Cartea a doua a 'Călătoriei unui romancier în jurul lumii'

Reportajul e impersonal, pentru că sensibilitatea apare ca un dat generic, ceva impersonal.

Chiar epoca, mijlocul anilor '20 ai secolului trecut, era una aparte; scriitorul se apropia de şaizeci de ani.

Sâmbătă seara am citit recenziile câtorva lucrări ale lui Revert (‘Franţa americană’, ‘Antilele’, ‘Între cele două Americi. Lumea caraibă’) şi articolul succint al lui Allix; conform acestuia, Revert pregătea o lucrare referitoare la Mézenc şi la Gerbier de Jonc.
Revert plecase în Martinica în toamna lui 1927. A locuit acolo aproximativ nouă ani.
De la 1947 la 1952, adică cinci ani, Revert a predat la Bordeaux. De la 1932 la 1937, şi de la 1941 la 1947, predase în licee franceze din patrie, adică aproape îmbătrânise în învăţământul secundar.
Ştiinţa lui era cuprinzătoare (cu adevărat lumea în ansamblul ei, cu elemente naturale şi umane), incluzând şi fenomenele naturale. Studiase vulcanismul, şi există o latură a operei lui care îi revine naturalistului; predilecţiile lui intelectuale erau ierarhizate, însă nu exclusive, şi nici ocazionale. Însă Allix îl considera mai presus de orice altceva, etnolog.
‘Antilele’ a apărut în 1954, iar Veyret a publicat o apreciere literară concisă.
Allix amintea de ‘recenziile incisive’ publicate de către Revert în ‘Revista de geografie din Lyon’ şi de reflecţiile prilejuite de călătoriile ca director în Ministerul coloniilor.
Ca dată a susţinerii tezelor, Papy dă ianuarie 1949, iar Allix, 1945!

Romulus Rusan scrie cu ironie despre aspectele mondene şi protocolare ale unei decernări de premiu la Viena (iar ironia, câtă e, e neînverşunată), însă apreciind cum se cuvine acea ‘perfectă şi egală continuitate, care n-a plictisit […] pe nimeni’, a faptului de artă (aici, Donizetti şi Carreras). Viena e locul unde pot fi gustate, încercate ‘starea de grandoare şi glorie a frumoaselor timpuri de altădată’, noutatea iniţială a vechiului (la Operă, apoi la cafeneaua unde cinează cu filantropul Töpfer), într-o actualitate atemporală, onirică, a prezentului atemporal: măreţie şi slavă ale ceea ce altundeva s-a demodat; nu gândul, ci certitudinea că există o altă lume, integral armonioasă, la antipodul barbariei, şi care domină, biruie, dezminte ironia de la început, ca într-o ascensiune, evoluând de la remarca turistică referitoare la cazare, etc., la temele muzicii şi cinei, prin care muzealul nu e, de fapt, muzeal, ci contrariul acestuia, având gustul actualităţii şi meritul sobrietăţii şi omeniei.
Mi-au plăcut paginile de psihologia gustului: ‘Judecata …’ lui Bosch, El Greco şi Goya, ‘infrarealismul naiv’. ‘[…] admirăm, mai mult decât arta propriu-zisă, timpul care a patinat-o, […] chinul care a scăldat-o pe dinăuntru, imprimându-i o schimă nearătoasă.’ Exclusivismul ia, însă, înfăţişarea dispreţului necruţător şi nedrept faţă de percepţia artistică a omului obişnuit, ceea ce sugerează o autoîndreptăţire ipocrită. Publicul obişnuit, poate mediocru, nu merită vehemenţa elitismului autosuficient. E deajuns să vizitezi ceea ce îţi place, fără să insulţi gusturile publicului pentru a-ţi confirma elitismul.
Scriind cronica unui itinerar, Romulus Rusan înregistrează cel mai adesea evaluări, de natura reportajului, câteodată senzaţii. Ambele sunt paradoxale, pentru că principiul primelor e subiectiv, realismul reporterului îi e tributar temperamentului exprimat nonşalant, al celor de-al doilea, obiectiv (în accepţia obiectivităţii artistice), pentru că obiectul senzaţiei e evocat în demnitatea lui, iar elevaţia lirică îşi propune mai mult decât să amuze sau să instruiască, pe când evaluarea e amuzantă sau utilă, ca expresie a experienţei obişnuite, care asimilează prozaismul.
Reportajul e cel mai adesea aluvionar.
Emoţiei sincere a sosirii îi urmează severitatea pamfletului şi expresia inapetenţei. Când călătorul caută extraordinarul şi neobişnuitul, însă vrea să definească şi să eticheteze tot ceea ce îi iese în cale, reportajul devine pamflet, diatribă, iar evaluările sunt prin natura lucrurilor sumare, ocazionale sau de-a gata, verdicte zorite sub formă de pretenţioase concluzii istorice. Stilul Vienei e dispreţuit: ‘frumuseţe imitativă, caligrafică, hedonistă, tot mai desprinsă de morală şi până la urmă tot mai monotonă’, ‘domnia stucului în arhitectură’, ‘emfaza şi teatralitatea formei’, ‘Biedermeier distins şi fandosit, stil tinzând spre democratizarea nu numai a mobilei, dar şi a modului de viaţă’, ‘imagine convenţională şi zadarnică’, ‘ziduri greoaie’; totul, pasibil de a fi atribuit retoricii anticapitaliste oportune. Ar fi putut scrie despre un loc sau două care într-adevăr i-au plăcut.
Călătorul, ştiind că va întâlni mai ales relativul şi mediocrul, ar trebui să nu fie un urâcios intransigent, ci să aibă răbdare. Şi s-ar cuveni să simtă recunoştinţă. Altminteri, indignarea cea mai nemotivată poate alege atâtea pretexte. Ar putea, deasemeni, alege ca un stil să îi placă pentru ceea ce e, decât să îi displacă pentru ceea ce nu e, irosire zadarnică de (re)sentiment.
În acest registru al caricaturizării, ar fi putut să comenteze cărţi poştale, ilustrate. Poate fi, însă, şi un stil al insolenţei, al ireverenţei. Dacă i-au displăcut locurile, lui Romulus Rusan i-au plăcut, în schimb, austriecii, ‘purtătorii brăţării de aur’, care ‘şi-au împrumutat destoinicia — şi firea chiar — multora din fostele provincii ocupate’, firea însemnând mai ales hărnicie, cinste, politeţe. Imperiul lor a fost unul civilizator, dascăl al naţiunilor. Dincolo de avataruri militare şi diplomatice, de oprimare, de formele administraţiei, de vicisitudini, de abuzuri şi silnicii, de ceea ce e alienant în funcţionarea oricărui stat de acest tip, demnitatea acestui imperiu a fost una impozantă şi domoală.
În racursiul istoric, alegerea devine dihotomie schematică.
De la Viena, autorul a pornit către Salzburg (‘cândva «Roma germanilor»’, ‘vad al drumurilor […] spre lumea mediterană’), trecând pe la Melk (‘impresie nepământeană’, ‘imaterial prin aşezare’), ocazie de a menţiona romanul lui Eco, o referinţă mai plauzibilă decât muzica şi literatura austriece.

