Bolintineanu are acest distih extraordinar: 'Astfel printre trestii tinere …' (Mircea cel Mare şi solii'); e ceva reprezentat cu bunătate, aşadar cu nobleţe. Estetica romantismului le oferea scriitorilor ocazia de a se înveşmânta în bunătate, era ceva ce se putea învăţa. Ceea ce îmbie la romantici e şi stilul moral, asimilat artei, operei.

José Zorrilla, 'fiel ministro de la gaya ciencia', scrie:
'la fé del arte
Es hija de la fé de la creencia:
[…]
Dios es la luz; Dios es la inteligencia.'

Impresia dată de poemele lui Leconte de Lisle e aceea de compacteţe, de altitudine sapienţială adevărată, cu sugestia de materialitate, de densitate, compacteţea..
Elefanţii sunt foarte diferiţi de păsări, feline, antilope, foarte neasemănători acestora. Aşa-numitul parnasianism al lui Leconte nu e acela vioi, jovial, ludic, galant, graţios, senzual, hedonist, fantezist; e filozofic, e o integrare a culturii antice majore, e solemn şi impozant.

În 'Scrisoarea II' irizează bunătatea, e alcătuită cu bunătate, bunătatea înţeleasă ca substanţă esenţială, bunătatea pur şi simplu.
Iar dacă înţelegem 'Scrisoarea II' şi drept legendă a veacurilor, ceva din sentimentul acesta ('Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă'), sentimentul rememorat, nu acela al satiricului, ci acela din 'anii când visam în academii', nu blazarea şi dezamăgirea prezentului, ci ceea ce fusese cândva resimţit, trăit, şi e acum numai evocat, însă chiar şi aşa se reîmpărtăşeşte din el, aşadar vizionarismul acesta tineresc, integru, l-a avut Rebreanu, situându-se în genealogia eminesciană, ca şi în aceea a lui Coşbuc.

Extraordinarul literaturii lui Brumaru îl reprezintă faptul că virtuozitatea lui era una nemaiîntâlnită, că ceea ce era «numai virtuozitate» (?) era simultan «cu adevărat virtuozitate», virtuozitate veritabilă, absolută, că virtuozitatea aceasta formală e, de fapt, excepţională, un har, ceva acordat foarte puţinor.

