G. T. Kirileanu

G. T. Kirileanu, care avea gânduri simple, era un om care să reconcilieze, să împace, trezea simpatie; nimic pascalian în acest filolog, folclorist şi etnograf, care era la antipodul editorului lui Caragiale …. (Însă nu şi la cel al editorului lui Eminescu, cred. Iordan Datcu a scris despre legătura epistolară dintre Kirileanu şi Perpessicius; după război, în anii proletcultismului rampant, G. T. Kirileanu îi scria lui Perpessicius despre cât i-a plăcut ‘Eminescu şi contemporanii’, ‘măiastră condensare despre «Eminescu şi contemporanii»’, ‘cele zece pagini’, recunoscându-i ‘cea mai adâncită şi iubitoare cunoaştere a operei’, şi înscriindu-se el însuşi între ‘ucenicii Junimii şi ai lui Maiorescu’. Aşa înţelegea G. T. Kirileanu că trebuie să fie cunoaşterea: ‘adâncită şi iubitoare’.)
A scris despre Creangă mai ales dintr-o perspectivă etnografică şi documentară. Pentru Kirileanu, a fi folclorist înseamnă să ştii, nu să publici. Într-adevăr, sunt din cei care publică mai mult decât ştiu, însă au fost şi din cei care să ştie mai mult decât au publicat.
Am început citirea volumului ‘G. T. Kirileanu sau viaţa ca o carte’ cu articolele lui Şerban Cioculescu, Piru (un articol bibliografic tern, însă instructiv ca recapitulare), D. I. Suchianu, I. C. Chiţimia, Iordan Datcu, Camariano.
Emoţia profundă, veritabilă, exprimată sobru, există în unele din aceste pagini. Altminteri, portretistica e fie conjecturală, indirectă, livrescă (întemeiată pe scrieri), fie de o perspicacitate morală mediocră. Unele din aceste mărturii înregistrează ocazionalul şi anecdoticul, şi ne dăm seama de cât de puţină curiozitate va fi existat, la cei mai mulţi, faţă de om, şi câtă obtuzitate, dincolo de complimentele cele mai convenţionale, care desemnează fără să aprofundeze, căci poate exista un simplism al apologiei, şi indiferenţă faţă de lirismul existenţei. Ce era în el, ce înţelegea el din alţii a rămas neexprimat, şi poate că aşa se şi cuvine; ‘există o artă a vieţii, în sensul de frumuseţe a sentimentelor, a atitudinii’ (I. C. Chiţimia, care evocă relaţiile cu exigentul G. Vâlsan, cu Octav Băncilă).
Şerban Cioculescu scria, adnotând jurnalul lui G. T. Kirileanu, ‘un sfert de veac bibliotecarul regilor’, că ‘bunătatea era calitatea lui dominantă’, ‘nesfârşita lui bunătate’, apoi ‘gingăşia sufletească şi pudoarea – corolarul ei’. Articolul are şi câteva accente ironice (ambiţia naivă a enciclopedismului revendicat, severitatea din anii ’50 faţă de orânduirea abolită care îi făcuse, totuşi, posibilă o carieră ideală …).
Câteodată se exprima pompos, însă îi înţelegea pe cei ‘gârboviţi sub povara vieţii grele şi neîndurate …’.
G. T. Kirileanu repeta o ocară a lui Eminescu [1].
Îl indigna, în 1926, obtuzitatea lui I. Brătianu faţă de ediţia actualizată a călătoriilor lui Codru Drăguşanu: ‘atâta încăpăţânată eroare, lipsă de înţelegere şi simţire’. Iorga scria că în monografia despre Broşteni ‘limba e a scrisului lui Creangă’.
Maiorescu l-a sfătuit să coopereze cu Chendi pentru o ediţie ameliorată, care a apărut mai întâi în 1906, după ce G. T. Kirileanu recenzase chiar în 1902 ediţia lui Chendi şi Iosif.
Ediţia ilustrată de Livia Rusz, din 1972, reia lucrarea lui G. T. Kirileanu.
D. I. Suchianu îşi aminteşte că, împreună cu Ion Filitti, l-a vizitat în 1928 (anii în care au apărut broşurile de istorie juridică a căror redactare a prilejuit cunoştinţa ar putea sugera o dată anterioară). Evocarea dă o idee bună atât despre erudiţia, competenţa, cât şi despre bunul simţ al polimatului.
I. C. Chiţimia îl integrează în generaţia lui Caracostea şi Mehedinţi.
Camariano scrie despre reuniunile de la Demostene Russo, la care participau Vâlsan, Rădulescu-Pogoneanu, Oprescu, Caracostea, Rădulescu-Motru, Cartojan, C. C. Giurescu, Panaitescu; la reuniunile lui Russo se serveau cafea specială, ‘dulceaţă de chitră ori de naramză, aduse din Grecia, sau o dulceaţă […] din dovleac cu esenţă de flori de naramz’, ‘cataif, halva turcească’, o prăjitură din migdale, limonadă, reuniunile începeau la 9 seara. În iunie 1936 Kirileanu scria: ‘numai în mijlocul cărţilor simt o oarecare dorinţă de a mai trăi’; plecase din Bucureşti la 63 de ani. În Moldova avea ‘odăi largi, cerdac mare, […] soare învietor’.