Peschel le-a urmat lui Humboldt şi Ritter, fiind şi ultimul mare predarwinist; la 39 de ani i-a criticat pe amândoi. Ca şi comparatist (în ‘Neue Probleme der vergleichenden Erdkunde …’, ‘Physische Erdkunde’) l-a continuat pe Ritter.
Întâia generaţie a geografilor moderni germani îi cuprinde pe Peschel, Ratzel, Richthofen [1]. În 1870 existau numai trei catedre germane de geografie: Berlin, Göttingen, Breslau (cea de la Bonn a fost vacantă între 1857 şi 1877). În 1871 a fost creată catedra de la Leipzig, unde a predat Peschel. Aportul lui e caracterizat ca revizuirea materialistă a geografiei comparate, cu negarea teleologicului [2]. Richthofen a continuat direcţia lui Peschel. Viaţa ştiinţifică germană a epocii e analizată de Schelhaas şi Ingrid Hönsch, în Gary Dunbar, ‘Geography: Discipline, Profession and Subject since 1870’. Ştiinţa se făcea atât cu experienţă de teren, cât şi cu idei lucide. Propensiunea către teorie era cvasi-omniprezentă, şi nu avem nici motivele francezilor, nici pe ale englezilor, de a fi neîncrezători în această virtute germană.
Richthofen era geolog şi autorul sintezei ‘China: Ergebnisse …’, în 5 vols. (1877-1912). Învăţământul lui întrunea corografia (descriptivul) şi corologia, generalul. Definiţia foarte comprehensivă a lui Richthofen (Erdoberflächenkunde), din ‘Aufgaben u. Methoden …’, 1883, a fost preluată, la ruşi, de E. Petri (supervizorul traducerii unei lucrări a lui Peschel).
Ratzel a fost studentul lui Haeckel, iar întâia lui operă a fost o popularizare a evoluţionismului, ‘Eine populäre Schöpfungsgeschichte’, în 1869. Ratzel avea în comun cu Humboldt, ca tipologie ştiinţifică foarte generală, faptul de a fi om de teren (cf. Surender Singh, ‘Geography for UPSC Civil Services …’, Tata McGraw Hill’s Winning Edge Series).

În 1880, Mayr a publicat articolul ‘Ritter und Peschel’. Mehedinţi e autorul unui articol francez din 1901 despre comparatismul după Ritter şi Peschel [3].
Ritter întemeiase geografia regională, pentru care unitatea de studiu e arealul natural delimitat. Principiul e atât epistemologic, de economia cunoaşterii, cât şi ontologic, de economia Creaţiei. Sunt elucidate asocierile regionale ale fenomenelor. Atributul topografic se referă tocmai la diviziunile naturale.


NOTE:

[1] Cf. Robert Dickinson, ‘The Makers of modern Geography’.
[2] Cf. Innes M. Keighren, ‘Bringing Geography to Book. Ellen Semple and the Reception of Geographical Knowledge’.
[3] Cf. T. W. Freeman, ‘Geographers: biobliographical studies’, v. 5, 1981.