Principiul expresionismului, pornind de la un poem al lui Emil Botta

Simbolurile expresionismului sunt nu ceea ce e trăit, aşa cum e trăit, în ordinea trăitului, ci embleme echivalente, a căror verosimilitate provine din această impersonalizare a individualului, întrucât ceea ce e foarte personal e transpus în reprezentări autonome faţă de experienţa iniţială pe care o reflectă fără a o reproduce: ontologicul, ca şi corelat al trăirii (evenimentele fiinţei, evenimenţialul decisiv).
Principiul plasticii expresioniste e ontologicul (în sensul modern, al relativului fiinţei, şi al relaţionalului ei, al ontologiei tipologice, altceva decât determinările generale şi imuabilul, ontologicul expresionismului nu e acela al determinărilor absolute). Simbolurile sunt ale ontologicului ('un ochi răpitor de Himeră'). Expresionismul, artă heraldică, înfăţişează nu trăiri (experienţa aşa cum a fost trăită, sau realul aşa cum a fost experimentat), nu ceea ce e trăit, ci simboluri ale trăirilor, lirismul său e indirect.
Echivalenţa trăitului cu simbolicul e una foarte generală, de semnificaţie, nealegorică, şi ca a mitului, plasticitatea nerespectând regulile alegoriei, sentimentul transferându-se simbolicului, şi nu subordonându-şi-l.
Afectivitatea nu e exprimată nici literal, direct, analitic, nici alegoric, ci heraldic, mitic.
Trăirea explicită îi revine unui eu mitic, secular şi artistic (e o perspectivă literară şi seculară asupra a aceea ce e mitul), unei naturi psihice mitice, unui psihism mitic, nu eului spiritual care s-ar exprima direct; artisticitatea are, de aceea, întâietate faţă de plauzibilitatea psihologică, căci miticul e reluat ca artisticitate, ca logică artistică. Profetismul acesta secular e un fenomen laic, care nu trebuie interpretat cu literalism. Adevărul e mitic, nu psihologic în mod literal, sintetizând artisticitatea şi semnificaţia aşa cum e ghicită, intuită, neteoretică. Nu e o psihologie naivă, ci o simbolizare seculară savantă. Hieratismul secular e intrinsec ludic, cum e şi la Nietzsche.
Rolul metaforei (dorul, 'un ochi răpitor de Himeră', cu polisemia adjectivului) e de a explica , în mod intuitiv, neanalitic, nu e descriptivă, dă o idee în mod indirect. Comparaţia menţine explicit diferenţa, metafora (simbolul literar), ca modalitate estetică, nu magică, instituie un nou ordin, cel estetic.
Expresionismul nu e confesiv, ci heraldic, secular (postreligios) şi plastic, însuşi hieratismul său fiind unul plastic, cu funcţie estetică.
Sentimentul explicit participă la o lume de alcătuiri mitice nereligioase, câteodată himerice, şi la aceasta se referă. Reacţia afectivă se referă la ceea ce a fost imaginat, şi care are întâietate (ca reprezentare în universul poetic). E trăit în mod explicit heraldicul, simbolicul ontologic (sau heracliteic), când acesta a fost intuit. Trăirea implicită, neenunţată, suscită simbolicul, iar acesta suscită trăirea explicită.
Trăirea explicită e în registrul heraldicului enunţat, întregul fiind o echivalenţă a ontologicului intuit, adică o metaforă. Artisticitatea e cunoscută ca atare (s-a stilizat, s-a ornat, s-a simplificat, s-a exagerat, din instinctul artei, după trebuinţele plasticii, pentru plăcerea formei), iar ceea ce e solicitat nu e empatia mimetică («transpunerea»), mimetismul psihologic. Meritul îi revine artisticităţii.
În expresionism, psihologia naturală, firească, structura psihică a trăirilor sunt presupuse fără a fi enunţate, ca şi recunoaşterea artificialităţii, a artisticităţii.
Verosimilă în termeni psihologici e numai o semnificaţie foarte generală, poemul fiind, însă, alchimie, distilare, nu confesiune. E o conştientizare în care simbolurile nu suplinesc, nu se substituie naturalului şi umanului, nu îl dezagregă, ci mediază.
Trebuie arătat că expresionismul a recurs, aşadar, la un set de convenţii, la un nivel profund, şi că a făcut-o într-o lume seculară, nereligioasă, prin urmare nefiind reluarea unor modalităţi arhaice.
Neînţeles ca atare, neinterpretat corect, simbolicul e demenţă şi faliment.
Sesizat în registrul estetic, e o conştientizare mediată. E o înţelegere poetică, cu ceea ce are aceasta ca artisticitate, ca univers cu legităţi proprii. Ca atare, e şi excepţional, extraordinar al minţii, şi plăcere a jocului, plăcere neteoretizabilă, nesubordonabilă unor principii sau idei enunţabile.
La fel ca basmul, legenda, poemul expresionist, în care nimic nu e verosimil literal, totul e figurat, distilat, imaginar, o alternativă atât la intelectualismul ermetismului, cât şi la naturalismul documentar sau bufon al suprarealismului, dă şi plăcerea esteticului autonom, a sapidităţii, a justeţii estetice.

'Furtună în Marea Serenităţii'

