—şi eseisticii întâietatea. Trãim într—o vreme fãrã mari autori de teatru—şi cu autori pentru scenã submediocri şi aiuritor de stângaci, de incompetenţi.
Al şaselea playlist din ianuarie are 87 de cântece—zece Orchestral Manoeuvres In The Dark, cincisprezece Ladytron, opt Saint Etienne, trei Echo And The Bunnymen, cinci Duran Duran, patru Gamma Ray, nouã Diamond Head, patru Ultravox, trei Midget Ure, şapte Yazoo, trei Rasa, câte douã Kajagoogoo, Heart şi Accept, şi câte un Saxon, Tesla, Doves, Metallica, Cypress Hill, Shogun, Eva Cassidy, Lauper, Bhaktivedanta, Modern Talking.

Acasã

Acasã





Tentaţia sau înclinaţia de a perora.
Dum. mai aveam, din ajun, 18 ţigãri, nişte icetea, o ‘Boemã’, douã cotlete. (Ieri, sb., 90+ 182+ 36+ 110 mii, şi douã bonuri.)
Ieri, sb.: muzica& articole, italienii, poezia, întâietatea poeziei& poezia antologatã; versul& mâncarea& banii—ieri. Azi—fumat, cafele, icetea.
Cinci italienişti (GC, Marcu, DV, FC, Balaci). Vianu& Blaga& NS, ≠& Coşbuc& Streinu& Pãstorel. EL. MP& Butor& ‘Eneida’& ‘Quijote’& ME de M.
La AP: Blaga& NS& Pãstorel& ME de M.
Creţia& italieniştii, FC& Balaci& AG, ŞC, AP.
‘Morgan’& autohtonii—romanele (ziarele—ed.)& hispanicul şi patrologul. A testa.
De vin., mã gândesc la trãirea italianului.
Limpezimea deznãdejdii.
Dum., fumat pânã la 5.

Leopardi& Lovinescu& WF, JG& Schudt, catolicul BW, Horguelin—policieruri şi muzicã.
Lovinescu—cititul şi meseria.
‘O tipã ţâţoasã, parfumatã …’.
Luni, fumat de la 8 ¾ (cele şase ţigãri de ieri le fumasem pânã la 2); ieri am fumat din nou de la 6 ½ la 7, şi de la 9 la 1.
Fumatul: sb.—azi.

Lovinescu, Schudt, Horguelin şi policierurile, catolicul Watson, Bloy, R. Petrescu.
Marţi—hering (cu sos de piper), pâine, icetea, cafele, fumat, muzicã.
Marţi—fumatul şi muzica. Cititul.
EL, JG, dublinezul, Schudt, Horguelin şi policierurile, medalioanele altui francez, BW, Bloy, R. Petrescu; dublinezul şi recititul—analize.
E vorba de absenţa minimei lealitãţi umane—de josnicie, ‘lumea celor patru’ (doi moşnegi, douã puşlamale). Nivelul foarte bazal al acestei lipse de lealitate e acela descalificant. E ceva dezarmant prin brutalitate şi ostilitate, prin vrãjmãşia deschisã. Ceea ce aratã, încã o datã, cã omenia e independentã de muzica ascultatã, ştiutã—omenia, adicã umanitatea. Nu e decât labirintul indeciziei. E ceva ce ţine de patologie.
A cãuta, în poezie, imaginile durerii şi ale restriştei.

Mőtley C., Poison, D. Leppard, Skid Row (v. şi argoul)& Bach. Bon Jovi. Manowar& Helloween.
Genul de neam prost, genul care face figuri urâte.
Lovinescu dã gustul citirii inteligente a unei cãrţi—iar blogul e o soluţie mai inteligentã, şi mai coerentã, de publicare, decât puteau fi ‘revistele vremii’, în care—şi risipeau vechii critici contribuţiile, foiletoanele. Plãcerea de a citi—şi vanitatea de a scrie; plãcerea de a citi trebuie sã o preceadã şi sã o justifice pe aceea de a scrie despre ceea ce a fost citit—altfel, nu e decât vanitate. O parte din desãvârşirea stilului provine din inteligenţã şi echilibru, ca şi din probitatea intelectualã. Inteligenţa, echilibrul, raţionalitatea unui scriitor îşi au partea lor la desãvârşirea stilului.

În gardã pânã la 8 (cu Tomac)—despre expatr., muzicã, D. Mode, cinema (spaniolul), ziarele—ed. (‘Şotronul’& Bogza), psihologie, doi psihologi (Pavelcu şi W. James), Voroneţ, electropop.
21 de trupe; dimineaţã, în drum cãtre clinicã, mã gândeam la cele şase trupe de grunge.
Eu grunge am ascultat în ’93, la 15 ani, înainte de moartea lui Cobain—nu dupã; dealtfel, nu cred cã moartea lui Cobain a relansat grunge—ul, cã i—a adus o nouã popularitate.
Sunetul grunjos.
Joi, fumat pânã la 11 ¾.

Vin., şase cotlete (3 de ieri), vin alb demisec; fumat, icetea, muzicã.
Psihologie& dramaturgie, romane, poezie. Muzicã& genuri. Horguelin—policieruri& muzicã. Muzicã& filozofie& artã.
Ieri—grunge, tematici, ’93, muzica; tabelul muzicii.
Despre muzica pe care o ascult am vorbit marţi, la tel., şi ieri, joi, în gardã.

Ieri, vin., dãdeam ‘nivele’ la vezicã (în locul sedimentului), n—am identificat cheagurile din vezicã.
Sb., dietã de muzicã, fumat, cafele.
56 în 11 l.—5 postãri/ l..
Lovinescu nu e un scriitor montaignean; critica e, la el, o ambiţie, o profesie şi o rutinã (au mai existat critici care sã ţinteascã genericul, ‘impresia’, cum o numea Lovinescu—şi nu analiza, nu explicarea; de ex., Stevenson). Altfel spus, Montaigne nu publica foiletoane.
Foiletonist, Lovinescu profesionalizeazã critica—dupã modelul acelor francezi pe care îi citea cu nesaţ Perpessicius—foiletonişti şi cronicari literari, cum dãduse atâţia Franţa, de la Sarcey la Miomandre, şi care fac gazetãrie literarã, lucrativã sau nu.

Ralea se interesa atât de literaturã, cât şi de psihologie. Existã, la Ralea, preocupãrile pentru literaturã şi psihologie (şi sociologie, esteticã, filozofie). Atitudinea lui Ralea faţã de doctrinele studiate (Durkheim şi Janet) e aceea a cuiva care pleacã de la un curs cu câteva ‘idei generale’, subliniate, e a unui om interesat de ideile generale, de principii, nu de filigranul unui sstem; nu discutã niciodatã aspecte, raţionamente, etc.. Ceea ce îl intereseazã e rezumabilul, generalul unei doctrine, tezele principale, nu caracteristicile care necesitã analizã. Ralea nu discutã nicãieri vreo trãsãturã anume a sistemelor lui Durkheim şi Janet, ci se mulţumeşte sã facã apel la ideile generale ale acestora.

Originalitatea nereprimatã.

Adâncul existenţei nu trebuie înţeles în chip magic, nici interpretat în termeni magici; AS, LW, GS, Jung. Experienţa adâncului acestuia necuprins al existenţei—misteriosul existenţei, tainicul. E, aşadar, cu totul altceva decât sacramentalitatea, care înseamnã revelare, dezvãluire, pozitivitate. Însã magie nu înseamnã niciuna.

Mie Negoiţescu mi s—a pãrut când prolix şi fãrã şir, când convenţional şi banal, şi vag incoerent.

Tocmai ca dramaturg, Lovinescu nu trecuse neremarcat.

La Lovinescu, maiorescianã e numai atitudinea intelectualã, ‘principiul critic’, nu şi aceea literarã, care e a unui foiletonist calofil. Se poate spune cã Lovinescu pãstreazã, sau preia, atitudinea intelectualã a lui Maiorescu, asociind—o unei atitudini literare proprii, care nu mai e aceea a lui Maiorescu, ci se exprimã în practica de foiletonist.

Paloarea lovinescianã şi francianã; lui Lovinescu, care, în tinereţe, îl întâlnise pe stradã, France nu îi apãrea ca satirul destãinuirilor picante, ci ca exponentul intelectualitãţii (acelaşi român nu noteazã, din câte ştiu, vulgaritatea lui Faguet, care—l frapase, din anecdote şi bârfe, pe Renard). O portretisticã a ocazionalului, a întâlnirilor acestora pe stradã, existã la Cãlinescu (M. Caragiale, Iorga—întâlniţi pe stradã).

Faguet—la Renard, Lovinescu, Montherlant.

Stoicii îţi pot plãcea în felul lui Montaigne—sau în felul lui Montherlant; asumarea existenţialã a citirii stoicilor e diferitã. Stoicii nu sunt un panaceu, nu sunt panaceul filozofic; cu alte cuvinte, stoicii îţi pot plãcea ca lui Montaigne, sau ca lui Montherlant—dupã firea fiecãruia. Stoicii nu l—au amãrât pe întâiul—şi nu l—au salvat pe al doilea. Unuia îi plãcea Cezar—celuilalt, Pompei cel Mare. Cu alte cuvinte, a existat un francez care îi admira pe stoici şi pe Cezar—şi un alt francez, care îi admira pe stoici şi pe Pompei.

Îngroşarea trupului—şi a minţii, boala minţii.

GS, CDG, ME de M, kantism, Lovinescu.

Cititul (Lovinescu) şi adnotarea—Schudt, Horguelin şi policierurile, dublinezul şi recitirea, Bloy, R. Petrescu, JG, catolicul Watson, AS, ME de M şi Coleridge.

New Wave—ul a fost post—punk—ul de discotecã, şi de divertisment.

PROSTUL GUST SAVUROS ŞI ADICTIVITATEA. Sapiditatea kitschului, a unor stângãcii, a unor erori de gust. Hugo, Powell, The New York Dolls, SF—ul, autorii dispreţuiţi de ÉF, Breban [FMD şi ÉZ!], Walsh, ‘micii maeştrii’ americani promovaţi de cãtre CDC; PZ despre MP. Poate exista o apreciere, autenticã artistic, pentru aşa ceva.
Gustul artistic înseamnã ‘urechea’, simţul pentru armonie, simţul inefabilului, constatare împotriva cãreia nu pot nimic—rãscruce şi diferenţiere.
Analiza explicã impresia.
A diferenţia bunul gust, autenticul, execrabilul, ratatul, neconvingãtorul, sapiditatea, nereuşita.
Inutil sã adãugãm cã existã prost gust fãrã sapiditate, anost. Existã platitudinea prostului gust.

Labirintele umane sunt nu sociale, sau social—profesionale, ci mintale, comportamentale. Omul îşi e propriul temnicer.

Pasionat de labirinturi, evreul argentinian nu le cãuta explicaţia la autorii creştini. Labirinturile sunt simbolurile deprinderilor şi condiţionãrilor, ale inexorabilului acestora.

Pe scurt, cred în poezia durerii şi a nimicirii; nu şi în filozofia lor, în teoretizarea lor.

Existã ‘ideea ca trãire’, ‘ideea poeziei’. E intelectualitatea proprie artei.

O existenţã nãclãitã, îngãlatã şi larvarã, confuzã şi derizorie.

Dintre toate artele, le prefer pe acelea ale limbajului. Literatura nu e arta cuvântului, ci a limbajului, la fel cum muzica nu e arta sunetului, ci a limbajului. Eu nu caut ‘cuvântul’, ci limbajul. Cinemaul înseamnã constrângerea, falsificarea şi distrugerea afectivitãţii, şi nu ştiu cum de oameni ca Horguelin şi ‘Morgan’ pot mãcar sã se amuze cu aşa ceva, cu o asemenea unealtã de abrutizare. Prefer sã fumez şase ţigãri, decât sã vãd un film.

Morala fãrã metafizicã e moralism; predicile ateilor virtuoşi o ilustreazã.

Nu cred cã prejudecãţile, cutumele, deprinderile creştinilor din vechime erau mai evanghelice decât ale noastre, nici mai legitime sau mai ‘biblice’. Erau tot pleavã, lestul civilizaţional. Ba chiar se poate sã fi fost de o sãlbãticie mai turbatã decât ale noastre. Cu alte cuvinte, nu cred în primatul a ceea ce e vechi şi recept.

‘Lipsa de inimã’ e o boalã, nu un defect.

Cred cã ‘începutul pus’ (mântuirii, filozofiei, vieţii de cuplu) trebuie sã fie bun, nu neapãrat desãvârşit; iar în cazul filozofiei, pot înţelege de ce Descartes reprezintã un astfel de început bun.

Omul nu îşi poate face fiinţa pe care nu a gãsit—o.