Yi-Fu Tuan, Meinig, Pocock propun o definiţie foarte comprehensivă a geografiei, înţeleasă ca geografie umanistă [1], şi capabilă să integreze, să asimileze elementele cele mai diferite, accepţie convenabilă, îndrumată de gândirea sociologică sau de aceea generic umanistă; însă scientismul subzistă, tocmai în încercarea de a legitima ştiinţific ceea ce e, adesea, mai ales reflecţie liberă. Acest ideal ştiinţific al unei geografii fenomenologice şi integrale, al unei geografii totale, şi-a găsit o definiţie adecvată, ca geopoetică (nu ştiu cât de propriu e termenul, însă are meritul de a semnala diferenţa faţă de ştiinţă): ‘revenirea la […] raportul între spiritul uman şi Terra, precum şi dezvoltarea acestui raport pe planurile intelectual, sensibil şi expresiv’ (K. White).
Aceste deziderate ştiinţifice ale unei geografii de avangardă sunt, de fapt, subordonate diverselor atitudini literare ale autorilor; aceştia au întâietate asupra propunerilor metodologice avansate, principiile abstracte sunt mai puţin semnificative decât rezultatele literare. În toate aceste întreprinderi, autorii şi operele lor rămân mai importanţi decât metodologiile ca seturi metodologice abstracte, impersonale. E importantă largheţea epistemologiei umaniste: geografia cuprinde arta şi ştiinţa, e sintetică (interdisciplinară) prin natura ei, e atât o artă [?] cât şi ştiinţă socială, postulatul înlocuind demonstraţia epistemologică; obiecţia cea mai evidentă e că literatura ca atare, sau literarul, nu sunt o disciplină coplanară vreunei ştiinţe, nu au o graniţă comună, nu sunt reciproc inteligibile. Lucrând astfel, mai rămâne ea o ştiinţă? Pare mai cinstită inaugurarea unei perspective umaniste noi, o modalitate de reflecţie fără pretenţii scientiste, şi care e intrinsec altceva decât o ştiinţă. Aceasta nu se poate substitui ştiinţei clasice, nici nu îi succede, nu o uzurpă, nici măcar nu o continuă, ci se situează într-un alt plan, cel al reflecţiei libere (uneori idiosincratică).
Gunnar Olsson e unul din reprezentanţii acestei direcţii sintetice, care a devenit o reflecţie despre spaţiul empiric.
Există o anumită concurenţă sau convergenţă între geografia nouă şi sociologie, până la urmă şi o chestiune de anexionism, dar şi de sinteză liberă, pe măsura necesităţilor reflecţiei.
Această formă nouă, şi înnoitoare, e bine definită ca sinteză: referitor la Sansot, care izbuteşte ‘sinteza între literatură, gândire urbană şi [ceea ce e generic denumit drept] ştiinţe sociale’, aşadar un gen hibrid.
În unele forme, tendinţa aceasta devine sociologie, în altele, reflecţie metaliterară. Rezultatul practic e încercarea de a asimila literatura, geografiei; sau geografia, sociologiei.
Frémont a publicat în ’81 articolul ‘Flaubert geograf’ (în Studii normande).
Michel Chevalier dă o prezentare didactică a dimensiunilor raportului scriitorului cu mediul şi a identităţii locurilor, a regiunilor, a oraşelor; caracterul sistematic face neverosimile estetic astfel de întreprinderi care recurg la tematologie, la criteriul extrinsec tematic.
Ipoteza e că a existat întotdeauna o geografie alternativă, aceea din literatură, ca reprezentare a Terrei şi a locuirii, ca peisagistică, experienţă, senzaţie, trăire, ca fenomenologie. Însă trebuie observat că Humboldt a scris despre sentimentul naturii, nu despre … raportul dintre ştiinţă şi literatură.
Iluzia lui B. Lévy e monismul, ideea că geografia trebuie să fie (numai) într-un anumit fel, şi că există o continuitate ideală în realizarea acestei esenţe imuabile. De fapt, ştiinţa Terrei are destinul fizicii, al biologiei, al chimiei, atingând, succesiv, deplinătatea efectivă la anumite nivele; pe de altă parte, ne referim la o ştiinţă care nu e unitară, ci reuneşte studii diferite chiar ca perspectivă şi ca metodologie, alcătuind un ansamblu de ale cărui părţi unii reprezentanţi se simt liberi să facă abstracţie, după cum le dictează predilecţia. Însă articolul eclectic al lui B. Lévy are şi câteva stângăcii şcolăreşti: demodarea descrierilor lungi în ‘veacul nerăbdării’, «scriitorii înnăscuţi», libertatea cercetătorilor francezi în anii ’50, şi mai ales proclamarea lui Apollinaire drept … precursorul poeziei simboliste franceze [sic!], ceea ce e deajuns pentru a arăta câtă competenţă are, şi cu ce cunoştinţe îşi înfruntă subiectul, şi care poate să fie nivelul de la care unii geografi discută literatură, ca şi cum ca să o discuţi trebuie să începi prin a o ignora …; autorul are o minte mediocră, e şi o persoană care a citit puţin sau prea târziu, însă contribuie la popularizarea unor direcţii postbelice ale ştiinţei sau ale reflecţiei.
