Senzaţia de altitudine pe care o dau scrierile Sf. Isaac Sirul (comemorat la 28 ian. în comuniunea Romei) corespunde perspectivei imense deschise de înţelepciune, ca atare trebuie receptat dinspre viaţă, dinspre experienţa obişnuită, temele lui erau umanul, sfinţenia; gândirea lui e expresia maturităţii umane. ‘Împacă-te cu tine însuţi şi se va împăca cu tine cerul şi pământul. […] şi una şi alta e acelaşi lucru şi intrând în una le vezi pe amândouă. Scara împărăţiei acelora e înlăuntrul tău, e ascunsă în sufletul tău.’
Sf. Isaac scria că există ‘frica de tot felul de lucruri’, ‘frica de judecata lui Dumnezeu’, şi lipsa oricărei frici, corespunzând: vieţii necuviincioase/haotice, bezmetice, descurajate, recunoaşterii lui Dumnezeu, şi începutului iubirii de Dumnezeu.
‘Când faci un dar, veselia feţei tale să fie mai mare decât însuşi darul.’
‘Sprijină cu cuvântul pe cei întristaţi, şi te va sprijini dreapta care poartă toate.’
‘Crucea este poarta tainelor’: gând foarte echilibrat, perspectivă mistagogică şi cosmică.
‘Omul este iubirea care înalţă pământul la cer.’ ‘Apropie-te de cei drepţi, şi prin ei te vei apropia de Dumnezeu.’ ‘Cel ce se cunoaşte pe sine, cunoaşte totul.’ ‘Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate’ (adică, supunându-se opiniilor curente, mercantilismului, meschinăriei, deriziunii).
‘Tăcerea este o taină a vremii viitoare […]’, sau ‘liniştea este misterul lumii ce va veni’.
‘Mintea este unul din simţurile sufletului […].’
‘Dragostea adevărată este asemeni puternicului izvor care ţâşneşte din pământ; curge mereu, nesfârşit.’
‘Înaintea harului păşeşte smerenia.’
Ieronim din Egina recomanda ‘să nu treacă zi fără a citi măcar o pagină din avva Isaac.’
Iosif Isihastul îi studia mai ales pe Sf. Isaac, avva Dorotei, ‘Scara …’.
Există o tradiţie sapienţială creştină, o şcoală de sobrietate, care egalează sau întrece izbânzile păgânilor antici şi pe ale urmaşilor lor de la Renaştere încoace. Fobiile modernilor provin din nerealismul lor, din închipuirile lor.

Lui Iulius Africanus, ‘filozoful libian’, poliglot şi scriitor de limbă greacă, educat în Alexandria la începutul sec. III, o vreme cetăţean al Emmausului palestinian, autorul ‘Broderiilor’, i-a fost atribuită ‘Lucrurile care s-au întâmplat în Persia …’, o legendă, o naraţiune fabuloasă, cu accente emoţionante: ‘Mamă, mamă, toţi zeii persanilor te-au numit fericită’.
Ceea ce se poate afirma e că stilul nu e acela al cronicii, nici cel al scrisorii către Aristides.

Avem de la Lactanţiu o însemnare referitoare la ‘metrii comediilor’, metrica lui Terenţiu, şi o alta despre normalitatea emoţiilor şi a sentimentelor, ut per eos ordinate et rationabiliter regendo se homo, ‘pentru ca ocârmuindu-se prin acestea, cu rânduială şi raţional …’; per eos […] regendo se homo, omul să se conducă prin ‘aceste mişcări sau afecte’, hi motus animi vel affectus, cu pluralul, ‘aceste’, cele două substantive având acelaşi sufix şi la plural.
În rezumatul ‘Instituţiilor dumnezeieşti’ 3 sunt menţionaţi Orfeu, Vergiliu, Ovidiu. (Cu toate acestea, unii scriu că, trăind într-un veac marcat de falimentul politic, era mai puţin cultivat decât unii dintre autorii din sec. II sau din sec. IV, v. ‘The Fragments of the Roman Historians’, ediţia Cornell, v. I, pag. 82.)