Eu înţeleg iubirea ca pe o dependenţã afectivã foarte marcatã; nu cred cã existã o definiţie corectã a iubirii, ci diferite moduri de a trãi afectivitatea sexualã, sau afectivitatea cuplului. (Deşi, ceea ce Gage denumeşte sexual, eu aş denumi mai degrabã erotic.)

Am cunoscut un opincar parşiv care le ura pe femeile cãrora le place sã facã dragoste, şi pentru care dreptul la orgasm e un monopol masculin.

Tiparul e acela de curiozitate şi indiferenţã; adicã, indiferenţã, cu pusee de curiozitate ocazionalã, rece.

Pentru Lovinescu, ‘impresia’ înseamnã caracteristica genericã a unei opere; pe de altã parte, dintre cei patru critici francezi semnalaţi în legãturã cu aşa—zisul impresionism lovinescian, unul e un universitar şi foliteonist cu preocupãri diverse (filozofie, politicã), pe care nimeni altcineva nu—l considerã … impresionist, iar altul e un simbolist, aşa încât rãmân numai doi impresionişti revendicabili ca atare.

Eliot şi critica de teatru. Dramaturgi italieni, români, scandinavi, nemţi, ruşi, japonezi.
Gherea. Sorbul, Lovinescu (v. şi Maiorescu), Gib, Camil P.. Autenticitatea literarã.
Paleologu despre teatru—ILC, Camil P. şi H de M.

Placiditatea cuplurilor de azi. Neexclusivitatea iubirii.

Dacã vreau o muzicã aptã sã îmi dea puţinã fericire, ascult Ladytron, D. Duran, Ultravox; ieri, joi, în gardã, am vorbit puţin şi despre electropopul à la D. Mode, şi despre rapul mai rãsãrit.

Ratarea iubirii, ca temã lovinescianã.

Istoria, prestidigitaţiile, jonglarea, tipologiile, tiparele, rãmân secundare, subordonate trãirii.

Schudt& jurnalele lui Bloy, R. Petrescu, Renard, Rainer.
Barbellion& Pavese.
Formatul—AS.
Formatul schopenhauerian.
Weininger, Rozanov; FN şi Bloy.
Ceea ce e neconvingãtor.
Jurnalul lui Tolstoi mi se pãruse savuros în ed. veche—şi indigest, anost în aceea nouã.

Tupeul e o funcţie a mãrginirii şi a cinismului; comportamentul, în ansamblu, e o funcţie a cunoaşterii.

Anomia eroticã.

Fiinţele, nu culturile, nu nivelurile culturale.

Estetica punk/ post—punk/ New Wave/ post—rock.

Filigranul unei învãţãturi.

Sunt un ascultãtor de alternativ (post—punk, indie, grunge) şi New Wave. Punk—ul a început prin a fi alternativ. A fãcut parte din mişcarea rock—ului revizionist.
Altfel, cred în genuri muzicale cât mai cuprinzãtoare, nu în fãrâmiţare. Oricum sensul acestor etichete e unul istoric, nu topologic.

Trãirile sunt mai importante decât actele, decât lucrãrile; ascetica rãsãriteanã spune cã trãirile negative sunt în mod necesar pasagere, dacã decursul e normal. Ascetica apuseanã tinde sã minimalizeze semnificaţia trãirilor.

Lovinescu e un autor cu care îţi place sã petreci timp—citindu—l, reflectând, şi gândindu—te la înţelesul dat de Paleologu ‘petrecerii’; îndeletnicire care lui Noica i—ar fi apãrut ca zãdãrnicia purã (cititul lui Lovinescu, vreau sã spun).

La Noica, filozofia ajunge, CA DISCIPLINĂ, sã evalueze o culturã care îi e intrinsec inferioarã. Astfel înţeleasã, filozofia nu mai e decât un exerciţiu de aroganţã. A evalua, astfel, cultura, înseamnã a o privi de sus; e şi o formã de dezabuzare.

A înţelege oamenii ca pe lut însufleţit, nu ca pe ‘îngeri în trup’ (idealul dualist al monahismului greşit).

luni, 23 ianuarie 2012

Maiorescianismul lui Lovinescu

Maiorescianismul lui Lovinescu



De—a lungul vieţii sale mature, scriind neîncetat, Lovinescu publicã mereu: criticã, istorie literarã (cãrţile despre Maiorescu), romane, sociologie, memorialisticã şi portretisticã, traduceri; în acest timp, existã viaţa de familie, activitatea didacticã, aceea de cenaclu, aceea de traducãtor. Critica lui literarã e funcţionalã şi estimativã, sinteticã—în acest sens, maiorescianã, iar Cãlinescu avea dreptate sã nu se revendice de la exemplul lui Lovinescu.
Lovinescu n—a scris despre autori strãini, un lucru semnificativ. Nu îi plãcea sã analizeze, sã discute literatura în nume personal, ca eseist. Ca şi la Maiorescu, critica lui Lovinescu e numai o formã de activism cultural, de îndrumare—şi se şi conjugã, dealtfel, cu o teorie a civilizaţiei, etc.. Tendinţa criticii lui Lovinescu e, prin aceasta, într—adevãr maiorescianã.
Ca Maiorescu, şi ca Ş. Cioculescu, Lovinescu n—a considerat necesar sã scrie în nume personal despre literaturã sau artã; critica lui are impersonalitatea unui oficiu, a unei ‘registraturi’, cum avea sã se pronunţe un alt lovinescian. Singurul sãu studiu literar e acela despre Maiorescu, iar aici semnificaţia generalã e evidentã—utilitatea culturalã. Altfel, critica lui Lovinescu nu e una de monografii, ci foiletonisticã.
Trãsãtura sinteticã a lui Lovinescu provine din aceea cã îi plãcea sã caracterizeze generic şi sã aprecieze, nu sã explice, sau sã remarce singularul. Bineînţeles cã existã la Lovinescu mai multã analizã decât la Maiorescu, însã mai puţinã decât la Gherea şi Ibrãileanu. Prefera sã se pronunţe pe scurt, succint.
Ca şi la Maiorescu, critica lui Lovinescu nu reflectã în niciun fel viaţa lui de cititor (spre deosebire de Ibrãileanu, Zarifopol, Cãlinescu, etc.). E un oficiu de îndeplinit. Acest mod, maiorescian şi lovinescian, de a înţelege critica, se regãseşte şi la George. E o criticã de subiecte impuse, necesar ocazionale. Nu e o criticã de cititor, o criticã ‘în nume propriu’—aşa cum nu e nici o criticã de analizã, ci una eminamente sinteticã. O criticã a distanţãrii bonome. Ea nu reflectã preocupãri literare personale. Lovinescu scrie numai despre ceea ce se întâmplã sã se publice. Foiletonisticã prin întâia trãsãturã (axarea pe ceea ce se publicã), e maiorescianã prin caracterizarea genericã, neanaliticã; e maiorescianismul devenit criticã literarã.






Modernismul lui Lovinescu e unul destul de generic, şi nu trebuie rãstãlmãcit; omul nu a scris şi nu a promovat literaturã simbolistã, şi nu a aparţinut în niciun fel mişcãrii simboliste de la noi. Nu existã, la el, nici Macedonski, nici Bacovia, şi n—a fost un entuziast al lui Arghezi.
Lovinescu a scris, în schimb, literaturã ibsenianã—dramaturgie ibsenianã. Autorii tinereţii lui sunt Leopardi, France, Ibsen, Horaţiu, anticii, Tarde, cãrora li se adaugã un triplu interes—pentru critica francezã, filologia clasicã şi istoria literarã româneascã. A înaintat pe acest triplu front; ulterior, a continuat ca sociolog, scriitor (memorialist şi romancier), critic literar şi clasicist. Diversitatea lui e, spre deosebire de aceea a lui Maiorescu, una realã şi organicã.

Mã gândesc adesea la Lovinescu, la Cãlinescu, la Manolescu, la o rev. veche, de la centenarul naşterii lui Cãlinescu, pe care o pãstrasem; ca om, Lovinescu era mai interesant decât Cãlinescu. Nu şi ca scriitor.
Ceea ce poate plãcea în mod deosebit la Lovinescu e un oarecare dandy—ism cultural al tinereţii—paleta preocupãrilor lui—Leopardi, Ibsen, France (admirat, pe atunci, şi de Ibrãileanu, Zarifopol, Ralea), Horaţiu, anticii, arheologul neamţ, filologia clasicã, Tarde, criticii francezi, etc.. Avea, dealtfel, bonomia lui de cititor, bonomia literarã, nu era un cusurgiu (ca Nabokov, ortodoxul Hart, George, Kurp, ‘Morgan’.) Lovinescu avea dreptate sã nu fie prea mândru de mult din literatura lui; se autoevalua neconcesiv, cu luciditate, tãios. Literatura lui Lovinescu e întrucâtva împovãratã de balast; începând cu foiletoanele impresioniste, istoria literaturii mai vechi, romanele, dramaturgia, chiar tonul traducerii epopeilor. Stilul sãu a evoluat, spune Ş. Cioculescu, care a scris despre Lovinescu cu afecţiune.
Intelectual şi literar, lovinescienii n—au fost de anvergura maestrului.
Canadezul. Bedefilul francez. Horguelin& dublinezul. Preotul. Ep.. Hispanicul& patrologul. Canadeza. Baptistul. Muzica. Delãsarea.

Ceea ce am gãsit la modernişti, la progresişti, la catolicii postconciliari, la protestanţi, a fost o reflecţie mundanã, o atitudine raţionalã, principiu de asanare a înţelegerii, formã de integritate intelectualã—ceea ce nu înseamnã, însã, extremismul lui Goguel, Bultmann şi Robinson.
Pe tânãrul Cioran îl scârbeau neoortodocşii protestanţi—însã îl scârbeau şi Sf. Toma, Aristotel.
http://www.blogger.com/img/blank.gif

Vã recomand, dacã vã intereseazã, seturile de rãspunsuri adunate anual de EDGE; multe sunt foarte interesante. Stodden scrie bine despre sincronicitate (receptivitatea minţii şubrezite).
În ceea ce priveşte formatul literar care, pornind de la Schudt, Coleridge, Bloy, R. Petrescu, Renard şi Rainer (aşadar, jurnale), mã intereseazã, ‘adnotarea’, şi anume: adnotarea analiticã, adnotarea ca analizã, gãsesc un model bun la catolicul Watson (care analizeazã ceva din ‘Societatea …’ lui Rosmini), şi la Karra (scrie despre antici, poezie, muzicã, mâncare).
Rezumarea unei nuvele poate fi şi ea o adnotare.

Îmi place sã citesc viaţa lui Boethius; poate sã fie şi sentimentul pe care—l avea George pentru Curtius.

Neantul

Neantul



Cine se bucurã în vreun fel de viaţã, poate sã fie şi recunoscãtor celor care au ocazionat—o. Nu ştiu dacã bucurarea de viaţã se învaţã; dacã e vreun instinct, atunci eu nu—l am. Cred cã le datoreazã recunoştinţã pãrinţilor pentru ‘darul vieţii’ numai cei care sunt şi bucuroşi în vreun fel de aceastã viaţã, altfel tocmai acest dar poate sã fie motivul resentimentului şi al ranchiunei; gând budist şi schopenhauerian.
La naturile mai vitale—mai sangvine, mai colerice—e altfel. Cãci pe ruinele existenţei, ei indicã numai raţiuni pentru a te bucura de viaţã. H. Chadwick vorbeşte despre cele patru mângâieri ale lui Boethius—muzicã, logicã, teologie, filozofie. Schopenhauer enumera câteva mângâieri—mistica (înţeleasã în sens larg: de ex., scripturile hinduse), sexualitatea, muzica şi arta—tot ceea ce ocazioneazã cunoaşterea numenalã; Cioran scrie despre sexualitate şi citit (‘bibliotecile şi bordelurile’). La Montherlant existã mai întâi gândurile care susţin, care dau curaj; deasemeni, anticii, stoicii, sexualitatea.
Al cincilea playlist din ianuarie are 174 de melodii, adicã 10 ¾ ore de muzicã—şapte ABC (şi trei ale altor ABC), trei These Animal Men, unsprezece Hűsker Dű, nouã Shiny Toy Guns, şapte Rise Against, unsprezece Strike Anywhere, trei NOFX, zece Strung Out, trei Six Finger Satellite, nouã The HorrorPops, şapte Therion, douãzeci şi patru New Order, şapte Death Cab For Cutie, trei Ministry, paisprezece Mudhoney, douã Snap, şase System Of A Down, douã Nine Inch Nails, nouã Dusty Springfield, douã Bluetones, şase Elastica, trei Lucy Pearl, patru Wang Chung, şi câte un Evanescence, Flowing Tears, Queens Of The Stone Age, Nekromantix, Smash, U96, Usura, Culture Club, Shaggy.

Despre muzicã, dezamãgire, ‘cauze secundare’, etc.




Despre muzicã, dezamãgire, ‘cauze secundare’, etc.