Ieri am citit câteva zeci de pagini din 'Nevoia de cercuri', culegere caracterizată de diversitatea de stiluri şi de sentimente; ansamblul e caleidoscopic, ironia nu e nici ultimul, nici singurul cuvânt al lui Geo Dumitrescu. Unitatea internă a fiecărui poem e remarcabilă.
Pretinsul antiretorism (în sensul de critică nu neapărat a grandilocvenţei, ci a clişeelor, sau a celor susceptibile de a fi percepute drept clişee, şi a limbajului ca atare, însă şi aceasta poate deveni uneori o retorică a limbajului obişnuit, afectarea lipsei de pretenţiozitate, o altă formă de retorism) nu e definitoriu pentru toate poemele 'Nevoii de cercuri'; de ex., 'Pastel caligrafic …' şi alte poeme de iubire. La Geo Dumitrescu, semnificaţia e de critică internă aproape naivă, cu scopul de a reabilita simplitatea, expresivitatea simplităţii, de a exorciza blazarea, pentru ca simplitatea să aibă viaţă în poem, să afirme şi să fie afirmată.
Uneori critică simplitatea (devenită ineficientă, sau părându-i-se astfel), eficienţa limbajului obişnuit, alteori o practică, o consacră, o reintroduce în circulaţie, o girează, alteori e neobaroc.
Geo Dumitrescu scrie ceea ce nu rosteşte, scrisul suplineşte ceea ce nu se poate consuma în viaţă, ca atare expresia e nemijlocită, jubilatorie şi literară. Psihologia artei lui e una foarte individuală şi complexă, de nerezumat prin lozinci.
Nu ar trebui exagerat, supralicitat rolul criticii limbajului.
Geo Dumitrescu, autor simpatic, afirmă literarul împotriva poncifului, îl asanează.
Nu e convins de neîncrederea în eficienţa simplităţii.

Pornind de la stilul românesc al 'Nevoii de cercuri', ne putem gândi la neglijenţa faţă de limbaj, de exigenţele expresiei verbale, a atâtora dintre patrioţii de azi, absolut neinteresaţi de ideea că, în principiu, un popor există prin limbă. Falsitatea lozincilor autohtoniste de azi, neautenticitatea celor care le vehiculează sunt evidente mai întâi în această neglijenţă, în antipatia resimţită de submediocri faţă de complexitatea expresiei; nici faptul acesta nu e complet nou.

Am găsit, în poemele lui Éluard pe care le-a antologat Aurel Rău în 'Poeţi francezi', aceste versuri:
'te-am făcut pe măsura singurătăţii mele',
'un sens desprins de pământ'.

Am început lectura 'Poeţilor francezi' cu generaţia suprarealiştilor.

Îngrijit scrise, paginile lui Michaux au o ariditate şi monotonie demoralizante în sine; îmi displace sentimentul din care provin. Exonerarea sub pretextul funcţiei de exorcizare e cât se poate de neconvingătoare şi contraintuitivă; se poate crede că ar exorciza, însă nimic nu ne obligă să credem şi noi aşa. Reciclarea urâtului, şi ariditatea e expresia la nivelul formei a acestui urât, nu exorcizează.

Rândurile gnomice ale lui Char au într-adevăr o rezonanţă presocratică.

Delvaille e reprezentat de nişte versuri ('Coacăzul negru ...') ca ale ultimelor creaţii ale lui Bacovia, în alt registru afectiv.

Métellus scrie o literatură imnică ('sunt singurul ţărm al memoriei Antilelor').

Mi-au plăcut poemele lui Réda, 'Capela din Saint-Léger' al lui Keineg, poemele lui P. Fort.

Blaga ajunsese, în scrisul său, la o frumuseţe patristică, emoţionantă.
'Tâlcul florilor nu-i rodul,
Tâlcul morţii nu e glodul.
Tâlcul flăcării nu-i fumul,
Tâlcul vetrei nu e scrumul.'

În lirica ultimelor două decenii ale lui Blaga aflăm o spiritualitate românească fără programatism, autohtonism elevat, asimilat, neprogramatic, neostentativ. Pentru demagogi şi ipocriţi, Blaga e martorul neconvenabil al spiritualităţii autohtone, al arhaicului asimilat, înţeles şi, mai ales, simţit, perceput. Căci Blaga ajunsese la expresia elevată a unei sensibilităţi arhaice, străvechi.
Ceea ce aforismele, eseurile şi tratatele enunţă în termenii reflecţiei şi ai abstractizării, lirica enunţă în termeni umani, nu pentru că gândurile ar fi fost aceleaşi, ci termenul comun e însuşi omul, preocupările sunt aceleaşi, însă lirica nu e o transpunere a filozoficului preexistent, ci expresia umană a preocupărilor lui Blaga.
Ceea ce, în lirica lui Blaga, e prospeţimea ingenuităţii, în filozofia lui devine, sau poate să devină, naivitate.