G. T. Kirileanu a publicat în 1899 o ‘Notiţă asupra manuscriptelor lui Creangă’.
Articolele lui sunt mai ales despre Creangă (ultimul articol e din 1940 şi se referă la biblioteca lui Creangă), Eminescu, Conachi (1909, 1947), Codru Drăguşanu (1941). Ca erudit s-a preocupat de Conachi, Zilot Românul, Veniamin Costache.
Scrierile pe care le-a publicat au drept scop numai utilitatea documentară, comunicarea de fapte [2], nu literatura. Sunt pur tranzitive. Nu se înţelegea pe sine drept un autor (însă nici un salahor, pentru că publica ocazional, la răstimpuri, într-o vreme în care activau numeroşi folclorişti, editori de documente, etc.). Publica numai pentru a comunica fapte, a face cunoscute fapte.
Îi plăceau lucrurile de demult, iar atitudinea lui nu e cea de interpret, ci de om care participă la prezenţa acestor lucruri, şi probabil că lucra atât de nevoie (când ştia că nu e altul care să facă) cât şi din bucurie, însă fără orgoliu; lucra şi ştia mult mai mult decât publica, ceea ce înseamnă că nu în acest scop lucra şi ştia, iar smerenia lui autentică a deconcertat tocmai pentru că era firească, neafectată, a scris numai când şi ce era nevoie, pentru că logica existenţei lui diferea mult de cea a atâtora dintre corespondenţii săi. Călăuzit de bun simţ, nu accepta idilismul, idealizarea, moda. Se înţelegea în chip firesc pe sine drept parte a unei societăţi, a unui întreg relaţional. Nega autonomia programatică şi orgolioasă a artei, însă avea sentimentul foarte viu al reuşitei estetice. Arta poate să fie autonomă ca izbândă, nu ca abstragere şi indiferenţă. Estetismul i-ar fi apărut ca artificial şi neuman. Lăsa altora o lume fantasmagorică de iluzii absurde.
A refuzat să scrie despre arta lui Creangă, să devină exegetul acestuia, să se pronunţe asupra artei. Cele şapte articole despre Creangă sunt despre manuscrise (1899, 1902), viaţă (1903), formă populară, pedagogie ….
Kirileanu a avut o formă de expresie corespunzătoare naturii lui: corespondenţa şi însemnările.
Trebuie învăţat de la el ceva esenţial, o metodologie esenţială, nu ceva formal; faptul că era bun, altruist, generos, prietenos.


NOTE:

[1] ‘Eminescu, a cărui operă o cunoştea desăvârşit’.
[2] Fapte istorice, lingvistice, biografice, etnografice, mărturii.