Cine se revoltã ‘împotriva Lui Dumnezeu’ se revoltã, de fapt, împotriva unui idol, a unei fantasme, ceea ce e o reacţie corectã. Cunoaşterea Lui Dumnezeu nu poate sã suscite revoltã.

Vrusesem sã încep cititul, cu motoarele la maxim, în forţã, din a doua s. a anului—câte 2—3 cãrţi/ s.. Pentru citit, am pierdut primele trei z. din a doua sãptãmânã, apoi şi pe urmãtoarele patru; apoi, şi întâiele trei zile din a treia sãptãmânã, apoi şi pe a patra,

Vin., de la 3, fumat; mai aveam zece ţigãri din ajun (6+ 2+ 2).

Lipsã de respect& ‘cei patru din altã lume’& resortul furiei (pasul IV; apelurile de marţi)& cinci semne (1—3; luni şi mi.—râsul).

Femininul ca sãrbãtoare a fiinţei.

Cedãri. Complacerea. ‘Trenã’& viaţa ei mohorâtã, vrednicã de milã (pasul IV, etc.). Cedãri.

Orã. Vremea. Cinã& vinul& cola& 2 x fumat& cafele. Baie. Muzicã. Anglofonii. ‘Scopul pelerinajului’. Lille, etc..
‘Pãruse cã …’.
Intrepizii. Aferatul—cf. azi& Lille, etc.. Oferta matrimonialã.

Psihologii& eseiştii& policieruri& filozofia cuplului& ziarele—ed..

Dezamãgirea, durerea, ca trãire, sunt una; ca teorie, ca filozofie, sunt alta. De aceea, nu îmi place când Dobrogeanu—Gherea sau De Sanctis spun ‘Leopardi şi Schopenhauer’.

În plan existenţial, nu am ajuns încã la gândul Lui Dumnezeu; teologia e prea pe şleau, le spune prea pe şleau, prea nemijlocit, ‘naiv—realist’.

Trenul nu e niciodatã prins din mers; etapele vieţii decurg cu necesitate una din cealaltã.

Citind lista cãrţilor care le—au plãcut unor intelectuali catolici americani, mi—au atras atenţia numai rândurile despre cãrţile de Hartley, Stump, Rickaby, Berry, Godden; iar eu am citit o singurã carte anul trecut, deşi am început multe.
Smolin. Fagels. Murray (Foley), Pearce (Baring, E. B. Nicholson), Shaw. Metaxis.

Muzica de divertisment are douã nivele distincte—unul mai ‘alternativ’ (J. Division, K. Joke, Gang of Four, Bauhaus, M. Mouse, Course of Empire, Jane’s Addiction, Nine Inch Nails, etc.), altul mai tehnopop (Culture Club, ABC, etc.).

Amãrãciunea marginalitãţii mundane. O însemnare a vârstnicului Lovinescu e reverberaţia unui vers de Leopardi. Însã concluziile practice ale celor doi au fost diametral opuse—o eticã a activitãţii la moldovean, dezgustul de aşa ceva, la italian.
Dezamãgirea timpurie a lui Lovinescu, datã de boalã, nu i—a subminat tenacitatea, nici ambiţia, nici nu a stãvilit elementele biografice (carierã, familie, adulter, societatea femeilor de litere). Cazul sãu e foarte diferit de acela al lui Leopardi, similitudinile fiind întâmplãtoare. Lovinescu a crezut în ceea ce fãcea, şi s—a investit în activitãţi care italianului i—ar fi pãrut zãdãrnicia însãşi.
Visceralã, biograficã, nefilozoficã e dezamãgirea ambilor; însã cuprinsul fiecãreia e foarte diferit. Lovinescu ajunge sã aminteascã de Taine şi Faguet; e o chestiune de temperament. Nu avea viociunea francianã. Oricum, dacã e sã cãutãm termeni de referinţã, atunci Lovinescu, în datele temperamentului sãu, e dezamãgit ca francezii, ca un francez.
La Leopardi e vorba despre durere, pe când la Lovinescu, nu.

Mã simt înrudit cu oameni ca Leopardi şi Pavese; în orice caz, nu cu francezii.

Biografiile nu mã intereseazã.

Iubirea şi fascinaţia sexualã ca substitut.

3 ½--7 ½.
Sb., mai aveam zece ţigãri din ajun.
N—am mers la clinicã, n—am ajuns sã cumpãr haine pentru spital.

Vin., dum.& marţi, joi& luni, joi, sb..

185 de piese;

Nici JG (şi francezii), nici AS, nici evreul argentinian.
Leopardi, însã şi Kipling. ‘Aspasia’.
FMD, LNT, RK, KB, MH.

Preferinţa, mãrturisitã, a lui Schopenhauer pentru proza lui Leopardi, pentru prozatorul Leopardi, ar putea sã nu fie numai o apreciere esteticã—aşa ca la Cãlinescu—ci şi o încercare de capitalizare, de rentabilizare a ideilor italianului. E o încercare de a da trãirea drept abstracţie; Gherea înţelege sã—l claseze pe italian drept filozof.

Cinemaul lucreazã invers decât literatura: limiteazã, constrânge, sileşte.

Leopardi& JG.

Nici atâta egoism, nici atâta altruism.

Ideea neantului, a neantului existenţei. Însã e o trãire, nu o teorie.

Trãirea mea dominantã a fost, încã din copilãrie, frica, deznãdejdea şi sentimentul de a fi stâlcit, zdrelit, nimicit.

Dacã ţinta filozofiei e sã explice, sã formuleze explicaţii, atunci prozele lui Leopardi formuleazã trãiri, nu explicaţii teoretice.

Trãim într—o lume de ‘cauze secundare’.

Fructul otrãvit, putred, stricat.

Ca frison al unui deget.

Deconcertant e nu cã a reuşit sã mã ducã pe mine, ci cã a reuşit sã le ducã pe ele—cel puţin alte patru persoane (întrebarea& marţi& gluma& rapiditatea recomandatã).

Trebuie gândit mereu în termeni de cauze secundare.

Confuzia a provenit din neascultarea simţului moral. Acea întâie impresie, foarte defavorabilã.

Gherea, Lovinescu, Unamuno. Leopardi a avut cititori la români; nu ştiu dacã Eminescu îl citea, însã, în aceeaşi epocã, Gherea îi cunoştea versurile.

Gherea, Lovinescu, Cãlinescu (acesta, însã, ca italienist)—Leopardi.
Lovinescu şi (tânãrul) Ralea—Tarde.
Literaturã şi psihologie.
Comparatismul.
Voga versurilor italianului. Vogã timpurie.

Taine& Tarde.

WF, JG, baptistul, ziarele—ed..

Rãmân, pentru mine, cãrţile de teologie, mai dilematicã, ale unor modernişti şi progresişti, şi ale unor protestanţi—minţi critice, mai interesate de adevãr, decât de conformare. Creştinii raţionali, aceia la care înţelegerea religioasã (în lipsa unui cuvânt mai bun) e disjunsã de mentalitatea magicã. Dumnezeu e o concluzie metafizicã, scrie unul dintre aceşti modernişti; ceea ce ar putea sã sune voltairian, însã nu e. Climatul post—conciliar a fost prielnic teologiei, în Bisericã.

Schudt& catolicul Watson.

E vorba despre definiţia cititului—luat, de unii, în accepţia, laxã, de ‘parcurgere’.

Cantitatea stimuleazã, nu descurajeazã, nu împovãreazã; e simbolicã, înaripeazã.

În josul pg. 6 a articolului, reformarea, zvonul.

Pentru unii, Kant ajunsese o curiozitate, şi un autor recomandat de Schopenhauer, aşadar util pentru înţelegerea lui Schopenhauer, care şi—l revendicase, şi—l anexase. La Nietzsche, Kant existã numai ca etician.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Al patrulea playlist de ianuarie are 61 de cântece (4 ¼ ore de muzicã)—nouãsprezece The Cure, treisprezece Stereolab, patru Stone Temple Pilots, şaisprezece The B—52’s, opt Soft Cell, un L7.
Muzicã de completat—Pinback, Pixies, A. Amarth, Tristania, Delain, Sub Focus, Art of Noise, S. Youth, F. Ferdinand, T. Heads, S. Distortion, poate şi K. Joke, Bauhaus, Gang of Four, M. Mouse, V. Femmes, Radiohead, D. Theater, R. Music, T. Girls, şi de adãugat—Mudhoney.

Încercând sã—mi amintesc cine era pe caseta de grunge care—mi plãcuse, când aveam 15 ½ ani, îi pot indica pe Alice In Chains, Soundgarden, S. Pumpkins, Mudhoney, Pearl Jam.

joi, 19 ianuarie 2012

Singura realitate accesibilã cercetãrii e psihicul în sine (asta însemnând, pentru un kantist, în categoriile şi determinãrile lui fundamentale) şi în manifestãrile lui (analizate ca atare de cãtre variatele discipline filozofice); de aceea noţiunea unei autonomii a socialului e de negândit pentru Simmel.
Ideea unei autonomii a sociologiei sau a psihologiei implicã un realism care e inacceptabil pentru un criticist.
În orice caz, perspectiva unificatoare, cu adevãrat ştiinţificã, e aceea a kantismului; Piaget avea sã se considere şi el kantist, însã într—un cu totul alt sens.
Montaigne citea într—una (ca şi Chartier, Gracq, probabil Claudel şi Proust, într—o anume mãsurã Thompson, De Quincey, Stevenson) un anumit set de cãrţi (mai ales istorici, filozofi şi poeţi latini) pe care le comenta şi de la care pornea; critica lui e a cuiva care reciteşte, cãrţi încercate, testate, sunt bucuriile recitirii, ocupaţie ambiţioasã, singura care dã anvergurã intelectualã cititului şi face din el altceva decât o parcurgere arbitrarã, iar forma pe care o ia aceastã criticã e în mod necesar una montaigneanã, a adnotãrii, deasemeni a confruntãrii şi a comparãrii. Existã o deosebire între ‘a citi cãrţi’, rutinã a oricãrui cititor, şi ‘a citi nişte cãrţi’. De aici, remarcile de cititor ale lui Montaigne; s—a vorbit despre Montaigne ca întemeietor al criticii literare, însã nu s—a observat mereu ce fel de cititor era Montaigne. El nu adnoteazã ceea ce se întâmplã sã citeascã, ci acele cãrţi care fac obiectul preocupãrii lui. Altfel, caracterizarea lui e incompletã, dacã nu se ţine seama de aceastã laturã. El gândeşte şi scrie de deasupra valului producţiei literare curente.
Al treilea playlist din ianuarie are 33 de piese (aproape 1 ¾ ore de muzicã): douã Social Distortion, douã Misfits, zece Reverend Horton Heat, douã Batmobile, cinci Nekromantix, cinci The Meteors, patru The Cramps, câte un Kiss, Gloria Gaynor, The Mae Shi.

Pentru relaxare, destindere, recurg la playlistul cu The Cure, D. Prez, T. Heads, AON, T. Girls, The Herbaliser, etc.. În fond, nu mã intereseazã muzica mai veche de anii ’70. Iar în prezent nu mã intereseazã decât muzica începutã cu post—punk—ul.
Schudt& malaezianul, ME de M& Ralea, marginalii, glose şi adnotãri.

‘Morgan’—un şicanator, un cusurgiu. Îmi aminteşte de alţi cusurgii de meserie—George şi Kurp. Omul ale cãrui obiecţii sunt fundamental neinteresante, pur şicanatoare; bineînţeles, la ‘Morgan’ e şi supãrãtoarea caracteristicã francezã de isteţime epatantã şi de blazare, o afectare resimţitã ca foarte nelalocul ei, o tendinţã de a bagateliza, o ironie mai degrabã sâcâitoare, decât convingãtoare—‘caracteristica francezã’, dupã cum am zis, înclinaţia de a persifla şi bagateliza.

DESPRE NEASUMARE, LABILITATE, ELASTICITATE. Existã elemente de civilizaţie—de ‘mentalitate’, am spune noi—care ne diferenţiazã profund de creştinii altor vremuri—şi, cumva, ne şi separã. Însã noi nu suntem mai diferiţi de ei, decât ei de noi; dacã societatea noastrã, cu cutumele ei, diferã de a lor, şi a lor diferã de a noastrã. De ce tot repet aceste lucruri? Fiindcã specificul lumii moderne, al societãţii apusene moderne, în al cãrei climat trãim, nu e o formã socialã mai puţin legitimã decât societatea agrarã, sau medievalã—sau, pur şi simplu, decât ‘lumea veche’—cu instituţiile, deprinderile, cutumele ei. Luxul de alegere, huzurul de discernãmânt, relativa relaxare, plusul de amânare pe care şi le îngãduie, în viaţã, omul societãţii occidentale de azi, nu sunt rãsfãţuri reprobabile, simptome de decadenţã, ci un progres civilizaţional real, obiectiv, care nu trebuie dezinstituit în numele deprinderilor şi obiceiurilor mai spartane ale trecutului.
Eu mi—am trãit viaţa—aproape 34 de ani, pânã acum, dintre care 15 ca ins matur—în cheia neasumãrii—schimbând, dupã plac, intenţiile de studiu, studiile însele, apoi vocaţiile (ezitând, de pe la 27 de ani, în direcţia monahismului occidental), apoi specialitãţile medicale (mã aflu la a treia). Pura elasticitate e un lucru bun, un lucru pozitiv; semnificaţia negativã, conotaţiile negative îi pot veni, şi îi vin, dacã e cazul, de la conţinuturile de viaţã singulare, individuale, pe care le primeşte. Ca orice funcţie, elasticitatea e neutrã.