Ne e înfăţişată o situaţie ideală, o convergenţă excepţională: capitolul referitor la Valparaiso din autobiografia lui Neruda, monografie care înregistrează elementul climatic, ecologic, topografic, social şi uman; dealtminteri, gustul acestui stil demagogic, grandilocvent, bombastic e discutabil. Geograful poate să o încuviinţeze, să îi recunoască adevărul, dar oare o consideră suficientă din punctul de vedere al ştiinţei? Câte astfel de monografii poate să redacteze cineva, de ce dimensiuni, şi ce altitudine lirică, temperament şi maturitate literară îi sunt necesare? E ceva la îndemâna rutinei universitare, a scrisului universitar obişnuit? Precizia nu e unica normă a ştiinţei. Există nişte norme ştiinţifice (completitudine, etc.) cărora creaţia literară nu li se supune, nu fără a ajunge la didacticism sau artificialitate. Reciproc, ‘polisemia poemului’ poate să fie o normă pentru ştiinţă?
Ceea ce aduc geografii în literatură, atunci când o scriu, e nu ştiinţa ca atare, ci experienţa de geograf, cunoştinţele, deprinderile, priceperea. Cu alte cuvinte, numai ceea ce sunt ei înşişi ca intelectuali, ca oameni cu o anumită educaţie profesională.
Geografia postbelică de avangardă ne e propusă fie ca reflecţie socială, fie ca reflecţie metaliterară (nu, însă, şi ca … geografie clasică bine scrisă); în fiecare situaţie, e vorba despre altceva decât ştiinţa (nu numai) convenţională (ci) şi consensuală, cu standarde. Or, apariţia alternativelor acestora nu ar fi trebuit să însemne dezagregarea ştiinţei clasice. Ele nici nu sunt ştiinţe alternative, ci întreprinderi complementare, posibilităţi de reflecţie. Ifosele metodologice, avangardismul programatic le fac suspecte, şi fac plauzibilă existenţa mimetismului şi a unei invidii faţă de módele şi găselniţele ştiinţelor (pretins) umaniste postbelice, izul de semiotică.
În literatura modernă se scrie adesea, în registre diferite (poem, naraţiune, reportaj), despre oraşe, spaţii, etc.; câteodată se scrie cu precizie şi subtilitate. Înseamnă aceasta preocupare ştiinţifică?
Impresia, senzaţia unui oraş depind de sugestivitate, de eficienţa stilului. Dar ce loc are aici neutralitatea ştiinţifică? Sunt evaluările lirice, indiscutabile, valabile în mod universal, fie şi teoretic? Cu alte cuvinte, sensibilitatea exprimată e consensuală? În astfel de comparaţii se manifestă o gnoseologie foarte naivă. Un oraş, Valparaiso ‘al lui’ Neruda, înseamnă aceleaşi lucruri pentru toată lumea? Fiecare element întruneşte consensul tuturor, îi e necesar reprezentării fiecăruia? Rezistă fiecare element la ‘examenul critic’ al neutralităţii consensuale, sau afectivitatea e împărtăşită unanim? O reprezentare afectivă poate să întrunească consensul absolut unanim, sau e criticabilă după criteriile ştiinţei?
Mai departe, simbolurile pot să fie universale; dar semnificaţia literară şi eficienţa ei sunt individuale, sau caracterizează un tip de sensibilitate. Literarul nu conferă universalitatea ştiinţei. Simbolurile sunt integrate într-o sintaxă, care le oferă semnificaţii noi. În enunţul liric, simbolul primeşte altă semnificaţie decât în întrebuinţarea lui obişnuită, devine simbol literar. Sensul lui nu mai e acela generic, convenţional.
E o chestiune de perspectivă; tratatele nu sunt chiar primul loc în care cineva caută, de obicei, sentimentul unui loc, dacă îi place să citească (altminteri, exotismul denumirilor din atlase poate să îi fie deajuns, şi să se mulţumească cu atât). Există o curiozitate faţă de locuri (independentă de curiozitatea faţă de impresiile şi reflecţiile altuia); ştiinţa e unica în măsură să o satisfacă? Câţi recurg oare în primul rând la tratate ştiinţifice, când ceea ce vor de fapt e tocmai senzaţia, impresia? Nu e necesară această ‘recunoaştere’, cam condescendentă, din partea ştiinţei suverane. În tratate sunt căutate informaţii, nu o viziune.