Omilia XVI la Epistola către Romani demonstrează natura raţională a exegezei Sf. Ioan Zlataust: voinţa liberă umană e un dat axiomatic (Sf. Pavel ‘pretutindeni şi în orice ocazie încununează numai buna intenţie şi voia liberă a omului’), orizont al teoriei minimale; e o exegeză nepozitivistă, Sf. Ioan Zlataust explică Evangheliile în funcţie de credinţă, hermeneutica lui e integrală (de ex., acest principiu: ‘exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general, ci, alegând numai ceea ce este folositor din ele …‘, adică în sensul unei logici implicite şi universale). Cuvântul Sf. Pavel (puterea olarului) nu a fost rostit ‘cu privire la creaţie, sau la vreo silire oarecare a voinţei libere, ci numai la deosebirea cea mare dintre Creator şi făptură’. Mântuirea provine din har (‘nici acei puţini nu s-au mântuit prin ei înşişi’). Exegeza Sf. Ioan Zlataust e, de fapt, o discuţie teologică a unor scrieri ale Sf. Pavel, rafinamentul se manifestă în analiza retoricii, în cuprinderea ansamblului, nu numai al teologiei discutate, însă şi al situaţiei, al contextului în care au fost făcute afirmaţiile, analiza strategiei retorice e servită de bunul simţ al exegetului. În comentariul la a patra Evanghelie [1], Sf. Toma îl citează pe Sf. Ioan Zlataust de mai mult de două sute de ori.
Bradshaw afirmă că Sf. Ioan Zlataust e teologul bunătăţii dumnezeieşti. De fapt, regulile nu le face omul.
Sf. Ioan Zlataust avea ‘o încredere senină în bunătatea dumnezeiască’ [2]. Cu alte cuvinte, Sf. Ioan Zlataust oferea o interpretare a Epistolelor, nu o parafrază; o interpretare care are axiomele ei. Exegeza nu e literală, ci spirituală.
Ceea ce avem e nu litera, ci nişte mărturii ale unor experienţe spirituale.
Comemorarea liturgică a Sf. Ioan Zlataust îi urmează în calendar sărbătorii Preasfântului Nume al Mariei: secvenţă referitoare la nume, identitate, cuvânt (‘ne naştem prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu’, la botez). ‘V-aţi apropiat […] de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi’ (Evrei 12, 22-23). ‘Aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu …’ (Sf. Luca 15, 10).
Origene scria că pentru cei care se roagă, mijlocesc nu numai Hristos, ci şi îngerii şi ‘sufletele sfinţilor adormiţi’.
Sf. Ioan Zlataust asociază preştiinţa cu economia religiei. Ilie Miniat scria că predestinarea e nedefinibilă, inanalizabilă raţional; regăsim aici unul din principiile gnoseologiei creştine tradiţionale: înţelegerea limitată. Cu cât adâncim mai mult, cu atât înţelegem mai puţin (din ceea ce aprofundăm).
‘Nu se desfiinţează liberul arbitru al omului, ci se arată numai că nu totul depinde de om’ (‘Omilii la Epistola către romani’). Oamenii ‘contribuie cu ceva la mântuirea lor proprie’. ‘Vasele milei’ nu sunt ‘vase ale meritelor’, însă receptivitatea îi revine omului. Unii se fac vase ale milei ‘prin propria lor recunoştinţă’: devin receptacole primind. Răbdarea dumnezeiască subliniază diferenţa dintre precunoştinţă şi predestinare.
Pentru Sf. Ioan Zlataust, ‘bogăţia slavei lui Dumnezeu’ (cf. Romani 9, 23) e chiar iubirea lui de oameni. Dumnezeu caută ‘şi la nobleţea voinţei şi la o intenţie recunoscătoare’. Suveranitatea alegerii traduce ignorarea de către om a vredniciei; enunţurile Apostolului sunt analizate nu ca axiome, ci din perspectiva efectului retoric. Antiteza de la Romani 9, 18-19 e explicată ca strădanie de ‘a face lucrul nedesluşit’. Răbdarea dumnezeiască e avantajarea omului.
Cel care ignoră ceea ce majoritatea ştie, trebuie să ştie ceea ce majoritatea ignoră.