În urmã cu 4 z., în ajunul mergerii la tabel, am avut, dupã—amiaza, o reprezentare puternicã, dureroasã, fantasmaticã, a strãzii aceleia, în soarele de iarnã. Poate cã era şi sugestia de la tel. de joi (când am discutat creşterea salarialã, glumele de la spital, etc.). (Tel.: luni, joi, vin..)

Caracterul strict chimic, sau teluric, al fiinţei—determinãrile chimico—telurice. Impresia de teluric, de lutos.

Contrastul între cum îmi dorisem sã îmi fie viaţa, cum putuse sã îmi fi fost, şi cum e—acum, la ½ lui ian..

Interiorizarea interdicţiei.

Dupã un concediu de 26 de z..

Urbanitatea, cititul (şi urbanitatea cititului), muzica, mâncarea fac parte din ideea, din noţiunea de viaţã; literatura, muzica nu pot da scop vieţii, însã o pot înviora şi îi pot da farmec. Ideea mea e, aşadar, mai degrabã maiorescianã, decât gheristã; pentru Gherea, arta poate însufleţi, poate suscita viaţa.

S—a convenit ca psihologie sã se numeascã ceea ce se referã în mod nemijlocit, direct, la psihismul uman; corespunzãtor cu aspiraţiile ştiinţei, Simmel se interesa de formele generale ale psihismului.

E bizar cã Gherea, care îi aprecia pe Shakespeare şi Leopardi, şi—a gãsit vreme sã scrie despre … Coşbuc.

A prefera, într—un scriitor, semitonurile, discreţia.

Dincolo de însuşirile formale ale unei piese, Gherea se pasiona pentru personaje, participa la existenţa acestora. Temperamentul acesta îi lipseşte lui Maiorescu; birtaşul avea o naturã generoasã şi vie.

De când am început eu sã citesc jurnalele lui ‘Morgan’ au trecut 2 ½ ani; aşa cum, de la ‘momentul pivotului’, au trecut 2 ¾ l.. Însã ideea de a prelua formatul jurnalelor lui ‘Morgan’ a fost unul bazat pe o confuzie—tocmai fiindcã discontinuismul era principiul lor. Un grupaj al meu corespundea, în economia jurnalelor bedefilului francez, unei însemnãri singulare.
Vorbind despre stripologul ‘Morgan’, probabil cã, dincolo de George şi de Kurp, cusurgiii capitali sunt alţii—Hart şi VN.
În ordinea descrescândã a notorietãţii, ar fi—VN, ortodoxul Hart, George, Kurp, bedefilul francez ‘Morgan’.

‘Aproape 3 l.’, nu ‘3 ani’.

Interpersonalul semnificativ, viabil, nu trebuie spulberat în numele idealului. Al ceea ce e încã neatins—şi, poate, intangibil. Interpersonalul e textura vieţii, aşa cum scrie şi un sincretist.

Etichetele muzicale servesc nu pentru a defini sau a caracteriza ceva, ci numai pentru a gãsi muzicã ‘întrucâtva asemãnãtoare’, sau care sã semene prin ceva; ele sugereazã asemãnãri, înrudiri (escamotând, bineînţeles, deosebirile, atenuând diferenţele), subliniazã elementele comune, laturile comparabile.

Ca ibsenian (şi dramaturg ibsenian el însuşi—poate cã numai veleitar ibsenian), era firesc ca Lovinescu sã încuviinţeze teatrul lui Sorbul şi Mihãescu.

Paradoxurile lui Gherea.

Muzical, Beatles vin de la Cochran, Vincent, Perkins, Holly.

Dramatismul ‘istoriei culturale’. Nu existã ‘istorie a culturii’, tendinţele şi stilurile sunt o abstracţie, ceva care sã ghideze aprecierea; existã numai biografii, vieţile protagoniştilor, ale creatorilor culturii. Or, acestea înseamnã dramã.

Vieţile conjugale ale scriitorilor. Aceia dintre ei care erau oameni buni—nu neapãrat echilibraţi, sau cumpãtaţi, însã buni—au avut vieţi familiale fericite. Nu e vorba de genialitate, ci de temperament şi purtare, de cum înţelegeau sã se comporte.

Muzica nu trebuie sã ilustreze o eticã, ci sã o exprime—şi nici atât. ‘Pozele publice’ ale cântãreţilor, de la Sinatra, Presley şi Lennon încoace (mã gândesc la cântãreţii de felul lui Lennon, Dylan, Bono, Cobain, care ‘au ceva de spus’ în nume propriu, alãturi de artã; a fost probabil şi încercarea unor cantautori de a uzurpa vechiul oficiu al poetului, cu toate cã şi în literaturã întâietatea revine discreţiei desãvârşite), sunt lipsite de interes uman, ca şi ‘subiectivitatea nemijlocitã’; ce atitudini publice aveau Mozart sau Bach? Cu atât mai mult cu cât muzica e arta obiectivitãţii.

Oamenii ca Montaigne nu ‘citeau cãrţi’, ci numai NIŞTE CĂRŢI, aceleaşi cãrţi, având o bibliotecã finitã. Chiar argentinianul prefera infinitul rezumat, simbolizat.

Nu ştiu dacã—cel puţin pe plan plocal—The Cure ar fi putut submina supremaţia Depeche; însã faptul ar fi fost de dorit, iar candidaţii—indicaţi.

Receptivitatea la muzicã se referã la stiluri şi autori; la fel şi fluctuaţiile ei.

Cãutând, în adolescenţã, pe la 15 ani, muzicã înruditã cu a lui Depeche, Erasure mi—a plãcut, A—ha nu prea, iar D. Duran a rãmas o dorinţã; am avut, la 15—16 ani, ‘momentul social’ al muzicii: patru casete (douã compilaţii, douã Nirvana), un poster râvnit, un tricou purtat.

Caut o muzicã melodioasã, care sã binedispunã, dezinvoltã şi armonioasã—fineţuri, caligrafie. Dintre cei care se întâmplã sã scrie despre muzicã—aceea ascultatã, nu aceea apãrutã—‘adolescenţilor le place muzica’—Horguelin şi evreul canadez.

Pentru un kantian ca Simmel, psihologia e numele unui capitol al filozofiei; desemneazã un subiect de studiu, nu o metodã. Metodele psihologiei sunt acelea ale filozofiei, cu adecvarea impusã de subiect. Însã nu e vorba despre o ştiinţã autonomã, ci despre o disciplinã filozoficã; întrutotul fidel kantismului, Simmel încearcã o reducere, sau, mai bine spus, o aducere a umanului la psihic, la psihism. Asta şi este omul—un psihism, un psihism care însufleţeşte, vremelnic, nişte materie. Esenţa omului e psihismul. De aceea, preocuparea kantienilor, coerentã, fie cu logica şi gnoseologia, fie cu disciplinele umaniste, filozofia culturii şi antropologia—înţeleasã, ca Ralea nu mai puţin decât la Cassirer, ca un capitol al filozofiei culturii. Suntem mereu înãuntrul apriorismelor umane, şi al formelor cu a cãror elucidare se ocupã filozofia. Fenomenologia, la rândul ei, nu provine din criticism, ci din aristotelismul predat în sc. XIX.
Revenind la Simmel, e cât se poate de firesc ca el sã scrie sociologia ca pe o psihologie socialã, ca pe o ştiinţã kantianã preocupatã de studiul psihicului în interacţiile sociale. Chestiunea socialului nu ţine, la el, de istorie, economie, consideraţii naturale, ci de psihism şi organizarea acestuia.

Ideea mea de muzicã pentru destindere şi relaxare.

Kantismul lui Simmel era, bineînţeles, unul ‘neortodox’, neconvenţional, de o originalitate subliniatã, inovator, cãci se adresa unor subiecte neadmise de cãtre ortodoxia kantianã, lãrgea limitele investigabilului, fãcea apel la entitãţi psihice nerecunoscute ca studiabile ştiinţific de cãtre cei care—l precedaserã pe Simmel.

Bloy şi misticele. Rozanov. 6 ore/ zi. Ep.: trei filozofi. GS şi autorii (Goethe, IK, AS, FN, HB, KM, Weininger, esteticienii nemţi) şi artiştii (Michelangelo, Rembrandt, Bőcklin, Rodin) despre care a scris.

Ideea lui GS a fost ca, în ceea ce a scris, sã repertoarieze propria lui ascendenţã filozofico—metafizicã, însã cu obiectivitate şi simţ critic, neconcesiv.

Teologia catolicã trebuie sã se înscrie în linia ‘conştientizãrii kantiene’; o alternativã viabilã existã: Blondel, Bergson, moderniştii, Tresmontant—alternativã la kantism, fãrã cãderea în realismul naiv.

Cunoaşterea e discontinuã, tatonantã, nesimilarã cu altceva. Structura fracturatã a cunoaşterii, ‘cuantele’.

Creaţia unui autor e un întreg diacronic; caracterizarea ei e, aşadar, altceva decât caracterizarea eficienţei estetice a unei scrieri anume. Aceasta din urmã se situeazã în prezentul cititorului.

O scriere nu poate spune, în ordinea cunoaşterii, ‘mai mult’ decât a vrut autorul ei sã spunã; poate spune altceva, însã asta e o altã chestiune. Ceea ce vor sã arate partizanii interpretãrii libere, inclusiv cei care—şi inventeazã autorul, e cã o scriere poate sugera, poate duce cu gândul la mai mult decât a vrut autorul ei sã spunã. Desigur şi cã intenţia autorului e, adesea, o presupunere, nu poate fi marcatã o intenţie rãspicatã.

Mi., fumat pânã la 12.

Simt cã am mai multe în comun cu oamenii care ascultã muzicã post—punk şi beau un pahar cu vin, decât cu militanţii catolici, cu aferaţii religiei.
Religia ca aferare şi militantism nu mã intereseazã; bineînţeles, nu mã intereseazã nici vreun alt fel de militantisme, nu numai acela creştin. Dar ‘oamenii cauzelor’, aferaţii, îmi sunt foarte antipatici.

Despovãrarea. Ceea ce împovãreazã. Urbanitatea, tonul afabil şi

Orgiile lui Britney Spears




Orgiile lui Britney Spears




Am aflat cã turneele lui Britney Spears, aceastã Messalinã a vremurilor noastre, erau ocazie de orgii; regretãm cã nu ne—am aflat acolo. Spre deosebire de virtuosul, puritanul ei bodyguard, nu ne—am fi lãsat rugaţi.

luni, 16 ianuarie 2012

Un playlist şic






Un playlist şic




Al doilea playlist de ianuarie reuneşte ceva muzicã şic: şaptesprezece Fancy, douã Tubeway Army, patru The Fall, patru The Pop Group, unsprezece Joy Division, treisprezece Psychedelic Furs, câte un Eagles of Death Metal, Duran Duran, Alela Diane, Eric Johnson.







Poezia lui Vlahuţã i—a oferit lui Gherea ocazia de a—şi sintetiza estetica literarã. Gãsesc, în vechiul studiu al lui Gherea (1890), versuri foarte frumoase ale lui Vlahuţã; însã e interesant şi fiindcã, împreunã cu o apreciere în treacãt despre Zola [1] şi caracterizãri ale calofiliei lui Vlahuţã, oferã formulãri memorabile ale esteticii lui Gherea [2], deasemeni rândurile despre iubire [3].


NOTE:

[1] C. Dobrogeanu—Gherea, ‘Studii critice’, Tineretului, 1957, pg. 156.
[2] Pg. 170 (‘Emoţiunea, viaţa omeneascã …’), pg. 171 (‘adânca şi sincera emoţiune …’); la fel, pg. 150 (‘Esenţialul caracter al artei e dar emoţiunea …’).
[3] Pg. 167.