Dacă emoţia e ceva ce simţi, cum să explici o emoţie, un sentiment, cum să le defineşti exhaustiv, şi în termeni pur tranzitivi? Şi cum să fie universale, ale tuturor?

Am găsit, într-o integrală a liricii lui E. Botta, versurile acestea:

'într-un dor
de o infinită măreţie'

'Ai băut a vieţii şi a morţii frumuseţe toată,
codrule mare, Briareu!'

'voi, stele, măşti de aur,
hieratice făpturi'

'cântare cântă-mi în homerica zi'

În 'De caelo':
'al veciilor porumbel singuratec'

şi:
'printre cereştile clare odoare
Melancolie, iubirea mea'.

Altundeva:
'pe muntele Daciei, în lumina de sus'

'cornul învierilor sună,
şi până la mine veşnicia străbate …'

'şi mă ia cenuşiul, şi sunt copia umbrei'

'adieri negrăit de blânde'

'Gloriei tale fost-am cupa, de-argint vasul …
[…]
eram pasul tău, mersul tău, eram Pasul'

'glia României,
dulce ca o azimă dospită în miere,
turta din miere şi fiere a tatălui nostru
[…] Bălcescu'

'primăverile din vechime'

'mă însoţeşte acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine'.

'Preistorie' seamănă cu 'Corbul' ('o sânziană …'). Poemele au titluri ca 'Briareu', 'De caelo', 'Bărbat Voevodul', 'Seraphita', 'Mozart' ....
Unele poeme prefigurează protocronismul, câteodată sugerează o înrudire cu Bogza.

‘Imperceptibilă
Se ofileşte în lume,
Această inimă omenească asemenea unei flori.’
(Ono No Komachi, sec. IX)

‘Nu trebuia să fi aşteptat.
Ar fi fost mai bine
Să fi dormit şi să fi visat,
Decât să fi privit cum trece noaptea,
Şi cum apune această lună domoală.’
(doamna Akazome Emon)

‘Voi înceta să fiu,
Sau îmi voi aminti
Dincolo de lume,
Întâlnirea noastră de pe urmă?’
(doamna Izumi Shikibu)

‘Cineva trece,
Şi pe când mă întreb
dacă el e,
Luna din miez de noapte
e acoperită cu nori.’
(doamna Murasaki Shikibu)

‘Oare îţi poţi închipui
Cât poate dura o noapte, petrecută
Întins în singurătate, suspinând?’

Ziua aceea de demult trebuie să fi fost o zi de Sf. Gheorghe, la două săptămâni după ce împlinisem 34 de ani, la o săptămână după Paştile răsăritene. În termenii existenţei pământeşti, sunt posibile aşa de puţine, e atâta oboseală, extenuare, rămâne ocazia de a gândi cu bunătate despre cineva, de a percepe individualul. ‘Prin cerul de safir’, e o sintagmă japoneză.

‘Curcubeul se înalţă
Dintr-o dată
Ca şi cum tu ai fi aici.’
(Takahama Kyoshi)

‘Izolare de iarnă —
Ascultând, în seara aceea,
Ploaia din munte.’
(Kobayashi Issa)

‘Odată stinsă lampa
Stele reci intră
Pe fereastră.’
(Natsume)

‘Foc sub cenuşă
şi scrisă pe perete
silueta unui prieten.’
(poem din sec. XVII)

‘Ochii mei,
după ce au privit totul,
s-au întors la crizantemele albe.’
(sec. XVII)

‘Mă va iubi întotdeauna?
Nu îi pot cunoaşte inima.
În această dimineaţă gândurile mele
Sunt la fel de neorânduite
Ca părul meu întunecat.’
(doamna Horikawa)

Prin chiar simplitatea lor, care e a întregului clasicism japonez atemporal, haiku-urile servesc nobleţea inimii. Pastişele occidentale sunt mai ales improvizaţii anoste.