NOTE:

[1] În care Sf. Toma scrie ceva extraordinar: ‘Omnis enim veritas quam intellectus noster capere potest, finita est […] et si finitur, est determinatum et particularizatum’. În Evanghelia Sf. Ioan ‘omnes haereses confutavit’.
[2] Bradshaw, ‘Sf. Ioan Zlataust despre har şi vrerea liberă’.

Eu nu cred că autoritatea teologică a Sfântului Dionisie în Răsărit (Ioan, Sf. Maxim, Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Gherman, Sf. Grigore al Tesalonicului) şi Apus (Sf. Grigore Dialogul, Sf. Albert, Sf. Toma) a depins în primul rând de atribuirea identităţii. Cred că aceşti teologi foarte experimentaţi aveau drept criteriu principal meritul filozofic al operei atribuite Areopagitului. Altminteri, aceasta ar fi avut soarta atâtor apocrife. O atribuire nu e suficientă. Altitudinea gândirii a fost aceea care a convins. Atribuirea acestei opere, Areopagitului, a părut credibilă numai pentru că meritul ei intrinsec era corespunzător.

Jugie credea că Gheorghe Scholarios a fost unicul dintre grecii generaţiei lui care cunoştea patristica latină; a scris despre cauzalitatea intermediară, funcţională, a prepoziţiei ‘dia’ (‘prin ramură’, cauză veritabilă însă intermediară), aşadar Treimea organică, negeometrică, neabstractă, dar un anume fizicalism subzistă: ramura ca distinctă de rădăcină (cu toate că ambele sunt părţi ale ansamblului, însă ierarhice). În 1452, fostul unionist scria că anatemele de la sinodul împotriva Patriarhului Ioan (1285, Constantinopol, citat ca un al nouălea conciliu ecumenic) l-au convins. Scholarios se revendica de la Părinţii asiatici (Asia Mică).
Jugie propune o explicare a palinodiei lui Scholarios, în primul rând naţionalismul, orgoliul grec, justificat şi rezonabil (în termeni care sunt deja cei ai victimizării, şi într-un context istoric care e al declinului statal …), lealitatea faţă de ceea ce încă de atunci putea să apară drept o evoluţie dogmatică stabilizată, veritabilă, neescamotabilă.
În 1464, scrie ‘Despre distincţia ipostaselor dumnezeieşti’. Prudenţa pare să fie cuvântul de ordine, principiul practic. Reperele antifilioquismului său tardiv sunt Fotie, sinodul de la 1285, Marcu.
Jugie apreciază că anticatolicismul lui Scholarios se reduce la antifilioquism.
Jugie era un istoric cu idei teologice limpezi, adică un patrolog.

Sfântul Andrei descrie nu acţiuni magice, ci o ordine metafizicã; se referã la latura tragicã a personalitãţii.
Existã momente de autotransparenţã (‘venirea’). Creştinismul integreazã dimensiunea individualã cu rânduiala metafizicã generalã.
‘Faptã cu cunoştinţã’: impersonalitatea formei nu trebuie însoţitã de pantomimã. Superstiţia e o falsã înţelegere. Vina, afectarea sunt trãirea imaturã a tragismului, a cãrui înţelegere e ‘foc fãrã prihanã, fãrã vicleşug’, nu ‘viaţã întinatã şi strãinã’. Modelele veterotestamentare trebuie sã încurajeze, nu sã demoralizeze. Termenii, simbolici, ai psihologiei medievalilor nu sunt ai noştri. Plãcerile sunt gratificãrile superflue, distructive (‘canaaneeştile gânduri’). E ceva cotidian.
Hamartologia e doctrina despre tragismul uman. Tragismul e poezia imperfecţiunii. Crisparea e nimicirea perspectivei. Creştinismul a ajuns târziu, uneori, sã dea o formã adecvatã acestui tragism. De la o mentalitate juridicã, la o înţelegere a tragicului (poemul Sf. Andrei e un pas al unei secvenţe). Aceasta e taina cremenei, a alienãrii (cântarea a VII-a). Sf. Andrei revine asupra celor dumnezeieşti. Spiritualitatea pretinde echilibrul, nu crisparea. Vicleşugul, blestemul sunt alienarea cotidianã. Versurile despre Ieremia, icoanã a penitentului, nu mi le aminteam. În centrul creştinismului se aflã nu transcendenţa absolutã a divinului, ci comunicarea, împãrtãşirea între Dumnezeu şi om, legãtura. Atâta din teologie e înãlţare de idoli, rãtãcire. Relaţia imperfectã provine din cunoaşterea imperfectã. Nunta e schimbarea, ieşirea din alienare. Cuvântul tãmãduieşte.