NOTE:

[1] Cf. B. Lévy, ‘Geografie şi literatură: o sinteză istorică’. Lucrările la care se referă B. Lévy sunt: studiul lui Yi-Fu Tuan din ‘Geografie umanistă’ (1978), ‘Geografia ca artă’ (Donald Meinig, 1983), ‘Geografie umanistă şi literatură’ (Douglas Pocock, 1981).

Scriind despre ‘Normandia sensibilă’, Thémines şi Caro afirmă atât că, la Frémont, ‘evocarea de simţuri altele decât văzul, precum şi emoţiile şi plăcerea intră în cadrul descrierii’ (chiar în lucrarea analizată, Frémont defineşte sensibilul ca ‘percepţiile corpului, cele cinci simţuri, însă şi sentimentul, simţul moral şi estetica’), cât şi că ‘Normandia sensibilă’ are trăsăturile modului vechi de a face ştiinţă: ‘primatul vizualului’ (Bocage, litoralul, pictorii estuarului), chiar evocarea muncii de teren apare estompată, indivizii sunt numai tipuri sociale, emoţiile survin rar, etc., cu alte cuvinte lucrarea e mai tradiţională şi mai convenţională decât ar fi fost de aşteptat, aşa încât tocmai ceea ce fusese definit ca ‘perceperea locului’, prin ‘ansamblul simţurilor’ şi plăcere, apare relativ estompat; dar nu e o chestiune de metodologie sau de competenţă, de iscusinţă, ci de sobrietate ştiinţifică, adică standardele autorului sunt altele decât cele presupuse. Totodată, incongruenţele se explică prin natura genului hibrid, ştiinţifico-literar, în care ştiinţa rămâne sobră, iar literatura depinde de inspiraţie, neputând fi supusă exigenţelor de completitudine abstractă ale ştiinţei, literatura nu poate să corespundă întregului sumar ştiinţific.
Concluzia lui Thémines şi Caro exprimă dezamăgire: ‘Recomandarea ştiinţifică inaugurală pentru o geografie sensibilă a Normandiei […] e astfel adresată altor geografi, noi.’ Autorul pare că nu şi-a realizat principiile; lucrarea ar rămâne de scris. Însă ideea austeră pe care o are Frémont transpare şi din alegerea literaturii pe care o discută: autori normanzi realişti (‘Pays de Caux al lui Maupassant: locuri şi oameni’, 1978). Metodologia lui ştiinţifică e înnoitoare, dar nu extravagantă. Ştiinţa lui vizează generalul, tipicul, obişnuitul, iar ceea ce e adus cu titlu de mărturie personală e complementar, nu se substituie ştiinţei, ci e adaosul, poate digresiunea (dată fiind natura hibridă a genului), asezonarea. Austeritatea aceasta poate dezamăgi, însă nu e nici inconsecvenţă, nici mediocritate; autorul dispune şi de un alt registru literar, pe care îl întrebuinţează numai ocazional în operele ştiinţifice. Dacă ‘Algeria’ pare să fie cea mai apreciată operă a lui Frémont, aceea care trece drept cea mai izbutită, faptul trebuie corelat cu intenţia autorului de a da o lucrare integral subiectivă, de a se situa în planul individual, de a-şi exprima individualitatea, cu faptul că ‘Algeria’ nu e o operă ştiinţifică, ci o scriere personală; e o diferenţă de registru literar. (O situaţie similară ar putea fi aceea a criticii de artă care respectă criteriile obiectivităţii convenţionale, dacă ne gândim la diferenţa sesizabilă între jurnal, ca înregistrare a trăitului, şi lucrările de prezentare a rezultatelor reflecţiei.)
Capitolul referitor la Normandia din ‘Portretul Franţei’ recapitulează locurile predilecte: Pays de Caux, Mâneca, Sena (‘Sena în Normandia îşi atinge plenitudinea şi maiestatea. […] ea e loc de civilizaţie.’), orăşelele, Rouen, Le Havre, Caen.
Însă Frémont poate fi mai corect apreciat pornind nu de la dezideratele ştiinţei netradiţionale, poate himerice, care se prevalează de sugestii din propria lui operă, ci de la chiar ceea ce a scris, aşa cum a scris, de la propria lui artă.
Thémines şi Caro îşi propun să elucideze ‘dimensiunea spaţială a raportului cu lumea’ (aparent tautologică în situaţia unei ştiinţe a lumii sensibile, însă cei doi se referă pe de o parte la o dimensiune trăită, personală, iar pe de altă parte la dimensiunea spaţială angajată de ‘inovaţia ştiinţifică’, de înnoire, la originea biografică a înnoirii, la modul în care aceasta provine din perspectiva umană), prin ‘modalităţi de a parcurge şi de a vedea, de a enunţa şi de a califica, de a resimţi şi de a imagina spaţiul din Normandia’. Iar concluzia lor e că autorul nu şi-a îndeplinit programul, nu face ştiinţa pe care a promis-o, programul titlului operei le rămâne altora.
Dacă lucrarea li se pare ca având deficienţele semnalate, înseamnă că, cel mai probabil, nu e ceea ce au presupus ei, ideea autorului fiind diferită de a lor.