În amiaza de aprilie când v-am întâlnit aveaţi surâsul graţios al unei adolescente, ca şi acum. Ştiţi cât îmi e de dor de dv.?

O elegie din ‘Ghirlanda’ lui Meleagru din Gadara:
‘Ceea ce nu pot înţelege e cum,
Din înălţarea valului verde,
Din apă, o Afrodita,
Ai creat o flacără.’

O alta:
‘Oare laşi florile de primăvară,
Crinii şi celelalte,
Şi înţepi cu acuşorul tău
Sânul Heliodorei

Ca să arăţi că în rana iubirii,
Aşa de adâncă şi înspăimântătoare,
Poate fi aflată o dulceaţă
Care face viaţa suportabilă?’

Aceste versuri sunt ceea ce vă pot implora să acceptaţi, pentru că vi le ofer din suflet, şi gândul gingăşiei dv. mă însoţeşte întotdeauna, prin ger; altminteri, existenţa mea înseamnă doar mizerie, ratare, umilinţe, tracasări şi conflicte neîntrerupte cu otrepele, ceea ce nu îi doresc nimănui să împartă cu mine.
Existenţa mea actuală e un cerc vicios, în care soluţionarea unei probleme cere soluţionarea altei probleme, care la rândul ei cere soluţionarea unei alte probleme, etc., şi tot aşa la infinit. La nivel de autorităţi, de servanţi, şefi, directori şi manageri nu mă pot situa, pentru că îmi amintesc prea mult de familia mea: ostilitatea, meschinăria, sadismul, ticăloşia, ferocitatea. Moştenirea materială am abjurat-o de mult, şi e doar o povară pentru care achit impozite şi taxe. Zidurile şi hectarele sunt cei patruzeci de ani de pustietate şi demoralizare. Pentru mine, întâia lecţie, cam cruntă, referitoare la oribilul vieţii a fost familia. De aceea sunt, alternativ, aşa de crud, aşa de bătrân şi aşa de blând. Îmi amintesc de un preot care, când aveam vreo nouă ani, îmi cerea, în faţa altarului latin, să deschid gura mai larg (astăzi predă teologie spirituală, cum altfel) [1]. Veacul nostru nu mai e vremea lui Cantacuzino, Iorga, Rainer, Pârvan, nici vremea tinereţii lui Eliade. Câteodată mă gândesc că mi-ar fi plăcut să îmi placă viaţa. Însă le-am lăsat-o, demult, lor ….
Fiţi, însă, convinsă că nici nu am fost, nici nu voi fi al altcuiva, şi gândul meu bun să vă însoţească întotdeauna. Odată, într-un decembrie, mi-am spălat bine toate hainele şi am venit aşa în locul acela cu nume frumos, ca să vă fac impresie bună, şi sunteţi unica persoană pe care am întâlnit-o vreodată care a reacţionat cu empatie şi încuviinţare firească, fără pic de condescendenţă sau atitudine didactică (‘bravo, se poate şi aşa!’, ‘ei, iată o schimbare!’), nimic din aceste lucruri, aţi reacţionat cu cea mai spontană simplitate senină, ca nimeni altcineva; la fel, altă dată, într-un mai, când purtam un tricou nou care îmi plăcea. Nimeni vreodată nu a avut gingăşia spontană a dv.. Sunteţi aşa de frumoasă!


NOTE:

[1] Însă îmi amintesc, recunoscător, şi îndemnul unui preot vârstnic: ‘Crezi măcar în Sf. Dionisie! Există şi ierarhia bisericească, există şi ierarhia cerească, adică a îngerilor.’