            36 de volume, cu asezonările cuvenite sau necesare, înseamnă ¾ de an. Simbolizează inefabilul existenţei, cursivitatea, mintea, osmoza, echilibrul.

Vineri, 34 de volume: cinci de Ana Blandiana (‘Cele patru anotimpuri’, ‘Coridoare cu oglinzi’, ‘Autoportret cu palimpsest’, ‘Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie’, ‘Cea mai frumoasă dintre lumile posibile’), două de Elvin (‘Partea mea de comedie’, ‘Hotarul imaginar’), unul de Nicolae Paul Mihail (‘Aventurile unui soldat de plumb’), patru de Platon Pardău (‘Scrisorile veneţiene’, ‘Bănuitele primejdii’, ‘Portretul’, ‘Paşaport pentru Australia’), câte unul de Giugariu (‘O vacanţă atât de lungă …’), Petre Anghel (‘Dincolo de iubire’), Agopian (‘Ziua mâniei’), Achim Mihu (‘Maestrul şi iedera’), Doina Curticăpeanu (‘Odobescu sau lectura formelor simbolice’), Emil Manu (‘Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc’), Radu Boureanu (‘Văzuţi în oglinda timpului’), Sorin Mărculescu (‘Semne de carte’), Titu Popescu (‘Cărţi cu ieşire la mare’), Maliţa (‘Fire şi noduri’), Muşatescu (‘Oameni de bună credinţă’), Albala (‘Făpturile Paradisului’), Biberi (‘Eros’), Peltz (‘Max şi lumea lui’), Ileana Mălăncioiu (‘Călătorie spre mine însămi’), Leu (‘Plângerea lui Dracula’), Pompiliu Constantinescu (‘Scrieri alese’), Delavrancea (‘Jurnal de război’), Simeon Florea Marian (‘Legendele păsărilor’), patru romane pentru copii: Ovidiu Zotta (‘Jucătorul de rezervă’), Constantin Mateescu (‘O partidă de bile’), Mihaela Monoranu (‘Trimisul nostru special’), Tudor Băran (‘Casa destinelor’).

Din cele 33 solicitate, lipseau douăsprezece.

Vineri, 46 de volume: trei de Romulus Cioflec (‘Vârtejul’, ‘Pe urmele destinului’, ‘Trei aldămaşe’), trei de Cosaşu (‘Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă’, ‘Viaţa în filmele de cinema’, ‘Maimuţele personale’), unul de Giugariu (‘Magdalena’), trei de Al. I. Ştefănescu (‘Cubul de aer’, ‘Al cincilea anotimp’, ‘Soare de august’), unul de Baranga (‘Tipuri şi tertipuri’), trei de Ghilia (‘Asediul’, ‘Întoarcerea bărbaţilor’, ‘Îngeri biciuiţi’), două de Titel (‘Reîntoarcerea posibilă’, ‘Lunga călătorie a prizonierului’), două de Popovici (‘Cutia de ghete’, ‘Moartea lui Ipu’), unul de Agopian (‘Tobit’), şase de Platon Pardău (‘Minunata poveste a dragostei preafericiţilor regi Ulise şi Penelopa’, ‘Scrisorile imperiale’, ‘Omul coborât din turn’, ‘Diavolul de duminică’, ‘Limita de vârstă’, ‘Rezerva specială’), trei de Ioan Dan Nicolescu (‘Sărbători marţiale’, ‘Legătura de chei’, ‘După mine, o zi …’), două de Ion Anghel Mânăstire (‘Talanii’, ‘Noaptea nu se împuşcă’), trei de Sorescu (‘Teoria sferelor de influenţă’, ‘Insomnii’, ‘Tratat de inspiraţie’), unul de Raicu Ionescu-Rion (‘Arta revoluţionară’), câte unul de B. Elvin (‘În continuare’), V. Em. Galan (‘Şahul dublu de la Armor’), Ştefan Tita (‘Schiţe vesele’), Ion Bodunescu (‘Povestea Micaporei’), Aurelian Trandafir (‘Liniştea’), Nicuţă Tănase (‘Acţiunea P.1500’), Petre Stoica (‘Viaţa mea la ţară’), N. Frânculescu (‘Strada Miorilor’), două de Féval (‘Turnul crimei’, ‘Secretul fracurilor negre’), două de Paler (‘Mitologii subiective’, ‘Un om norocos’).