Citesc despre munca lui Vidal de la Blache, în 1891 a întemeiat ‘Analele de geografie’, pe care le-a însoţit de ‘Bibliografia geografică anuală’ (preluată de Raveneau).
‘Tabloul geografiei …’ a fost introducerea la ‘Istoria …’ lui Lavisse. La reeditarea din 1908 s-a numit ‘Franţa. Tablou geografic’. ‘Poate că nu există colţ din Franţa pe care să nu-l fi vizitat în voie, cel mai adesea pe jos, în timpul elaborării […].’
În 1896 publicase ‘Căile comerciale în geografia lui Ptolemeu’.
Era un meridional neexuberant. În tinereţe vizitase Grecia, Turcia europeană, coastele Asiei Mici, Siria, Palestina, ajungând până în Egipt. În 1869, la 24 de ani, fusese prezent la inaugurarea canalului de Suez. În acea vreme a citit ‘Erdkunde’ a lui Ritter.
A parcurs răbdător Lorena, Vosgii, Alsacia. A călătorit în Europa, Algeria, Tunisia, Maroc, Statele Unite, Canada, Mexic.
Din toamna lui 1877 a predat la Paris, la Şcoala Normală. Atunci începe cariera lui în învăţământul parizian. Demografia îl preocupase încă din anii de la Nancy (‘Remarci asupra populaţiei Indiei engleze’, 1877). Din 1885 a început să publice hărţi alcătuite pentru uz şcolar. În 1894 a publicat atlasul. Nu neglija alcătuirea de astfel de instrumente didactice.
Vidal de la Blache avea cunoştinţe de geologie, climatologie, geografie botanică; cunoaşterea lumii sensibile implică un ansamblu de ştiinţe. Uimea prin fineţea şi profunzimea observaţiilor asupra raporturilor omului cu natura. În ultimii ani, activitatea lui se axase pe geografia umană pură, de ex. demografie (‘Repartizarea oamenilor pe glob’, din 1917, ‘Marile aglomerări umane: Africa şi Asia’, din 1917, ‘Marile aglomerări umane: Europa — Remarci generale’, din 1918). ‘Vidal de la Blache va rămâne geograful vieţii.’ În mâinile lui, geografia e atât o ştiinţă socială, cât şi o peisagistică. ‘Acest observator atât de fin al complexităţii vieţii nu credea în legi ale geografiei umane.’ Supleţea inteligentă, elasticitatea îl deosebesc de unii contemporani germani ai săi.
Însemnările lui de călătorie, cuprinse în 33 de carnete (descoperite în anii ’70, atribuite abia în ’83), au câteva rubrici: rocile (îi plăceau calcarurile, îi displăceau graniturile, nisipurile, argilele), plantele, cerul, tipurile fizice umane şi îmbrăcămintea. Făcea adesea însemnări cromatice şi geologice.
Călătorea primăvara şi la începutul toamnei.
Blanchard a scris mai bine decât Gallois despre acest geniu.
Câţi mai au, oare, astăzi gustul acestor lucruri?