Iubirea are un loc atât de important în literatura sanscrită clasică, nu numai în aceea exclusive sau integral lirică, însă şi în epopei, scripturi, etc., pentru că lumea literară sanscrită e una intrinsec lirică; Caurapañcāśikā, poemul în cincizeci de strofe al lui Bílhana, e tradus uneori drept ‘Cele cincizeci de strofe ale unui hoţ’, şi conţine nu puţine lucruri frumoase, ‘încă mi-o amintesc, aurie ca o cunună/ de flori chámpaka [1]’ (şi chiar aşa îmi amintesc şi eu licărul tainic al braţelor, din dimineţile acelea de toamnă şi, apoi, de decembrie), ‘încă şi azi când văd belşugul tinereţii ei, […] chiar şi azi, amintindu-mi acea privelişte/ membrele mi se răcesc şi freamătă de voluptate’, ‘ochii ei, lungi ca petalele de lotus’, ‘înconjurată de parfum/ înălţat din moscul înmiresmat/ amestecat cu cel mai ales santal măcinat fin’, ‘încă îmi amintesc cochetăria graţioasă/ a acelor braţe arcuite, privirea tandră a profilului,/ cerceii de aur săltându-i pe obraji …’, ‘chiar când zâmbetul doar mi-l amintesc/ cu gust de nectar pe buza ei;/ văd clamele părului ei adunat …’, ‘ea însăşi o floare preafrumoasă, înflorită’.
‘gândurile mi se îndreaptă, înainte de orice, către prinţesa
ale cărei membre gingaşe au fost cu siguranţă alcătuite ca să fie
Unicele cărora să le aduc blândeţea mea.’
Bílhana e unul din clasicii liricii sanscrite de iubire, alături de Bhartrihari şi Ámaru (autorul lui ‘Amaruśataka’). Cu toţii sunt lirici de întâia mână, cu elementele universale ale iubirii, dorului. Iar strofa (poemul) XX al lui Ámaru (sau al antologiei numite aşa) e aceasta:
‘Fiecare s-a răsucit
pe pat
suferind în tăcere
sperând în taină să se împace însă
temându-se să cedeze.
La un moment dat, ochii lor sfioşi s-au întâlnit —
a fost un râs
vioi şi spontan şi
cearta s-a sfârşit
într-o îmbrăţişare sălbatică.’


NOTE:

[1] O magnolie din sud-estul Asiei.

‘Într-un vis, noaptea trecută, dintr-o dată eram acasă.
Lângă fereastra încăperii micuţe,
Îţi pieptănai părul şi te rujai.

Te-ai întors şi ai privit, fără să vorbeşti,
Numai şiruri de lacrimi alergând pe obraji.

Oare an după an îmi va sfărâma inima?

(‘Visul din oraşul de pe râu’, poem scris pe la 1075)

‘Eu locuiesc în amonte şi tu locuieşti în aval.
Te visez o noapte după alta.
Râul îl văd, pe tine nu,
Deşi amândoi bem din Râul Albastru.
Când va înceta râul să curgă?
Când va înceta durerea mea să crească?
[…]’

(un poem de dor, scris de un autor din sec. XI-XII)

‘Aş deveni un fluture în căutarea florii,
Şi aş dormi pe iarba parfumată în fiecare noapte.’

‘Cu totul singur într-o ţară străină,
Astăzi mi-e dor de două ori pe atât,
Când fraţii ridică lemnul de sânger în susul muntelui,
Fiecare din ei câte o ramură—şi ramura mea lipseşte.’

(Wang Wei)

Sărut mâna. În weekenduri nu scriu, pentru că nu mai am niciun computer funcţional. Te rog din suflet să nu crezi că pentru mine acesta e un joc literar sau un divertisment. Îmi e foarte dor de tine, te iubesc, îmi e teamă să nu fiu din nou dezagreabil şi nedelicat, aşa cum am ştiut să fiu adesea, iubindu-te în modul meu egoist, invidios şi întortocheat (şi, o recunosc cu sinceritate, nu prea inteligent). Mă gândesc mereu la chipul tău aşa de frumos, la privirea ta nobilă şi spirituală, la părul tău, la braţele tale, la ţinuta ta întotdeauna impecabilă, la portretele tale. Cea mai frumoasă absolventă, cea mai elegantă domnişoară, cea mai frumoasă mireasă, cea mai elegantă doamnă, cea mai frumoasă mămică.
Realizez că existenţa înseamnă altceva decât referinţe literare isteţe, calambururi şi epigrame. Aş prefera să mor, decât să crezi că mă adresez ţie glumind.

