Pare un lucru elementar şi care ar trebui să fie evident, dar Žižek reprezintă trecerea la eroicomic; unele afirmaţii ale lui nu rezistă criticii, în acelaşi fel ca acelea ale lui Bloy, ele ţin de pamflet şi de geniul rabelaisian; slovenul diferă de Lenin, ed ex., aşa cum Bloy diferea de vizionarele care îl inspirau. Aici, duhul transcende limbajul. A îl taxa de şnapan filozofic arată o neînţelegere fundamentală.
Indignarea naivă a criticilor lui ratează dimensiunea inefabilă, rabelaisiană, a lui Žižek; acest admirator al lui Beckett trebuie să fi identificat tocmai dimensiunea joyceană a lui Lacan.
Dincolo de strategiile mediatice, care îi reţin pe morocănoşi, în Žižek avem geniul rabelaisian, pamfletar şi ludic, ca al lui Bloy, atestat şi de preferinţa pentru autori ca Lacan şi Beckett (autori de calambururi metafizice), aşadar nu formă fără conţinut, cum li se pare neavizaţilor, ci inefabilul rezultat din conţinut şi formă, dezinvoltura celui care îşi permite, ca G. Călinescu, să ofere o intelectualitate din cele mai desăvârşite, ca treibilism ironic, ludic şi epatant, şi umor inefabil.
Rabelais, Sterne, Bloy, Joyce, Beckett, Lacan sunt câteva din reperele majore ale acestui simţ intelectual excepţional şi neîngrădit, care pretinde forme literare de o elasticitate totală, iar marxismul e cum nu se poate mai apt să ofere elemente filozofice satisfăcătoare.