Sb., ‘860 de zile pe Amazon’.

Vineri, 30 de volume: douãsprezece de Lãncrãnjan (‘Cordovanii’, ‘Suferinţa urmaşilor’, ‘Toamnã fierbinte’, ‘Umbra rãsculatului’, ‘Cuvânt despre Transilvania’, ‘Nevoia de adevãr’, ‘Cum mor ţãranii’, ‘Omul de sub munte’, ‘Eclipsã de soare ◊ Drumul câinelui’, ‘Vuietul’), şapte de Sorescu (‘La lilieci’, ‘Ecuatorul şi polii’, ‘Tuşiţi’, ‘Singur printre poeţi’, ‘Vãrul Shakespeare şi alte piese’, ‘Rãceala’, ‘Paracliserul’), trei de Theodor Constantin (‘Magdalena de la miezul nopţii’, ‘Muntele morţii’, ‘Doamna cu voaletã din Balt Orient Expres’), douã de I. Peltz (‘Moartea tinereţelor’, ‘«Actele vorbeşte»’), câte unul de Jean Bart (‘Scrieri’, I), D. Teleor (‘Sonete patriarhale ◊ Scene şi portrete’), Vlahuţã (‘Scrieri alese’, II), Fulga (‘Fascinaţia’), Paler (‘Umbra cuvintelor’), Elena Marinescu (‘Nod de drumuri’).


Referitor la utilizare, unele sunt plachete (nuvele, poezie, dramaturgie), culegeri (nuvele, eseuri, poezie, dramaturgie), sau literaturã de divertisment.

Vrând să mă informez despre ‘Fiul lui Portos’, am găsit un curios site francez, poate l-am mai întâlnit, unde am citit azi şi despre ‘Sfârşitul lui Chicot’, ‘Fiica lui Chicot’, romanul haitian al lui Fernandez, destul de indigestul Williams (întreprinzătorul american care a transformat în romane vreo cinci piese ale lui Dumas), nuvela şi romanul lui Nimier, pastişa lui Dard,

Benoit & Hope & Gautier.

Farnol & Weinbaum.
Paradoxul. La 12 z..
Cetitorii ….
La 5 s.. La 12 z.. La 15 z.. Cetitorii …. Antologii. Hârtia, azi. Fumat.
Benoit. Hope.

Azi, joi, am reluat cititul siteului lui Fraser, căutând recomandări. Contează nu ceea ce îi displace, şi îi displac nu puţine, ci însufleţirea gloselor.

De la Grost, citesc pag. despre ‘detecţia ştiinţifică’.

Sabatini, ca şi Lang, tratează despre visul meu—paleta subiectelor romaneşti, alte posibilităţi de romane: şansa de a fi Dumas …. Inepuizabilul istoriei. Inepuizabilul romanescului.
Eseurile istorice, înrudite cu nuvela istorică romantică, nuvele mai sumare, au fost ilustrate de De Quincey, Lang, Sabatini, sugestiile lui Birrell.

Beresford & Biggers & Hodgson. Farnol & Weinbaum.

Paletă. Autorii. Mi. dim..

Cafea, azi (dim.). Răbojul. Antologii. Episodicul. Taxisul. Americanii & binomul & dală, ieri. Discul & hârtia & bilete. Paradoxul. 2 l.. Biletele. Postări. Rută.

Examenul. Fumat. La 12 z.. la 5 s.. La 15 z.. Hârtia, azi. Cetitorii …. Cetitorii … & amorţit. ‘Zeul …’.

Grabă, joi. Policieruri & biletul. În voie. Dezmorţirea. Cină, marţi. Baie, ieri.