Simmel şi psihologia






Simmel şi psihologia






Kantianul şi metafizicianul berlinez Simmel a scris multe lucrãri de psihologie—‘Despre psihologia femeilor’ şi ‘Despre psihologia banilor’ (1890), ‘Despre psihologia modei’ (1895), ‘Psihologia discreţiei’ (1906), ‘Despre esenţa psihologiei sociale’ (1908), ‘Psihologia cochetãriei’ (1909). Întâia tezã de doctorat propusã de Simmel a fost ‘Studii psihologice şi etnologice despre originea muzicii’.
Sociologia lui e una deopotrivã criticistã şi psihologicã.
Se spune despre sociologia simmelianã cã e una psihologizantã; este, fiindcã, pentru Simmel, criticismul înseamnã metoda ştiinţificã, iar psihismul e unul din subiectele analizei filozofice, psihologia nu are o autonomie de metodã, nu e distinctã, ca atare, de însãşi filozofia.
La Simmel, psihologia e o disciplinã filozoficã, un capitol al filozofiei. El o scria ca pe filozofia criticistã referitoare la psihism. Kantismul e metoda ştiinţificã în filozofie, e atitudinea corespunzãtoare ştiinţei.

Douã tabele cu scrierile publicate de Simmel sunt încurajarea mea literarã, el e autorul care corespunde cel mai bine temperamentului meu literar.







Psihocritica (Proust, Bachelard, Poulet, Richard, Starobinski) [1] trebuie diferenţiatã atât de critica psihologizantã a lui Goldmann, de inspiraţie marxist—freudianã, cât şi de vechea criticã psihologicã a lui Sainte—Beuve şi chiar Taine.
Psihocritica tinde sã explice mai degrabã autorul, decât scrierea—sau, când e cazul, sã explice scrierea în termenii psihismului autorului. E definit mai degrabã ‘imaginarul autorului’, decât particularitãţile şi caracteristicile cutãrei scrieri; într—un cuvânt, e critica aşa cum o vroia Proust.
Interesant pentru ‘Noua criticã’ e psihismul autorului, în funcţie de care e explicatã opera; aşadar, intereseazã nu funcţionarea esteticului, ci generarea lui.
Dacã în critica, neegalatã, a lui Gracq, existã mai ales scrierea, cu singularitatea ei, la ‘Noii critici’ existã mai ales autorul, sau repertoarul, grupat tematic, la Bachelard, sau istorico—tematic, la elveţianul Rousset. E fãcut din imaginar substanţa esteticului, şi e dibuitã generarea lui. Scrierea individualã e dizolvatã în genericul imaginarului unui autor, sau al unei epoci (la Rousset), sau chiar în imaginarul general, la Bachelard.


NOTE:

[1] Destul de diversã în ea însãşi, psihocritica reuneşte atât tendinţa tematologiei (Proust, Poulet), cât şi fenomenologia senzorialului (Bachelard, Richard) şi explicaţia psihologicã (Starobinski). În toate, existã deplasarea de la singularitatea scrierii, la generalitatea autorului, ale cãrui tipare sunt cãutate.

Rapul care îmi place






Rapul care îmi place



1—The Roots;
2—The Herbaliser;
3—Atmosphere;
4—A Tribe Called Quest;
5—Blood of Abraham;
6—Black Star;
7—3 6 Mafia;
8—Notorious BIG;
9—Cypress Hill.

Muzicã






Muzicã




Sb., având ceva dispoziţie pentru muzicã, trec de la o determinare compulsivã la una dinamicã, şi ascult mai ales F. Tears, T. Army, Waltari, Wintersun, W. Temptation, Wizard (parcurgerea playlistului VII, de acum 3 l.; oricum, nu numerotez playlisturile decât de la o vreme). Citesc câteva articole—mai ales despre psychobilly, alternativ şi gothabilly; aceasta e şi paleta muzicii pe care o ascult acum, mergând de la punk, post—punk şi New Wave, cu suprapunerile fireşti (alternativ, etc.), pânã la disco, post—disco, neapãrat electropop şi rap, cu trecerile ştiute cãtre power, rockul dur, pop—ul insipid şi monoton, genurile naţionale, vechea muzicã uşoarã, cu şlagãrele ei.

Sunt un ascultãtor de punk, indie, metal, new wave, goth, rockabilly, electropop, rap, disco, alternativ [1], pe cât se poate nefanatizat; cine mã citeşte, ştie cã ascult şi Mariza, Celentano, Beethoven.

Suprapunerile între alternativ, post—punk şi New Wave. S. Distortion sunt consideraţi şi rockabilly, şi alternativ.
Cât din muzica aceasta îi vorbeşte afectivitãţii? Beyle se încânta de compozitori de operã care s—au demodat de mult; aşadar, valabilitatea nu constã într—o perenitate a reputaţiei, e altceva decât nedemodarea.

Îmi puteţi înscrie numele de meloman în dreptul rapului alternativ. Hip hop—ul poate sã fie o muzicã foarte rafinatã, aproape şic—mã gândesc la hip hop—ul care le place rockerilor—al rapperilor de pe coasta rãsãriteanã a SUA. Dum., gust mai degrabã semitonurile şi eleganţa atenuatã, discretã, a rapului de calitate (playlistul X)—îmi place latura de jazz şi funk, de estompare, refuzul senzaţionalismului, refuzul de a fi epatanţi, palpitanţi, teribilişti sau şlãgãroşi—e un hip hop poate la fel de interesant ca jazzul ascultat de Vian—aici e vorba despre funk şi jazz; am sistat fumatul (de vin.), însã de azi, dum., am reluat cafeaua—mai mult din cauza frugalitãţii alimentare (cartofi fierţi, cu usturoi, şi pâine cu compot de mere). Scriu nu doar mai mult decât citesc—ci şi mai mult decât gândesc; e adevãrat şi cã scrisul mi—a lipsit aproape la fel de mult ca cititul.
De la serviciul radiologic al Urologiei aştept integrare profesionalã şi coerenţã medicalã—şansa, pe care o cerusem, de a învãţa din manuale, de a avea ocazia sã folosesc manuale, în condiţiile nedispersãrii patologiei.

Jazz, funk, alternativ, post—punk.

Literaturã şi psihologie, umor şi muzicã. Poezia. Pasul III.


NOTE:

[1] Alternativul înseamnã indie, grunge, post—punk, New Wave, etc..

Acasã




Acasã





Marţi, fumat pânã la 11 ½.

Clasicitate, universalitate, semnificaţie generalã.
Mi., fumat, pânã la 8 ¼, întâiul pachet de ţigãri.
Mi., fumat 32 de ţigãri (pânã la 10 ¾).

Schudt, Schopenhauer, Weininger, Nietzsche, Bloy, Rozanov, Hugo, adnotãrile lui Coleridge.
Tabletele se potrivesc recitirii.
Tablete, analize, rezumate.
Tablete—cusurgiul, Ch..

Joi, fumat pânã la 7, 28 de ţigãri.

Eroarea e de a pretinde determinãri instantanee, în locul acelora treptate. Eşecul determinãrii instantanee descurajeazã. Vrem soluţii ‘dupã chipul minţii’, al emitentului, nu dupã acela al realitãţii.
Mã intereseazã întreaga paletã care merge de la post—punk şi New Wave, la disco, post—disco şi electropop.
Ideea bonomiei şi a limpezimii.
Astringenţa, marota ‘ispãşirii’, credulitatea şi parohialismul.
Formaţia mea e aceea a generalistului (Ralea, Montaigne, Ch.).
ME de M& Ralea& canadezul& malaezianul& chiar Ep.& analize. Tablete. Eseuri. A trişa. A merita.

Urbanitatea şi intelectualitatea—Joyce, Musil, Simmel; Horguelin. Lista lui BW. Am repulsia provincialitãţii. Tipologia cãlugãriilor vestice.
Neutralitatea numelor.
Reflectarea urbanitãţii.
Urbanitatea, modernitatea, ME de M. Altceva decât urbanitatea peiorativã şi teribilistã a boemei.
Vin., fumat pânã la 10 ¾.

Despre bine, caritate, Arghezi, antibiografism, filozofia moralã





Despre bine, caritate, Arghezi, antibiografism, filozofia moralã




Realitatea indiferentã e un comentariu ironic la aspiraţiile fiinţei; haosul, rãul sunt comentariul batjocoritor la ordine, la bine, religiile sunt comentariul batjocoritor la creştinism—sunt blasfemia, rãtãcirea. Rãul e creatul pervertit, sucit. De aceea are dreptate bergsonismul sã considere cã binele e firescul, starea primã, condiţia iniţialã. Moderniştii au încercat sã atenueze natura misterioasã a rãului, sã o explice prin factori zoologici, prin programãri reptiliene; însã depravarea umanã, şi deasemeni durerea, sunt altceva. Nelegiuirea e strâmbarea, şi maimuţãrirea, rãstãlmãcirea realului.
Nu ordinea e creatã pornind de la stihial, ca în mituri; ci stihialul, dezechilibrul, absurditatea apar prin pervertirea binelui preexistent, a realului armonios.

Ocaziile. Pasul III. Pasul IV. Pasul VI. Zorii. Tardivitatea. Vin., marţi, luni. Neobrãzarea de marţi. Joi& vin.. Marţi& vin..

Modele de tablete sunt şi însemnãrile zilnice ale cusurgiului.

Hristos a lãsat o cartã a lucrurilor care pot fi fãcute ‘pentru El’—Euharistia şi caritatea—ambele, evenimente relaţionale, care implicã latura comuniunii umane. Asceza nu e unul din lucrurile menţionate de Iisus ca putând fi fãcute ‘pentru El’.

În Iisus, firile nu sunt disjunse, însã nici amestecate, aşa încât tot ceea ce se spune despre omul Iisus Îl caracterizeazã numai pe omul Iisus; Sf. Nicolae Velimirovici începe acest raţionament, pornind de la strigãtul de pãrãsire al Lui Iisus. E adevãrat cã naturile nu sunt disjunse; însã nu sunt nici amestecate. Omul Iisus nu e despãrţit de Dumnezeu, e una cu El—însã e altcineva decât El. Amestecul firilor e o eroare teologicã la fel de gravã ca şi despãrţirea lor.

Vieţile noastre, ale tuturor, sunt alcãtuite din dorinţã, aspiraţii, neîmplinire, insatisfacţii.

Punk, disco, NW, electropop.

Un blog de literaturã şi psihologie. Scris cu vioiciune voltairianã, şi cu semitente franciene.

Canadezul—formatul.

Regret ornarea blogului cu dizgraţioase chipuri de şnapani (Levy, Gautier, Collins).

France—Zarifopol, Ibrãileanu, Lovinescu, Ralea.

Lovinescu—Ibsen, France, Leopardi, Horaţiu, arheologul neamţ, apoi clasicii greci şi latini. Filologia clasicã şi critica literarã francezã, apoi istoria literarã autohtonã, apoi critica şi, din nou, anticii—traduşi. Gustul literar al tânãrului Lovinescu era unul foarte cosmopolit (Ibsen, Leopardi, France, criticii francezi, Horaţiu, anticii, filologii); Lovinescu existã şi ca dramaturg, romancier, memorialist şi portretist, istoric literar, clasicist şi traducãtor. În trad. din antici a investit mult.

La Lovinescu nu existã nici Proust (ca la PZ, GI, Ralea), nici FMD (ca la CDG şi, apoi, Gib şi ME).

Lawrence (‘Fii …”)& FMD (‘Idiotul’)& ‘Femeia în roşu’& ‘Leneşul’& ‘Vãlul’ lui Maugham& ‘Letonul’.

De drept, literatura creazã, nu interpreteazã psihisme umane; ea poate sã ofere subiecte psihologiei ca atare, nu sã i se substituie. Psihologia nu înseamnã numai cunoaştere umanã, ci interpretare şi formulare a acesteia în termeni analitici.

Prefer sa vorbesc, cam ca argentinianul, în termenii unei gratitudini generice.

Un blog de literaturã şi psihologie. Poezia. Genuri. Analize. Tablete. Formatul canadezului. Canadezul.

Satisfacţia afectivã.

O existenţã lugubrã, între fantasmele solitudinii şi delãsãrii.

OM AL PREZENTULUI. Am descoperit cã, în privinţa creştinismului, eu gândesc ca un barthian, şi ca Bonhoeffer.

Existã cãrţi de psihologie care sunt cãrţi de gândire, de intelectualitate elevatã, şi care pot fi citite în felul cãrţilor de filozofie—aşa cum îl citea A. pe neokantianul francez.

Vrerea Lui Dumnezeu nu e incomprehensibilã, ci e chiar izvorul înţelegerii, e inteligenţa dumnezeiascã în act, activã.

Ceea ce se numeşte, azi, ‘psihologie practicã’, e succedaneul ‘filozofiei practice’.