Sivignon menţionează câţiva geografi cu pricepere literară: Weulersse, Frémont, Revert în prologul lucrării despre Antile. Ce observăm chiar de la început? Că sunt autori ale unor lucrări referitoare la Siria şi Orientul Apropiat, Africa de la Dakar la Cap (Weulersse), Algeria (Frémont), Antile, aşadar mai ales opere de geografie umană referitoare la tărâmuri îndepărtate de patria autorilor. Iar reportajul lui Martonne e de natura memorialisticii, în niciun fel a … geografiei.
Geografia e o profesie, ale cărei rezultate sunt standardizate, codificate. Obiectul ei nu e emoţia peisajului. Evaluarea rezultatelor ei nu depinde de puterea de evocare. Normele ei cele mai generale sunt acelea ale unui grup de ştiinţe. Între ştiinţa standardizată şi sensibilitate nu există nicio frontieră, pentru că ele se situează în planuri diferite; întâia înseamnă rezultate standardizate consensual, a doua, experienţe de natură individuală. O lucrare ştiinţifică poate exprima sensibilitate, însă faptul e, din perspectiva ştiinţei, extrinsec: nici măcar ca ornament, ci ca fapt de altă natură, irelevant pentru standardul ştiinţific. Faptul că ‘normele ştiinţelor sociale’ limitează expresia liberă a eului e un truism a cărui enunţare nu îi face cinste autorului. Însă şi aici există o iluzie: la câţi dintre călătorii care au scris înainte de standardizarea modernă a ştiinţei există această înregistrare a experienţei? Mulţi nici nu resimt nevoia de a o face. Sugestia că învăţaţii moderni s-ar fi vrut altceva decât le îngăduie standardul ştiinţific e încă o iluzie; de fapt, ei sunt cei responsabili de prejudecata neopozitivistă, ei sunt cei care discreditează elementul liric. Însă iluzia e şi retrospectivă, ca idealizare a meritelor literare atât ale geografiei vechi, cât şi ale povestirilor de călătorie, care erau, în majoritatea lor, lipsite de trăsăturile literare care să corespundă idealului autorului, şi care îi revin excepţionalului, care revin, prin natura lor, realizării excepţionale, ce nu poate fi prescrisă, pretinsă; iar idealul literar oferit de autor, o operă anume, e diferit de cel propriu-zis, pe care vrea să îl teoretizeze, nişte deziderate de reformare a ştiinţei. Prozaismul cel mai tern exista şi înaintea codificării moderne. Iar scrierea de opere literare e proscrisă sau bagatelizată nu de ştiinţă, ci chiar de reprezentanţii ei. Călătoria e un instrument al geografiei, dar o anume sensibilitate postbelică nu poate să fie obârşia unei ştiinţe. Din perspectiva ştiinţei, aceasta e auxiliară.
Mai întâi, trebuie distins între experienţă sensibilă şi expresia ei literară, variatele ei tipuri de expresie literară. Trecerea nu se face necondiţionat.
E. Reclus folosea povestirile de călătorie în lucrările lui, poate cu simţul agrementului literar, şi conştient de acesta, pentru că ştiinţa sec. XIX nu îşi făcea o normă din a fi indigestă, pompoasă şi schematică (e şi o chestiune de sociologia cunoaşterii, de sociologia educaţiei), chiar scientismul avea ocazional o alură literară, însă le folosea în principal pentru documentare, aşa cum istoricii folosesc memorialistica, anecdotele memorialiştilor, sau chiar speculează, ocazional, asupra folclorului, etc.. Bineînţeles că geografii sec. XIX întrebuinţau, pentru a se documenta, şi povestirile de călătorie, aşa a fost dintotdeauna, din Antichitate, nu e nimic revoluţionar sau avangardist în asta; însă nu căutau documentul afectiv, deşi propria educaţie îi făcea conştienţi de, şi receptivi la ţinuta literară. Vechii geografi erau umanişti de elită, educaţi în umanismul tradiţional european, eradicat, cu vremea, din învăţământ. Însă articolul lui Sivignon nu e nici măcar o elegie pentru vechea geografie. Pare o însăilare, o improvizaţie oportunistă. Intuiţia lui e că numeroase vocaţii fals ştiinţifice provin dintr-o iluzie, dintr-o utopie ştiinţifică dezminţită de neopozitivismul universitar prevalent. Însă pentru dezideratul unei reforme ştiinţifice, probabil că autorii de călătorii lăuntrice, ca Chatwin, nu sunt termenul de referinţă cel mai util.
Termenii aleşi pentru comparaţie sunt cât se poate de disparaţi şi de incongruenţi, de nesimilari. Literatura de călătorii postbelică, provenită dintr-o sensibilitate anume, cu o estetică anume, şi o capodoperă a acestei literaturi, o lucrare excepţională şi inimitabilă, nu pot servi ca model … geografiei moderne, care îşi are exigenţele şi funcţia ei. E ca şi cum i-am pretinde istoriei contemporaneităţii să aibă ca model memorialistica; pe întâia putem să o ignorăm, dacă aşa vrem sau simţim, însă nu îi putem pretinde să fie ceea ce nu se vrea. Atât logica, cât şi programul ei sunt cât se poate de diferite de ale celei de a doua. Geografia ştiinţifică trebuie evaluată numai în funcţie de scopul şi de utilitatea ei. Psihologia modernă nu poate să aibă ca modele satirele şi epigramele.
A compara înseamnă a postula o echivalenţă şi a presupune existenţa genului proxim; însă genul proxim al geografiei şi al literaturii de călătorie e experienţa generică, îl au în comun cu alte direcţii ale culturii, cu literatura în ansamblu, cu gândirea, e faptul de a cunoaşte lumea obiectivă. Sivignon face acest lucru într-un articol de epistemologie, de metaştiinţă, de fapt pedant şi artificial ca gândire, întemeiat pe o petiţie de principiu şi pe o înşelare (lirismul geografiei ştiinţifice); de ex., descoperirea că un reportaj poate da impresia trăitului mai mult decât lucrările ştiinţifice (referitor la Martonne, ‘Lucruri văzute în Basarabia’, 1919) e de o puerilitate descalificantă, autorul pare să nu aibă ideile necesare despre mijloacele, scopul şi utilitatea genurilor literare, sau despre natura stilurilor. O ştiinţă nu îi poate fi asimilată artei, nici criticată din perspectiva acesteia. Experienţa trebuie să îi fie extrinsecă ştiinţei ca atare, nu e una din dimensiunile acesteia.
Poezia şi o ştiinţă universitară, standardizată, sunt diferite prin natură, ca atare nu pot fi echivalate nici măcar în principiu, nici subsumate unui pretins gen proxim pe care să nu îl aibă în comun cu întreaga cultură; întâia e individualul, inefabilul, liricul, a doua e generalul standardizat, o modalitate de cunoaştere înalt standardizată, exprimată într-un stil pur tranzitiv, stilul ştiinţific, impersonal. E ca şi cum ai compara arta şi biologia pentru că ambele sunt cunoaşteri ale viului, sau gândirea şi filozofia.
O geografie literară e o artă literară a peisajului, o peisagistică literară; însă chiar aceasta poate să corespundă unor exigenţe ştiinţifice (de precizie, lexic, etc.), sau poate fi o peisagistică lirică. Sivignon pare să nu înţeleagă prin dezideratul său al unei geografii literare, o peisagistică literară, ideile lui referindu-se mai ales la alte elemente posibile: experienţa călătoriei, societatea, geografia umană, expresia literară a afectelor. Nişte convenţii nu pot fi corectate prin simplisme, printr-o amalgamare necritică, stângace.
E o ambiguitate a limbajului: geograficul desemnează lumea exterioară pur şi simplu, nu ştiinţificul, nu lumea aşa cum îi apare atitudinii ştiinţifice moderne (şi, mai ales, aşa cum apare în rezultatele standardizate ale acestei atitudini). Predilecţia pentru geografic poate asimila informaţiile oferite de ştiinţă, într-un regim care e al informării elementare.

Peisajul american la Steiner, Chesterton, Lawrence, Nabokov, Reid.

Scrierile de călătorie ale lui Renan.

Peisajul american ca neasimilabil, la Steiner şi Nabokov.