Weyman & Stevenson & Wells& Briusov & Doyle. Paletă.
Paletă. Nuvele. Turism. Vremea. Azi & mi.. Joi dim.. Cauză.

Bucuriile răspund unor nevoi afective, iar emitenţii de judecăţi congelate pretind să dicteze chiar natura nevoilor altuia. (Dar numai în străfulgerări întrevăd condiţionările profunde ale minţii umane, mai ales traumele, experienţele fundamentale ale durerii, ceea ce distorsionează raţiunea de timpuriu. Gândirea umană nu provine din necondiţionalul logic, din funcţii neutre de cunoaştere, ci e orientată mai înainte: gândirea în act e deja gândire condiţionată—şi nu numai atât, ci mursecată; fiinţele nu sunt tonomate ideatice.)

Sb. dim., citesc articole despre ‘spadă şi planetă’, fantezie ştiinţifică, roman planetar, roman ştiinţific; Curval analizează filigranul operei lui Dick—impasurile logice, etc., ‘delirul religio-cosmic’ şi incoerenţele.

Acest sentiment de epavă.
Antologii. Nedrept. Premiu. Umor. Tabelul. Oraş. Însoţitor. ‘Încă mai este’. Bucuria. Cetitorii …. Vremea. Azi & mi.. Intenţia. Scrisul. Tomograful. Tupeul. Ipocrizia. Admonestări. Cauză. 3 x azi (hârtia & articole &). Cetitorii …. Umor. Antologii. 2 x azi. Creşterea pragului. Semnificaţia, umilirea. Cauză. Joi dim. & piaţă & 2 x azi. Auzul. Cetitorii …. Turism. ‘Încă mai …’. Jazzul. Cetitorii …. Vremea. Azi & mi.. Nedreptatea. Scrisul. Oraş. Umor. Despovărare. Cetitorii …. Oraş. Scrisul. Destăinuire. Vremea. Azi & mi..

‘Conversaţii alese …’ & ‘Anumite chestiuni personale’ & ‘Dumnezeu’. Piesele şi eseurile lui Galsworthy. O comedie, o dramă, patru piese scurte.
‘Tortura nădejdii’, scria un francez.
Avertismentul împotriva papiştilor şi a iacobiţilor.
‘Evoluţia …’ lui Osler.
‘Francezii la Polul Nord’.
‘Filozofi şi scriitori religioşi’.

Sabatini a fost pentru Weyman, ceea ce Boussenard a fost pentru Verne.

E necesară o etică a organismelor, nu una a intelectelor pure. Realismul înseamnă organisme. Orice utopie se referă la organisme.

‘Storitz’ & Mason.

Măcar d’Ivoi.

Francezii: d’Ivoi, Hodgson, romane de Jaloux, La Hire, M. Renard, Segalen, Supervielle.

Cauză. Geoagiu. Gărzi. Vremea. Turism. Azi & mi.. Cetitorii ….
Weyman & d’Ivoi & Wells & Doyle& Quiller.

Luni seara, trei macedonii cu carne, două profiterol, cola. Mai devreme, ţigări, icetea, pui şi cartofi (cu salată de varză). Înserarea a fost blândă, dar vremea e toridă.
Larcher. Raffles.


Galvanizat de lumea lui Dumas.
ME de M.
GM.
Rerefierea.
Quiller & Weyman & Féval & ‘Raffles’ & GKC. Gilson. Greene. Roussel. Istoria lui Taine.
H. & scoţianul. Romanele scoţianului. Ed.. Postări. Leafă. Sapiditatea. Fuziunea.

Am găsit patru vols. de Ch. Gilson, şi un titlu interesant al lui R. R. Gilson; cele patru sunt despre Camerun, Zeii focului, un submarin, o comoară a regilor.

H.. Romanele scoţianului. Scoţianul. Exegetul libertin. Reid. Coduri.
Câteva portrete. Ilustrarea.
Gestionarea gândirii. Hârtia de azi. Exegetul. Ed.. H.. Exegetul, cf. azi & cf. ieri & nuvele & Bloy …. Reid.
Rezonabilul, şi absurdul. Afectarea nu poate să contracareze absurdul, deoarece îi seamănă.
GM. ME de M. Powys. Merritt.
Jefferies. Garnett. ‘Amaryllis’. Hartley.
Autorii & autorii, azi. Eseurile.