Scepticismul anost al lui Arghezi, scepticism posac şi posomorât, e o pretinsã intelectualitate. Arghezi era, ca şi Bacovia, un poet fãrã anvergurã intelectualã; intelectualitatea lui e derizorie—scepticism şi inculturã. Fronda lui, de oricare fel, rãmâne una temperamentalã, umoralã. Versurile lui vor conta, însã ca acelea ale poeţilor ingenui; atitudinile argheziene nu conteazã ca intelectualitate. Intelectualitatea, ca pretenţie, existã la Arghezi—însã e una de proastã calitate, irelevantã. Am mai fãcut comparaţia, defavorabilã lui Arghezi, cu Rilke şi cu Saba. Scrisul lui Arghezi are pecetea semidoctismului.
E o chestiune de formaţie; poeţi de o intelectualitate remarcabilã erau nu erau numai Dante şi Eliot, ci şi Petrarca, şi Shakespeare, şi Shelley, etc..
Arghezi e, în lipsa altui exemplu mai nimerit, ca Burns, sau ca decadenţii francezi pe care îi citea Bacovia, sau ca Éluard, sau Jebeleanu, sau atâţia alţii; arta lor poate fi fermecãtoare—e, însã, şi carenţialã, deficientã, incompletã. Intelectualitatea aceasta e o chestiune şi de culturã, şi de temperament; nu ţine numai de culturã—însã ţine şi de culturã. Or, se vede cã Arghezi n—avea nici mãcar interesul pentru literaturã şi citit al unui Renard; Arghezi citea—însã nu îndeajuns.
Şi Alecsandri citea—nu avea, însã, talentul verbal prodigios.
Scepticismul lui Arghezi nu e decât zaţul sc. XIX—surogat de intelectualitate. E ceva fãrã semnificaţie spiritualã.
Intelectualitatea e aceea care dã, în poezie, semnificaţia general—umanã: mai mult decât rezonanţa ocazionalã. Ea existã, plenar, în pastişele paradoxale ale lui Voiculescu. Ea gireazã, de fapt, clasicitatea. Clasicitatea, în poezie, e intelectualitatea aceasta.
Iar ceea ce îi lipseşte lui Arghezi nu e ceva ce am gãsi la parnasienii francezi, de ex.; sunt deopotrivã atinşi de lipsa universalitãţii acesteia artistice.
Critica pe care i—o fac, astfel, lui Arghezi, e mai degrabã una eliotianã, decât barbianã; iar Eliot fusese şi el, în tinereţe, un cititor al decadenţilor francezi gustaţi de Bacovia.

E diferenţa dintre Renard şi Balzac, dintre parnasieni şi Hugo, dintre M. Renard şi Wells sau Verne. Întâilor le lipseşte semnificaţia generalã.

Biografiile scriitorilor, ale autorilor în general, mã intereseazã prea puţin; sunt neinteresante, şi nu explicã nimic. În general, descurajeazã şi deprimã. Oamenii nu pot sã fie mai interesanţi în cãrţi, decât în viaţã. Gustul biografiilor corespunde unei curiozitãţi maladive. Singurele vieţi care mã intereseazã sunt cele ale sfinţilor, atunci când sunt bine scrise. Simmel avea dreptate—biograficul e generalul; şi se declara neinteresat de biografia unui Schopenhauer. În paginã, biograficul e genericul, e anonimatul, irelevantul.
‘Vieţile’ satisfac, şi probabil cã şi stimuleazã, o curiozitate inferioarã, care e o expresie a accediei. Din biografii, eu nu reţin decât pãcatul indiscreţiei; altfel, ştim prea puţin, şi nu suntem acolo. Cunoaştem cu o minte strãinã ceea ce nu poate fi cunoscut, dacã poate fi, decât direct; iar cât priveşte ‘creaţia’, prefer ficţiunea. Biograful e un ‘creator’ ilegitim.

Însufleţirea, vioiciunea sunt caracteristicile tabletei.

‘Citind …’\ ‘Citindu—l pe …’.

Fiinţa e fenomenul originar; nu fiinţa e edificatã pe neant, ci neantul pe fiinţã. Logosul a fost de la bun început. La început a fost fiinţa raţionalã. Neantul e accidental. Neantul e comentariul batjocoritor la fiinţã. Lui îi revine precaritatea.

Idolatria, închinarea la idoli, e cinstirea nelegiuirii, e altarul de închinare al nelegiuirii.

‘Psihologia practicã’ de azi e filozofia moralã de pânã—n vremea lui Schopenhauer şi Maiorescu, subsumabilã eticii (de la Spinoza la Bonhoeffer).
Etica, la rândul ei, nu e ‘respectarea normelor neconvenabile’, supunerea la constrângeri şi îngrãdiri, conformarea, subjugarea.

Tabletele înseamnã un farmec aparte, vioiciune, însufleţire.

PSIHOLOGII SEMNIFICATIVI. W. James, Janet, Bergson, Simmel. Întrucât fenomenologia nu e psihologie, e legitimã întrebarea dacã Sartre a scris şi psihologie, dacã a fost şi un psiholog, nu numai un fenomenolog. (E adevãrat cã existã o psihologie, psihopatologie şi psihiatrie de influenţã fenomenologicã şi heideggerianã; ne gândim la Binswanger, Lacan, Foucault—a cãrui întâie formaţie era de psiholog.)

Confuzia între un fizician, un filozof şi un ascet. Al cui era pendulul?

Fenomenologia nu e o psihologie. Însã existã o psihologie care porneşte de la fenomenologie.

Epoca şi voga vechii psihologii cantitative. Aprecierile din sc. XVIII, apoi asociaţionismul, etc..

Istoric, psihologia şi fenomenologia nu au fost confundate, amalgamate, ci asamblate.

Un blog de literaturã şi psihologie.
Tablete. Lapidaritatea (Schudt, Joubert, malaezianul, chiar Ep.). Analize. Rezumate. Poezia.

Pentru mine, psihologia e sinonimã cu antropologia—desigur, nu mã gândesc şi la antropologia fizicã, la aceea filozoficã, la aceea zisã ‘culturalã’. Însã psihologia e ştiinţa omului. Ea e studiul umanului. Nu rãmâne ceva necuprins de ea, ceva la care sã nu se refere, şi care sã îi poatã reveni antropologiei.

Piaget, care avea formaţie de zoolog, vrea ca scrierea psihologicã sã fie pur tranzitivã.

SCHOPENHAUER ŞI PSIHOLOGIA. Interesul lui Schopenhauer pentru literatura psihologicã e documentat de gustul pronunţat pentru moralişti, ca şi pentru filozofii francezi ai sc. XVIII (pe care îi citea şi Hegel).

Hegel a încercat sã aboleascã psihologia—ca şi ştiinţele naturii, fãcând din ‘filozofia spiritului’ treapta ei superioarã.

Moraliştii sunt psihologi care pot fi citiţi şi ca scriitori; aşa cum existã şi memorialişti, istorici, etc., cu preocupãri de psihologi.

Aşa cum o înţeleg eu, teologia moralã e o laturã a teologiei spirituale, adicã a asceticii.

Gustul pentru moralişti, memorialişti, istorici, biografi, înseamnã gustul pentru psihologie.

CEI DOI POLI AI PSIHOLOGIEI. Existã o psihologie de observaţie (moraliştii, Pavelcu, Klages), şi o psihologie de interpretare filozoficã (Simmel); aceştia sunt cei doi poli ai psihologiei.

Disciplinele filozofice se diferenţiazã prin subiecte, nu prin metode; ca filozof, Simmel aplica metoda ştiinţificã, kantismul, psihismului uman.

Creaţia e o depãşire a psihismului empiric, cu determinismele lui, care e neinteresant pentru rezultatul estetic. În acest sens, sunt antibiografist. Psihismul empiric nu spune nimic despre semnificaţia creaţiei, aşa cum nici despre valoarea de cunoaştere.
Psihismul empiric nu spune nimic despre înţelesul autonom.
Psihologismul e un reducţionism.

Psihocritica e irelevantã. ‘Omul Balzac’, cu diformitãţile şi banalitãţile lui, nu explicã nimic—aşa cum nici ‘omul Schopenhauer’. Marii antibiografişti—Proust, Simmel, Eliot—aveau dreptate. Creaţia e o depãşire, nu un document. Ce explicã ‘omul Bach’? Dar ‘omul Mozart’? Dar ‘omul Kant’? Abia aceasta e pierderea în generalitãţi, şi în irelevant. Cu ‘Noua criticã’ francezã, psihologismul a cunoscut o revenire —cu o denaturare a interesului pentru esteticã.
Bachelard, Poulet, Richard, Goldmann, etc., au ilustrat aceastã psihocriticã, pentru care explicaţia psihologicã ia locul aceleia estetice; e adevãrat cã, la unii dintre ei, e vorba mai ales despre psihismul creator, nu despre acela istoric.

Dumnezeu aşteaptã întodeauna cooperarea liberã şi inteligentã a omului.

Cedarea e simbolicã& autoritatea originalului, subzistenţa acestuia, amprenta; neutralitatea trad.. Cedarea ar fi ceva simbolic.

Oamenii preferã o analizã care sã nu vorbeascã despre rãspunderea moral—judiciarã, sã nu învinovãţeascã. Confuzia între juridic şi moral. Sufletescul e tratat ca o speţã judiciarã.

Mirajul proiectelor nerealizate; unii intenţionau, alţii chiar scriau.

Citesc mai mult ca sã am [despre ce scrie şi] ce publica.

Piaget venea dintr—o tradiţie savantã destul de austerã—aceea elveţianã şi a psihologiei de laborator. Valabilitatea rezultatelor lui nu îl face şi un bun judecãtor—sau, mãcar, unul imparţial, netendenţios—al altor direcţii ale psihologiei. Piaget face psihologie în felul elveţienilor, şi al reprezentanţilor psihologiei de laborator.

Figura aceea de maimuţoi rãu, înfuriat, ostil, chipul dezagreabil, antipatic.

Realitatea e imperfectã, nedesãvârşitã.

Explicaţia, stâlcirea timpurie.

Însãilãri. Drumul cãtre publicare, cãtre postare, trece prin tabelul din carnet.

Într—un spirit de libertate, nu de închingare. Poeme în prozã.
Ralea, ME, Arghezi, MS, ZS, JG.

Umorul bonom.

Arta, creaţia sunt o transcendere—a psihismului, a determinãrilor umane.

Atitudinea lui Cãlinescu faţã de literatura de consum e mult mai bonomã şi relaxatã decât a intransigenţilor ca Sandlin şi cusurgiul Kurp—un strepezit. Şi nu mã refer la autori ca Dumas, Verne, Scott, May, Doyle, al cãror merit e propriu—zis literar—cãci existã şi un etaj literar al literaturii de aventuri. Existã puritani literari, pentru care relaxarea ca literaturã, divertismentul nu sunt îngãduite. Etica lor literarã e aceea a obligativitãţii. Ei amintesc de lecturile familiei cu mâncarea amarã de andive. Ş. Cioculescu îi admitea calitãţi lui Ohnet, George—lui Dekobra; s—au gãsit lucruri bune de spus chiar despre Sue, Kock.

Formularea juridicã a creştinismului [vinã, achitare, indulgenţã] a fost o eroare—însã nimeni nu poate contesta faptul cã a survenit; relaţia fiinţei umane cu Dumnezeu nu mai e vãzutã ca o relaţie de viaţã, ca o legãturã vitalã, ci ca o relaţie judiciarã, ceea ce trãdeazã cu totul tonul Evangheliei, pentru cã Iisus, deşi întrebuinţeazã câteodatã limbajul judecãţii, totuşi nu o judecã pe femeia care Îi e înfãţişatã, Iisus semnaleazã fãrã a judeca, în schimb vindecã.

Dna. Oates despre stilul lui Bellow—ca şi cusurgiul, ca şi evreul—şi împotriva avangardistului.

Ceea ce nu poate fi spus pe şleau (cã sunt taxonomii, sentimente, situaţii umane sau gânduri teologice).

Uneori, nu expresia e frumoasã, ci emoţia, şi, atunci, e ceva mai degrabã mişcãtor.

Inaptitudinea (debutul …). Boli. Pasul III. Pasul IV. Dubla capitulare (supliciul& iubirea). Neobrãzarea de marţi, tel.& vodevilul de joi.

Lapidaritatea—însemnãri ca în CDC, sau ca ale lui Schudt şi ‘Morgan’. Catolicul Watson& Gage.

Muzica trebuie ascultatã cu nãzuinţe de autocunoaştere afectivã.

Schudt, malaezianul, evreul canadez, BW, Gage. Com. umoristice. Bonomie şi umor—nu persiflare. Forma lui Schudt—în cheia evreului. Latura de umor—şi anume, de umor bonom, ceea ce nu înseamnã deriziune, nici intenţia batjocurii. Umoristul evreu& Schudt& malaezianul& Horguelin& dublinezul& catolicul Watson& Gage& preotul& hispanicul.

Ca o subitã, surprinzãtoare revelaţie a frumuseţii şi completitudinii muzicii, a puterii ei de a restaura—întregul armonios, în prospeţimea lui intactã, al acestei lumi muzicale, univers muzical—azi şi ieri (sb.), cu ceva rap, ceva rock …. A fost ceva neaşteptat. Şi apoi, mai e şi asortarea muzicilor, juxtapunerea lor inspiratã.