La începutul săptămânii, am fost, pentru 15 ore, la Sibiu. Am ajuns la 7 seara.
Am locuit la o pensiune de pe Calea Dumbrăvii, aproape de Piaţa Vlaicu, pe aceeaşi parte cu Fac. de Drept (‘Bărnuţiu’, cu statuia lui Bolivar). Dar camera de pensiune era murdărică, mai puţin friguroasă decât mi—o aminteam, şi mirosea a gară soioasă.
Seara am mâncat clătite cu gem de căpşuni şi frişcă, apoi alune şi nişte cremă de zahăr ars; dim., două ştrudele cu mere.
Localul la care am mers mi—a plăcut.
Am văzut o carte germană, ‘Asceză şi societate de consum’ (‘AKG’).
Dimineaţa de marţi a fost însorită, luminoasă; am băut o cafea deasupra esplanadei de la ziduri.
La un local, am cinat cu un meniu chinezesc: o tocană picantă de vită şi orez cu legume, şi am dejunat cu o şaorma. Am recurs la băuturi energizante.
La întoarcere, am remarcat, înainte de a ajunge la Albota, indicatoarele către abaţia cisterciană, iar la Roman, acela către mănăstirea clarisselor.

Cred cã ‘Lolita’ face douã deservicii majore imaginii geografice a Americii—accentueazã sentimentul unitãţii teritoriului american—eu aş prefera reprezentarea care sã rãmânã la regional, la unitatea regionalã—şi reacrediteazã ideea peisajului idilic, naivitatea, ingenuitatea, originarul, aurorarul, edenicul, în opoziţie cu decadenţa europeanã. Eu cred cã geografia Statelor Unite reuneşte ţinuturi care au tot atâta legãturã ca Polonia cu Italia, sau ca ţãrile septentrionale cu Spania. E o macrounitate. Dar geografia Europei nu suscitã admiraţii interesante; intereseazã numai pasiunea pentru Italia, munţii germani, etc.; la fel ar trebui gânditã geografia americanã. Deasemeni, edenicul ţinuturilor, caracterul auroral, nu e ceea ce poate fi mai interesant.
Scara la care e gânditã aceastã geografie literarã e prea mare—pierde filigranul, îi scapã particularul, regionalul. Opoziţiile clasice americane (est—vest, etc.) sunt mai sugestive, dau o idee mai bunã despre potenţialul experienţei, nu o cantoneazã în amalgamul unei geografii generice; cred cã primul la care am întâlnit ideea unor distincţii geografice e Rourke—oceanul, oraşele estice, etc..

Drumul la Sibiu

Drumul la Sibiu






La Fãgãraş am vãzut, din mers, mãnãstirea franciscanã şi firma ‘Obama’ (mai întreg, ‘Obama Invest’); la Oneşti vãzusem firma ‘Onedin’—şi cafeneaua dintr—o piramidã de sticlã albastrã. Însã am cãlãtorit, la—ntoarcere, cu câteva tinere oneştence frumoase şi dezgheţate.
Am remarcat sânii, mari, ai sibiencelor—şi ai ardelencelor, în general; dar se poate ca observaţia mea sã fi fost tendenţioasã.
Pe drum, nimeni nu citea nimic—oameni care preferã sã se plictiseascã.
La Sibiu am mâncat nişte cabanos în aluat, foarte bun, şi douã felii de plãcintã cu brânzã—aceasta, de o simplitate îmbietoare. Am bãut nişte icetea adus de la Iaşi—luni dimineaţa fusese brumat, şi nişte sprite. Patiserie mâncasem de la ‘Simpa’.
Am locuit din nou pe Calea Dumbrãvii, aproape de ‘Hotelul Sport’, însã la altã pensiune—‘Nero’—decât dãţile trecute. O zi de cazare e 800 de mii—mai puţin ca biletul pânã acolo—sau de acolo. Aranjarea camerei şi baia mi—au plãcut mai mult, duşul era încãpãtor.

La popasul de la Oituz am servit, la dus, trei mici şi o bere; la întoarcere, am coborât pe malul Oituzului, ca sã ating apa. O nesimţitã m—a enervat plângându—se, prosteşte, de banalitatea peisajului.
Aşezãminte franciscane am vãzut la Fãgãraş şi la Roman.
La dus, m—am gândit mult la meritele prozei scurte.
Am înţeles de ce un controversat trust de presã a sistat livrarea de thrilleruri şi de Nobeluri —paranoia rãstãlmãcirilor.
În Sibiu m—am aflat 15 ore. Cãlãtoria a durat 33 de ore.
Torpoarea mea cotidianã e cauzatã de plictis; lipsa vioiciunii dispare, în fluxul salutar de stimuli—şi prin interrelaţia acestora—dependenţa Shakirei, decolteul unei copile, lipsa unei cãrţi, berea. Un jet, un flux de stimuli aţinteşte mintea.
Paşii pe malul Oituzului …. Însã şi murdãria acestor popasuri montane, ubicuitatea mizeriei, a deşeurilor, etc..
La popasurile din munţi era rãcoare, şi mi—am amintit cã nu mai atinsesem apã de munte de 15 ani.

La întoarcere, marţi seara, mai aveam 7 mil. pe card, şi un mil. în buzunar.

De la întoarcere, am dat de gustul berilor cu suc de lãmâie.
Schiţam eseuri cu titluri ca ‘Sexualitate explozivã’, etc..