Citesc versuri pentru Crăciun: ‘Muzică în dimineaţa de Crăciun’ (Anne Brontë) (muzica din zorii Crăciunului, veghe, venerare, bucurie, reiterarea cântecelor ce au răsunat odinioară la Betleem, ‘Dumnezeu al nostru a venit să îşi ceară ceea ce e al său’, adevărul ceresc va răsări din pământ), ‘Crăciun în India’ (Kipling) (‘tinereţea era ieftină’, zori, zi, amiază, amurg, noapte; nu atât sentenţios, cât stoic), ‘Cadoul de Crăciun’ (Goethe) (‘Un lucru …’), lucruri care, zilele acestea, îmi sunt mai conaturale decât teoria teologică.
Donald Hall sesizează bine verosimilul imanent al laturii liturgice a momentului, în ‘Petrecere de Crăciun la biserica din South Danbury’, citirea Bibliei, imnurile, etc..

Poate părea neverosimil, însă lui Modest Morariu îi revine versul:
‘surâsul revederii — un joc de limpezi ape’.
Alteori, tonalitatea e biblică:
‘ca norii se destramă timpul meu’.
Azi poemele lui înseamnă ceva. Acelea eutimice sunt cele mai izbutite. Taxonomiile criticii sunt cu totul superflue. (Eticheta de atitudine deliricizantă nu e numai falsă, e absurdă.)
Alteori încă, tonalitatea e quasiargheziană, pentru himera eleată: ‘şi toate sunt exact cum le-ai lăsat’ (a patra vocabulă e substituibilă), ‘precum a fost dintotdeauna’, ‘tot mucegaiul/ care-a-nflorit pe mine/ se va topi la prima ploaie’ (‘Neobosita aşteptare’), uneori cu muzicalitatea şansonetei.
Îşi avea momentele lui, inegalităţile omeneşti. Unele poeme, acelea mai puţin îngrijite ca formă, mai necalofile, sunt indigeste. Stilul bombastic şi forţat, indignarea prea directă ale ‘Eternului cuplu’, surogatul anost de expresionism scâlciat, exhibă o eclipsă a gustului. ‘Câinii vagabonzi’ e în aceeaşi tonalitate, de un neaoşism etic ostentativ (‘juvăţul’, etc.), cu o ironie şleampătă şi un retorism neconvingător. ‘Izgonirea din Paradis’ are izul rebutului. Mult mai izbutit e un poem din al doilea volum: ‘Eu eram Adam …’.
‘Reconstituire’, din ‘Ovăzul sălbatic’, demarează abia la al cincilea vers (‘acolo, pe cer, era un nor’), însă e un giuvaier: flautul, ochii, ţigara, cerul, timpul, apropierea; gravura cu aborigeni e transpusă în pacea casnică, indienii, aburul, flautul, ţigara, anularea timpului (durata a devenit fără ‘niciun înţeles’), adevărul secret al gravurii de demult era bucuria comuniunii, lectură magistrală a unei litografii (probabil), în care distanţarea spaţială, caracteristică himericului, şi exotismul pueril sunt dejucate ca superflue, iluzorii. ‘Neobosita aşteptare’ e mai retorică la nivelul sentimentului şi mai pesimistă.
Modest Morariu a publicat patru volume de versuri, când avea 39, 41, 45 şi 55 de ani. Cum se întâmplă, cel care părea un poet ocazional scria foarte bine.