[Reprezentãrile confuze despre S. Youth, Pixies, M. Fate\ K. Diamond—cf. şi lui P., SOM, C. Twins—v. şi caseta, STP, TOD; o parte, e muzicã ascultatã de umoristul evreu.]

Ce lucruri chinuite şi bizare sunt vieţile omeneşti!

Urbanitatea şi intelectualitatea. Idealul de urbanitate, reflectat de grila scrierilor discutate. Ch., JG, BW, dublinezul. Ca la BW. Lista lui BW.

Risipa.
Irosirea.
‘Preamãriţi—L, aşadar, pe Dumnezeu, în trupurile voastre.’ (Sf. Pavel)
Schudt, Renard, anatomistul.
Azi, la Missã, am reînceput sã mã închin ca un rãsãritean; am reluat participarea la Missã de 3 s., de la Crãciun, dupã ce întrerupsesem 2 l..

Existã scrieri care presupun creaţia, şi scrieri care presupun existenţa; sau: scrieri a cãror premisã e creaţia, şi scrieri a cãror premisã e existenţa, electricitatea existenţei. Eseurile, tableta aparţin acestui al doilea tipar.

‘Abolirea (eshatologicã) a valorilor mundane’ nu e una de tip cronologic, istoric.
Patrologul despre clişeele imnografiei estice. Remarcã locurile comune, clişeele, tropii, inclusiv marotele.

Asta îi cer unui critic—sã—mi vorbeascã ca Gherea despre Caragiale şi Vlahuţã.
La vremea când a scris Gherea despre Vlahuţã, acesta nu publicase nu numai o însemnatã parte din poezii—însã nici reportajul liric, nici romanul. Altfel, aşa cum portretul filozofului Petrovici e, pentru mine, acela din memoriile de închisoare ale lui Mihadaş, la fel portretul lui Vlahuţã e acela din autobiografia lui Blaga; ca şi Gherea, Vlahuţã şi—a supravieţuit, se pare. Adicã deja nu mai aparţinea creaţiei culturale vii.

Missa şi moderaţia, echilibrul, cumpãtarea. Asanarea. Atât vechii teologi romani, cât şi ‘Noii teologi’ erau, cred, destul de nemistici.

MICROESEURI. Formatul—Schudt, malaezianul, autorii citaţi de canadez, Horguelin, patrologul despre anabaptist, Ep. câteodatã, jurnalele lui Renard şi Rainer (anatomistul la ale cãrui lecturi ştiinţifice mã gândesc), AS, GS, Klages, Rozanov, Bloy, Weininger, FN, VH, Radu P., poate Pavese sau alţi autori de jurnale—formatul microeseului.
Ch. a scris altceva: tablete. Ca şi Ralea—probabil.

Aspiraţia, autenticitatea, veleitãţile, socialul şi caracterul; Brãtescu. AG despre Brãtescu. Plus antologia. Ce e autentic în aspiraţii, şi ce e veleitarism.

Poate cã trec printr—o perioadã a ‘muzicii negre’, aşa cum asculta Vian, un exemplu de hibridare culturalã; însã o parte din rapul ascultat de mine e cântat de albi, iar genul de rap e acela gustat, se spune, mai degrabã de cãtre ascultãtorii de rock. Aşadar, existã o dublã abatere.

Muzica, poezia.

Autorii pe care îi citeazã Gherea sunt Taine şi Guyau; se spune cã l—ar fi criticat pe întâiul, se poate, însã avea pentru el stima caracteristicã mai multor generaţii (Renard, Rainer îl venerau pe criticul, filozoful, psihologul, istoricul şi anglistul francez). S—a fãcut caz de faptul cã Gherea l—ar fi criticat pe Taine; însã respectul cu care îl citeazã e de netãgãduit. Îl citeazã şi pe Guyau, autorul unui tratat intitulat impropriu (fiindcã e vorba despre artã ‘din punct de vedere social’, nu … ‘sociologic’), pe care, incitat de Ralea, l—am citit şi eu; o carte cu totul neremarcabilã, scrisã de un autor mai interesant ca om, decât filozofia lui. Cred cã pe Guyau îl citeazã şi Rainer—încât l—am întâlnit la o convergenţã de referinţe. Revenind la Taine, respectful lui Gherea e critic, nu e necondiţionat, însã e neezitant.
La o primã vedere, s—ar putea deplora faptul cã Gherea n—a scris decât despre autori ca Vlahuţã şi Caragiale (şi, vai, … Coşbuc); însã atunci când a scris despre Dostoievski, nu şi—a dat mãsura, încât poate cã aceşti mici maeştri erau mai aproape de calibrul sãu.
Gherea îl gusta şi îl înţelegea pe Shakespeare.

marți, 10 ianuarie 2012






Vrerea Tatãlui nu e moartea Lui Iisus, nu e o sentinţã, ci e coerenţa Acestuia, a Lui Iisus, cu Sine Însuşi; vrerea Tatãlui e inteligenţa Tatãlui, lumina Tatãlui, nu un edict absurd, care sã—L stâlceascã pe Iisus. Tatãl vroia mãrirea Lui Iisus, slãvirea Lui. Iisus vorbeşte despre voinţa Lui ca nu numai distinctã, ci şi diferitã de aceea a Tatãlui, iar lucrarea Lui e cooperarea liberã. Ceea ce se numeşte, în Tatãl, ‘vrere’, e nu un edict tiranic, ci inteligenţã, voirea binelui, binele fiinţei, generozitatea dumnezeiascã. Din partea lui Iisus e nu supunere resemnatã, neputincioasã, ci colaborare liberã. În Ghetsemani, Iisus rãspunde cu inteligenţã, inteligenţei Tatãlui; cãci aceasta e chiar afirmarea vrerii Lui de a rãmâne una cu Tatãl, a vrerii Lui nestrãmutate de a rãmâne una cu Tatãl. Slãvirea Fiului vine prin supliciu, prin torturã; aceasta nu e setea de jertfe a Tatãlui, ci un paradox, indicaţia cã semnificativul e altundeva.
Tatãl nu vrea osândirea Lui Iisus; vrea ca Acesta sã rãmânã coerent cu Sine Însuşi, sã nu Se dezmintã, şi sã Se situeze şi pe mai departe în matca inteligenţei dumnezeieşti. E vorba despre normele fiinţei. Iisus nu primeşte, resemnat, o sentinţã, ci înţelege cu lumina harului. Se vorbeşte mult despre agonia Lui, la Ghetsemani, şi nu deajuns despre mângâierea Lui, acolo. Dupã rugãciunea aceea înfricoşãtoare, Iisus nu rãmâne resemnat, neputincios. Nici nu consimte în silã. Iisus ajunge sã nu Îşi contrazicã normele fiinţei; aceasta e, deja, biruinţa Lui.
Iisus trece printr—o deliberare, ia o hotãrâre; e o fiinţã liberã.

Însemnare despre creştinism

Însemnare despre creştinism




În instituţii, creştinismul existã ca religie; în oameni, ca sfinţire. Religiile sunt tatonãrile fiinţei, ghidarea ei dupã indicaţii vagi, scorneli şi erori. Creştinismul e plusul de viaţã. E parteneriatul fiinţei umane cu Dumnezeu. Acest parteneriat are câteva norme obiective, enunţate de Hristos, şi care sunt Legea. Creştinismul nu e o religie; nici Iisus, nici Ap. Pavel nu au intenţionat instituirea unei noi religii; a spune despre creştinism cã e o religie înseamnã a afirma cã e ‘una dintre religii’—ceea ce e neadevãrat. Creştinismul e un principiu de viaţã, şi afirmarea vieţii în întregimea ei, nedivizatã. Obţinerea vieţii presupune o eticã. Instituţionalizarea înseamnã transformarea creştinismului într—o religie, disjungerea de imediateţea existenţei. Ceea ce oferã Iisus sunt nu atât precepte (El enunţã normele dezvoltãrii fiinţei), cât aprecierea liberã a unor situaţii—acestea sunt ‘întâlnirile’ Lui (cu samariteanca, feniciana, penitenta de la ospãţul lui Simon, cu vameşul, cu centurionul, cu reprezentanţii religiei instituţionale şi ai curentelor teologice din vremea aceea …). ‘Religia’, ca noţiune abstractã, presupune un şablon. Creştinismul nu poate încãpea în astfel de şabloane; deopotrivã talmudismul patristic, fanatismul integrist, cât şi pedanteria axiomelor şi a speculaţiilor, reduc, în mod silnic, la un astfel de şablon, şi intervine o scâlciere a esenţei lui de viaţã, o destrãmare. Procesul a fost descris, şi lamentat, de Patr. Atenagora—şi, bineînţeles, nu numai de el. Separarea religiei (prin instituţionalizare, clericalizare, etc.) de artele liberale introduce un principiu de eterogenitate, o luxaţie şi, inevitabil, o alienare a ambelor; ca expunere raţionalã a Revelaţiei, religia se aflã într—o colaborarea fireascã cu rezultatele raţionalitãţii şi ale creativitãţii umane, cele douã nu trebuie contrapuse, gândite în termeni de adversitate. Asumându—şi condiţia unei instituţii, religia îşi asumã, astfel, şi decalarea, etc.. Creştinismul nu e o specializare, o profesionalizare, un ‘cin’ între altele.
Instituţiile (religioase) sunt ambivalente şi necesare.

Creştinismul nu are în vedere nici îmbunarea zeilor (jertfa de înduplecare), nici satisfacţia mundanã, ci adevãrul fiinţei umane—adevãr care presupune mereu relaţia cu Dumnezeu, cu substratul metafizic, ascuns, al existenţei, şi de la Care provin normele necesare ale fiinţei, dincolo de iluzii şi amãgiri; e paradoxal cã protestantismele, abolind jertfa liturgicã, mergând dincolo de jertfa liturgicã, au subliniat şi mai mult jertfa de sânge a Lui Iisus, ca jertfã de sânge irepetabilã, menţinând, aşadar, tocmai acest element sacrificial. E un paradox, care a generat insistenţa protestanţilor asupra ‘ispãşirii’, şi întreaga teologie, anselmianã sau nu, a ‘ispãşirii’. Aşadar, şi la protestanţi a subzistat centralitatea ispãşirii prin jertfã, accentul fiind, însã, mutat de pe jertfa liturgicã, pe aceea, de sânge, de pe Golgota.
Numai în creştinism existã noţiunea abisului insondabil al individualitãţii, al fiinţei individuale, al substanţei umane—ca şi ‘chip dumnezeiesc’.
Elementul deteriorãrii fiinţei umane e mai cuprinzãtor decât acela al pãcatului şi al culpabilitãţii; degradarea fiinţei e cauzatã şi de altceva, decât de pãcat—existã ereditatea, tarele, bolile, servituţile de tot felul, aservirile, patima ca boalã, ca surpare fiinţialã, nu ca vinã. Creştinismul e medical, şi nu juridic.

Se obiecteazã celor care încearcã sã defineascã esenţa creştinismului [1]. Însã o aproximare imperfectã e preferabilã unei nebuloase, unei noţiuni vagi, a cãrei completitudine e iluzorie. Creştinismul nu e neapãrat ceea ce spune Catehismul, ceea ce ne învaţã Catehismul; doctrina religiei oficiale e şi ea tot numai o aproximare. Catehismele au şi ele autori (umani), şi nicio pronunţare nu e giratã de infailibilitate.


NOTE:

[1] Mã refer la încercãrile moderne de ‘reabilitare’—de la Chateaubriand, la Harnack, Loisy, Ratzinger.

Însemnare despre Maiorescu



Însemnare despre Maiorescu



Ca filozof, atât cât a fost, Maiorescu a preluat servil, pasiv, tendinţele modei universitare a tinereţilor sale—ceea ce se preda pe unde a trecut el: hegelianismul în formã pedantã, filozofia practicã a lui Schopenhauer, şi mai ales Herbart; lumea manualelor nemţeşti de filozofie. Simţul filozofic al lui Titu Maiorescu era foarte oarecare. Întreaga lui formulã cognitivã e aici—hegelianismul cam vag, noţiunile tratatelor nemţeşti, Herbart şi preocupãrile de filozofie practicã—numai ceea ce citise atunci când era tânãr. Nu a simţit ascensiunea criticismului. Preocupãrile lui filozofice sunt, în fapt, unele de avocat—de retor, adicã logica în înţelesul acesta, elementar. Mai vârstnicul Hasdeu se pasiona (ca şi Bergson şi Unamuno!) pentru filozofia lui Spencer.
Ca profesor, Maiorescu nu a format filozofi prea buni—însã conştiincioşi.