Policarp şi Marcion, Sf. Ioan şi Cerintus la Efes: aversiunea, afectarea, retorismul, indignarea, întãrâtarea; în versetul despre eretici, Sf. Pavel nu îndeamnã la aşa ceva. În aceste anecdote, e din nou ambivalenţa esenţialului: esenţialul e ceva ce stilizãm noi, hieratismul exegezei, nu istoria, litera. Sf. Policarp povestea întâmplarea cu Ioan. Dar conduitele citate se încadreazã într-o tipologie care îi cuprinde şi pe unii antici necreştini, nu e ceva caracteristic creştinilor (sã se indigneze retoric, sã fie ostentativi).

‘Filocalia’ ca teorie a conştienţei. Suntem ‘duhuri întrupate incomplet’, prin distorsiuni (nutreţ sau fricã). Arhiepiscopul dã ‘Filocaliei’ o trãsãturã evanghelicã (mã refer la tendinţa confesionalã protestantã); adicã, evanghelicul e cel cãruia îi place practica Rugãciunii Lui Iisus. Rãmâne, cred, impresia cã sapienţialitatea aceasta a primatului anglican e verbalã sau, mãcar, livrescã. Sentimente nereale pentru obiecte nereale; Rowan Williams începe cu Isihie şi Marcu, Evagrie, conştienţa, achizitivitatea, caritatea şi empatia, simpatia, impersonalitatea (‘umanitatea în general’), elucidarea (‘semn viu al Fãcãtorului’, dincolo de utilitate), participarea la lucrãri. Îl citeazã pe Gillet.
Pragmatism moral kantian, ‘necunoaşterea’: codificarea, semnificaţiile depind de lucrarea dumnezeiascã. Dumnezeu nu instrumentalizeazã lucrurile. Percepţia simplã, receptivitatea trupului; fragmentarea percepţiei, egoism şi altruism, deschiderea originarã, restaurarea simplitãţii, funcţii, prizonierat, conştienţa divizatã, obişnuinţa, rãsãritul şi gerul. Nu sunt ‘douã puteri antagonice’.
Armonia şi culoarea, melodia şi desenul.
Derealizarea şi manipularea. Marcu, criptoluteran.
Întrebuinţarea mâniei. Gândirea şi simţirea, întrebuinţarea instinctivitãţii. Simţurile fizice opereazã diferit. Înnoirea trupului, ‘teoza trupului’, mânie sau poftã, educarea.
Simbolica filocalicã e intelectualã, filozoficã, raţionalã, nu ezotericã.
Conferinţa, excitantã, e dreasã cu isteţime britanicã, ‘generalitãţile facile’, afecţiunile psihice, rolul terapeutului. Sf. Tihon şi Grafton.
Undeva, schiţeazã distincţia dintre jind şi poftã; jindul e corelat cu erosul.
Funcţii şi entitãţi, entropia. Mãnãstirea de la graniţa velşã.

O învăţătură de la Sf. Atanasie cel Mare

Cinstirea Sf. Atanasie cel Mare m-a învăţat atât răul idolatriei, care nu e depăşită până nu e recunoscută, identificată, precizată, cât şi natura credinţei şi a binelui.
Răutatea provine din conştiinţa inferiorităţii. Condescendenţa e iluzia binelui, o mască a frustrării.
Abstractă e mitologia, nu filozofia, iar Iadul e mai bine să-l ai împrejur, decât în tine.
Acesta e paradoxul misticii, eshatonul realizat.

Frica împiedică realizarea adevărului, ea e obstacolul, pâcla.