Ioan Alexandru are o poezie despre Raiul subzistent, ‘dezlegarea florilor’, firea originară subzistentă, ‘licărele-acestea de potire’, frumuseţea fizică înţeleasă ca aliment al dorinţei umane de nemurire, ceea ce e un gând nobil (‘Flori şi fluturi’). În lirica sa religioasă există uneori bucurie.
În ‘Pantocrator la Borzeşti’: ‘obrazu-acesta-nseninat’.
În ‘Agapia, iubirea va rămâne’: ‘Ea singură în lume-i mai presus/ De-mpuţinare şi de devenire’.
Grigorescu e înţeles ca pictor extatic (‘Şi-n loc să fie ele-n slujba ta …’).
Lirica lui Ioan Alexandru nu convinge întotdeauna. Fluenţa şi simplitatea au ceva păunescian; poate tocmai de aceea creaţia lui pretinde familiarizare, obişnuire. Alteori, există o oarecare artificialitate (‘Dinspre înviere răsărindă’; dealtminteri, ‘Iubirea’ revine unui ermetism sui generis), cu convenţionalitatea sentimentului, o grandilocvenţă simplistă şi vană (‘A viat la noi întru-nviere’), autohtonism pompos şi festivist, teribilism şi efecte epatante, şi neglijenţe, sau nonşalanţe, de ritm, de metrică (structură ritmică). Naivitatea simulată şi pompoasă a ‘Sinaxarului’ poate reprezenta polul acesta.
‘Omul’ e un poem expresionist izbutit. Poate exista impresia că substratul cel mai profund al liricii lui e anxietatea; pare o lirică lipsită de cordialitate.
Am ales câteva poezii ale lui Alexandru: ‘Flori şi fluturi’, ‘Iubirea’, ‘Agapia, iubirea va rămâne’, ‘Grigorescu la Agapia’, ‘Moldoveanca’, ‘Pantocrator la Borzeşti’, ‘Sinaxar’, ‘Omul’, ‘Psalm’ (‘Oriunde plec Tu eşti mereu cu mine’).
Ioan Alexandru e autorul unei opere lirice, alfabetar al frumuseţii, care trebuie gustată, testată, nu caracterizată în ansamblu.

Într-un ‘Imn către Venus’, Homer scrie că Jupiter
‘ades pogoară să-şi iubească făpturile;
iar spre a ascunde hoţia de ochii Herei,
zeul se preschimbă într-o formă foarte pocită;
Hera, soţia şi sora lui, atât în rang
cât şi ca frumuseţe cea dintâi în neamul ceresc’
(‘The Minor Poems of Homer’, , pag. 77)
‘Era obiceiul de a săruta ochii, ca un semn de gingăşie extraordinară.’
‘O Hera, nu fi supărată pe Iupiter al tău’ (din ‘Timon’, piesă manuscrisă, cf. Steevens, comentariu la ‘Winter’s Tale’).
Johnson scria că Shakespeare a confundat-o pe Hera cu Atena (v. ‘The Plays and Poems of William Shakespeare’, v. XIV, pag. 353).

Cicerone Theodorescu are unele poeme de un simbolism generic (‘Marină’, ‘Eforie’, ‘Vioara’, ‘Şoimul’, ‘Pentru cântecul întârziat’), unele sunt pasteluri, ca ‘Poteca lunii’; soarele la apus e ‘cuib de frunze aprinse’. Cordialitatea cosmică (ca în ‘Pictorul’, din ‘Făurari de frumuseţe’), impresia de bunătate sunt de netăgăduit, lirica lui are o gingăşie savuroasă a sentimentului. Poemele pentru copii sunt foarte reuşite.
Cărţile sunt ‘ca florile-n răzoare’, cartea e ‘floare cu petale multe’, ‘floarea cu petale-o sută’.
Într-un poem din ‘Copiii cartierului’, ‘Lumea visului nostru e-o floare aleasă.’
‘Stelele în pârg’ devin ‘vişine coapte’ (‘Marină’), sunt ‘pârguite ca boabele de strugur’ (‘Eforie’).
Cicerone Theodorescu e autorul acestui vers desăvârşit: ‘Cu-a ta prezenţă-n gând, oricine-ai fi’. Versul are intensitatea imnului celui mai pur. În acelaşi poem: ‘Înclină crengile albastrului tău pom …’.
Aici puteţi citi nu mai puţin de unsprezece poeme ale lui Theodorescu, din şapte culegeri (‘Cleştar’, trei din anii ’50, trei din anii ’60), până la ‘Poteca lunii’.