La Maiorescu, existã numai justeţe, ‘justeţe în genere’, deloc fineţe, aşa se explicã faptul cã se complãcea în cea mai mediocrã sentimentalitate burghezã, lumea aceea literarã de nuvelişti şi dramaturgi români şi nemţi, pentru care Maiorescu avea atâta apreciere—ca şi pentru Alecsandri, admirat de Maiorescu cu o sinceritate descurajantã, ca şi pentru poezia popularã pe care o gusta, ca şi pentru poetaştrii pe care pare chiar sã i—i prefere tânãrului Eminescu, judecat în numele axiomelor surogatului de hegelianism din manualele nemţeşti ale vremii; la Gherea existã multã fineţe. Gherea avea aptitudinea fineţii—ca şi Zarifopol, ca şi Ibrãileanu, chiar Iorga, dintre vechii critici, prelovinescieni, sau din interregnul Maiorescu—Lovinescu.
Critica lui Maiorescu e o criticã de postulate filozofice/ prejudecãţi; altfel, gustul nu—l ducea prea departe. În toate, rãmâne la generalitãţi, iar aprecierile şi caracterizãrile sunt de o banalitate deprimantã; preţul sau reversul justeţii maioresciene e aceastã banalitate de gândire, care era asociatã, însã, unui temperament rãzbãtãtor şi agresiv, cu ţinte foarte burgheze, de cãpãtuialã şi ajungere.
Întâiul playlist al anului are muzicã gregorianã [1] (inclusiv kitsch gregorian, câteva contrafaceri), Dvořak, nişte gospeluri BTC, Chopin, Beethoven [2], Haydn [3], Iglesias, Celentano, Metallica, Pelletier şi ‘Pinguinul’. Însã apetitul meu pentru muzicã e foarte diminuat; aceasta, adicã muzica, zdruncinã afectivitatea şi diminueazã înţelegerea. Alteori, însã, o restaureazã.
Ca şi Beyle, sunt unul dintre aceia incapabili sã—l dispreţuiascã pe Haydn.


NOTE:

[1] Pascha nostrum, Haec dies, Gustate et videte, Omnes qui in Christo, Panem de caelo, Dies irae, Ave Maria, Tantum ergo, etc..
[2] Op. 95 (a patra mişcare), Cvartetul de coarde no. 9, Cvartetul op. 18—no. 6.
[3] Cvartetul op. 71, no. 3.




De Boboteazã, apusenii sãrbãtoresc închinarea Magilor, adicã universalitatea chemãrii la credinţã; nu e vorba nici despre botezul mozaic al Lui Iisus, nici despre acela din Iordan—şi, în general, nu e vorba despre niciunul dintre botezurile Lui Iisus, ci despre sosirea şi închinarea Magilor. Sunt sãrbãtorite, distinct, într—o lunã, Epifania, Botezul, Întâmpinarea. Din câte ştiu, rãsãritenii numesc Epifania, ‘Arãtare’, şi o considerã a fi Botezul; Întâmpinarea o sãrbãtoresc şi ei. La Missa de Epifanie (Boboteaza vesticilor e Închinarea magilor; nefiind vorba despre Botezul de la Iordan, sfinţirea apei e cam nelalocul ei, cam incoerentã), versetele din ‘Efeseni’.

Vraiştea.
Sb., fumat, pânã la 5 ½, ţigãrile de ieri.
Un document poesc şi quinceyan.

Ieri, la Missa Botezului Domnului, vicarul a amintit douã semnificaţii ale Botezului—‘revãrsarea harului’, şi ‘angajarea’, ‘asumarea’.
În 15 z., am participat la 7 Misse (Crãciunul, Sf. Ştefan, Sf. Ev. Ioan, Te Deum—ul, Deipara, Epifania, Botezul Domnului).
Luni am reînceput sã ascult Joy D..
Fumat pânã la 9 ½.

Despre feminitate, raţionalitate, disipare, etc.

Despre feminitate, raţionalitate, disipare, etc.





Feminitatea e farmecul subzistent. Feminitatea e ceea ce subzistã, complementaritatea afectivã; existã o complementaritate fiinţialã. Nici deprinderile monastice nu desfiinţeazã aceastã nevoie înnãscutã—a se vedea încântarea ‘prieteniei cu sfintele’, sau a prieteniilor religioase, din care vieţile sfinţilor oferã destule exemple.

Participarea la Missã e necesarã sfinţirii; iar laicii se asociazã celebrantului la oferirea Darurilor.

Jertfa necerutã, nepretinsã—chiar ofensatoare. A oferi numai ofranda primitã, numai ceea ce e bine primit, bineplãcut.

Ideea de a scrie despre poezie, de a caracteriza poezia, îmi fusese datã de ceva dintr—o conferinţã borgesianã; în vremea aceea citeam ‘Mannering’ şi Gibson.

Canadezul& dublinezul& preotul& Ep..

S—a apreciat cã umanitatea Lui Iisus nu poate fi cinstitã separat de dumnezeirea Lui; ea e distinctã, însã neseparatã, drept care nici nu poate sã fie cinstitã aparte, nu poate fi introdus clivajul în întregul fiinţei Fiului. Adicã, umanitatea Lui Iisus nu e ‘unitã de la un moment dat’, ci ‘chiar de la început unitã’.
Însã întregul, Iisus, e cinstit separat de, şi împreunã cu Dumnezeu, iar ipostasele dumnezeieşti nu au sãrbãtori individuale.

Ca însemnãri, conjecturi.

Avem despre Arghezi imaginea bãtrânului fragil—însã tânãrul fusese gras, iar adultul, robust.

Topirea minţii—de la întâiul concediu—40 l..

Nu existã predestinare în înţelesul fatalist, ci tendinţã a fiinţei.

La calvinişti, ‘simbolic’ nu înseamnã fictiv, sau imaginar, sau figurat.

Schimbarea plãcii\ ‘lãmurirea’ cã …, experienţa, tehnica, blasfemiile, ≠ şi ranchiuna, indiscr.. ‘Zvonul’. Ştafeta (joi&). Patristicã. Menţionarea colegei. Dezmeticirea, treptele; schimbarea macazului, de la a nu …, la …& debilii. ‘Zvonul’. Indiscr.. Medicamentele menţionate.
‘Zvonul’& cetitorii& dezinformarea (firea)& vopsirea\ chicotitul& indiscr.& lucirea& dezmeticirea& perspicacitatea& ‘lãmurirea’& ştafeta.

E un fapt un pic nelãmurit acela cã, în calendarul Romei, Epifania (= închinarea Magilor) e sãrbãtoare de poruncã—pe când Schimbarea la Faţã, nu—şi nici Bunavestire.

Ca îndemn de a nu apostazia.

Diferenţa între Nietzsche, Zarifopol, Ralea, chiar Ş. Cioculescu (cu Ohnet) şi George (cu Dekobra)—pe de o parte, şi Maiorescu, cu gustul sentimentalismului burghez, pe de alta, e cã, în cazul primilor, e vorba despre lucruri picante—în al lui Maiorescu, despre banalitãţi insipide. A îţi plãcea Ohnet, Dekobra, chiar Sue, etc., e altceva decât sã îţi placã … Kotzebue şi Miclescu.

Despre Claudel—ca Gherea despre Caragiale. Gautier despre teatru.

Semiconştienţa.

Formatul canadezului& analize. Poezia.

Existenţialitatea ‘Filocaliei’, a interpretãrii neptice—existenţialitate testatã, în anonimatul experienţei.

Gherea (despre Caragiale)& Cãlinescu (despre Maiorescu)& Sebastian, articole.

Formatul canadezului& 6 ore/ zi.

O lecţie de aristotelism, empirism şi bun simţ am primit—o de la un fanatic al teoriilor conspiraţiei. Ceea ce contrazice noţiunile primite, credinţa receptã; Tresmontant adãuga Tradiţiei, credinţei recepte, raţiunea, criteriul raţionalitãţii—nu le abolea pe ambele. (Ca bun simţ şi limpezime, credinţa existã şi la creştinii antiraţionalişti, nici ei nu se comportã ca demenţii, au şi ei dreptarul.) Alterarea interpretãrii realitãţii.

Unii ar spune cã scopul lucrãrii umane e divertismentul, disiparea, ‘uitarea morţii’, pulverizarea conştiinţei insuficienţei umane. Rãspunsul acesta îşi are ponderea lui.

Duhovniceascã poate sã fie orice lecturã—dacã e sã fie.

Inactivitatea, indisciplina, disiparea slãbesc mintea, şubrezesc fiinţa; pustnicii munceau. Pustnicia nu e huzurul delãsãrii. Delãsarea n—o recomandã nimeni, iar lucrarea caritãţii—chiar şi întâiul isihast (Sf. Simeon, înaintea Sf. Grigore Sinaitul). De aceea, ideile lor nu erau rãtãcirile unor aerieni. Ei încredinţau Lui Dumnezeu lucrarea—nu lenea, delãsarea, disiparea lor. Ei nici nu—L ispiteau pe Dumnezeu printr—o temeritate rãu înţeleasã.

Supresia, ‘prisosul’.

Formatul canadezului& analize—nu însãilãri. La prag. A merita.

Restaurarea, vederea rãului, echilibrul.

Iubirea realitãţii înseamnã şi dispreţuirea a ceea ce e ireal în ea.

Tresmontant a învãţat de la filozofi ca Blondel şi Bergson, care RAŢIONAU; raţionamentul e, în filozofie, ceea ce e realizarea, sau creaţia, în literaturã—fãrã el, simpla intuiţie nu e nimic, e o intenţie, ceva nerealizat. De aceea, filozofii trebuie apreciaţi dupã calitatea raţionamentelor, dupã calitatea a ceea ce gândesc.

În critica literarã, nu existã ‘judecatã’, apreciere esteticã, fãrã analizã. Judecata neargumentatã, fãrã analizã, e o vorbã goalã.

Convingerea de adevãrata Bisericã. Vianney, etc..

Sf. Irineu e în mod greşit înscris între Pãrinţii (Ciprian, Ilarie, Ambrozie, Augustin, Ieronim, Leon I, Grigore I) şi scriitorii bisericeşti (Tertulian, Lactanţiu) latini.

Critica literarã e nu enunţarea platã a aprecierii—ci explicarea valorilor literare; din acest punct de vedere, Gherea e critic, iar Maiorescu—nu.

Întâi, luni—maşina, coletul, cunoştinţa. Mi., pacientele. La aproape o l., relaţia colegului& procesiunea. Întrebarea bovinului. Am clacat dupã 15 l..

Experienţa iraţionalului e o experienţã a rãului, şi a inumanului—a stihialului, ignorat de filozofii raţionalişti. Cãci iraţionalitatea e şi ea o patimã.

‘Dintru adâncuri’ asta a însemnat—cã, în Iad, nu a deznãdãjduit.

Citind, ochiul cãlãtoreşte cãtre rãsãritul paginii.

În modernism, principiul raţionalitãţii, al inteligibilitãţii raţionale, devanseazã principiul autoritãţii; Card. Newman se referea la întâiul ca la ‘principiul conştiinţei’, ca la primatul conştiinţei (mã gândesc la toastul newmanian). Autoritatea decurge din raţionalitate, şi niciodatã nu o poate contrazice, sau submina; în faţa vicisitudinilor raţionãrii, singura şansã a omului e ‘mai multã raţionare’, amplificarea, sporirea raţionãrii, a bunului simţ, etc., nelãsând, însã, ca acestea sã devinã şabloane, tipare. Modernismul asta înseamnã—întâietatea raţiunii.

Asanarea, restaurarea& redresarea (delãsarea)—ritm. Medicina& literatura.

‘Normalitatea’, prietenia (la 1 ½ ani), iresponsabilitatea, ‘platitudinea’. ‘Civilizaţia’ invocatã. Pasul IV. [Pasul VI—scepticismul—‘şi ce ţi—a spus?’. Rãbdarea. Aiurelile. Ca aiureli. Virajul.] Exasperarea.
Gluma cam brutalã, cam barbarã. 2 x rocada.
Pivot& vraful, luni& zorii& superficialitatea. Mecanica de marţi& premed.& ‘lasã …’. Discuţia II (cu toatã dubla înştiinţare cã nu vorbesc). Dintr—o ochire (obişnuirea& citarea).

Sârguinţa.

‘Although La Production de l’espace (The Production of Space) (1974) is perhaps his most influential work, I have been re-reading his slimmer volume The Urban Revolution (La Révolution urbaine (1970) in recent weeks.  From my perspective the volume is interesting since Lefebvre’s hypothesis that society is completely urbanized is important to those of us who might claim that urban ecology is not just an upstart subdiscipline in ecology but may be in fact be a synonym for ecology’.

Psihologie, filozofie, asceticã, teologie. Împovãrarea.

Nimeni nu a reuşit cu bune intenţii, ci cu rezultate, strãdanii, coerenţã, autotr., raţionalitate, sârguinţã.

Regret ornarea fãrã noimã a blogului cu portretele lui Levy şi Gautier—bãlţarea blogului, cu chipurile a doi grafomani antipatici.

Pentru noi, ceea ce rãmâne valabil în critica lui Maiorescu sunt o sumã de banalitãţi, de generalitãţi, enunţate rãspicat, cu dicţie, cu ceea ce Lovinescu numea ‘autoritate’.