Antifoanele romane pentru Sf. Atanasie cel Mare, cu câteva însemnări, de ex. despre un verset al Sf. Matei.

Ţinuta filozofică a latinilor, mai ales africani, pre—augustinieni, clasa filozofică—ne gândim la Tertulian, M. Felix, Lactanţiu—nu neapărat Sf. Ciprian—nu am o idee despre Iuliu şi Arnobiu—cei care chiar ştiau (să facă) filozofie. Filozofie rasată, cu deprinderi, cu obiceiuri filozofice—chiar tabieturi.
Păgânii africani sunt cel puţin la fel de interesanţi—Apuleius şi Macrobiu—cu vrăjitoria şi păgânismul lor popular, imersat, fluent.
Sf. Augustin va proveni deopotrivă dintr—o tradiţie clasică, retorică şi literară, grecizantă (Sf. Ambroziu fiind marele său precursor, dar mulţi din latinii aceştia erau grecizanţi—Ilarie, Ambroziu—iar unii i—au şi taxat de epigoni; acesta era dialogul teologiei occidentale născânde cu cultura religioasă greacă, iar întâlnirea nu a fost, cred eu, ratată), ca şi dintr—una specific filozofică (a filozofiei atât creştine, cât şi păgâne, plus religia tinereţii lui), teologia raţională a latinilor (în pofida sloganurilor şi vehemenţelor teribiliste). Latinii africani care l—au premers pe Sf. Augustin nu erau lipsiţi de priceperea a ceea ce e filozofic, de dibăcia a ceea ce poate să treacă drept filozofie.
Africanii aduc în cultura latină un anumit simţ al organicului, o precizie a intuirii organicului şi inefabilului.
Într—un cuvânt, latinii antici aveau ţinută filozofică—şi putem măcar să menţionăm vieţuirea Sf. Maxim la Cartagina; e remarcabil că grecul acesta i—a întâlnit pe latini, cultura religioasă latină, atât la africani, cât şi la romani.

M—ar interesa să ştiu care sunt autorii neoplatonicieni studiaţi de Sf. Maxim pe când se afla la Cartagina--

Un om ca Bloy, o minte ca a lui—mult mai degrabă decât Huysmans (dar faptul că eram prevenit împotriva erudiţiei latine a acestuia nu m—a împiedicat să gust, în ’97, romanul său cel mai faimos)—ar fi ştiut ce să facă pentru patristica latină—acei Victorinus de Pettau, Commodian, etc.; şi se poate avansa teza că lui Claudel i—a aparţinut o asemenea minte—iar la modernistul englez v. H. există străfulgerări de geniu patrologic în ceea ce priveşte tezaurul apusean.

O concordanţă a Părinţilor timpurii

Sf. Ignaţiu s—ar fi născut la o dată apropiată de a Învierii—Sf. Policarp era cam cu 35 de ani mai tânăr—ceilalţi trei Părinţi Apostolici (termenul n—ar fi mai vechi de 1672, când a apărut SS. Patrum qui temporibus apostolicis floruerunt opera) fiind Papa Clement, autorul Didahiei şi acela al ‘Păstorului …’ (Robinson situa redactarea acestuia înainte chiar de 85!)—
De la Policarp, la Sf. Irineu şi Clement saltul cronologic e destul de mare, există un hiat; în această vreme au trăit şi gândit Iustin (n. 100), Aristide (care i se adresa unui Imparat din deceniile 3—6 ale sc. II), Tatian, Atenagora, autorul ‘’Epistolei catre Diognet’’, iar datarea pentru scrierea lui ‘Octavius’ e largă—Origen avea vreo 17 ani la moartea Sf. Irineu, şi cam 30 la moartea Sf. Clement, decât care se presupune că a trăit un pic mai mult—Tertulian era din generaţia celor născuţi pe la mijl. sc. II, de o vârstă cu J. Africanus; Lactanţiu era cu vreo 80 de ani mai tânăr (şi l—a avut pe Arnobiu ca maestru), iar Sf. Ciprian se născuse pe la jumătatea acestui interval.
‘Păstorul …’ pare să fi fost subiectul multor controverse antice.