Am fumat mult, listând; cartuşul a cedat.
A scrie, a citi, a lista.

Câteva recomandări—în vreme ce beau cafea, cu perspectiva a 5 z., etc.—antologia lui Lodge şi Halsey—un site interesant de anatomie—vol. lui Lawrence despre americani—etc..

De Tieck se pot citi cinci titluri (‘Răscoala …’, binomul, ‘Phantasus’, ‘Pietro’, culegerea lui Carlyle), plus culegerea de capodopere germane (v. IV), şi culegerea de poveşti germane, a lui Oxenford şi Feiling (1844), poate prelucrări.
De Jean Paul se pot citi ‘Hesperus’ şi ‘Titan’, ‘Siebenkæs’, ‘Loja invizibilă’.
Două vols. de Toulet.

Paradoxul hedonismului puritan al lui Birrell

Eseurile biografice ale lui Birrell sunt moderat de bune, însă nu foarte bune; au fost scrise în veacul dintre romantici şi modernişti, în plină epocă victoriană, supremaţia lui Tennyson, când interesul pentru autorii sc. XVII—XVIII era zgribulit, iar despre Dryden nu se mai discuta. (La francezi, revenirea autorilor sc. XVII—XVIII, alţii decât clasicii, câţiva memorialişti, şi unii iluminişti, a fost schiţată, dar neefectuată.)
Aşadar, eseurile lui Birrell au fost scrise în vremea respectivă—şi se resimt de asta; au fost, deasemeni, scrise în deceniul al patrulea al vieţii autorului lor, sunt eseurile unui tânăr. Ceea ce explică impresia de afectare făcută de tonul sfătos al lui Birrell.
Ai sentimentul, câteodată, că Birrell nu face ceea ce s—ar fi cuvenit: în loc să le răspundă direct lui Arnold şi Scherer, zăbovind asupra unor stupidităţi, putea să fi venit cu o apreciere însufleţită a poeziei lui Milton, despre care n—are decât trei cuvinte de spus (‘fermecătoare, muzicală’).
Numele lui Dryden revine în conferinţa despre Pope (‘Iliada’, începuturile criticii engleze).
Dar fapt e că Birrell are un subiect, Pope, care îi place, poate că—l amuză, dar pe care nu—l stimează; şi vorbeşte mult mai puţin despre operă, care îi place întrucâtva, decât despre om, pe care—l dispreţuieşte, şi despre care nu are de spus decât banalităţi şi lucruri ştiute.
Surprinde, însă, just năravul lui De Quincey de a crea enigme filologice false, pretinse, pentru a—şi da ocazia să le rezolve, într—un mod care sugerează o lipsă de agerime a minţii surprinzătoare.

Birrell era lipsit de orice însuşiri analitice remarcabile, însă avea bun simţ, umor, voie bună, moderaţie—câteva însuşiri mai degrabă generic—umane, decât critice.
Stilul e picant, deşi nu întotdeauna convingător. Căci dacă eseurile lui sunt causerii, se simte că ţine cu tot dinadinsul să amintească de impresionismul amical, ceea ce subliniază deosebirea dintre scrierile lui şi acelea ale lui Montaigne, Sainte—Beuve, Călinescu: însăilarea, lipsa unei cursivităţi cuprinzătoare, a fuziunii, aşa că digresiunile lui sunt alineate, însăilări de alineate, fără cursivitatea maeştrilor.
Prin urmare, am indicat cele două niveluri la care ne interesează Birrell: acela al simbolului (impresionismul bonom, simbolizat) şi acela al alineatului. Eseurile lui conţin aluzii la o experienţă de cititor a cărei concludenţă e totuşi incertă, ipotetică; întâlnim aprecieri succinte, dar nu analize.
Însufleţirea, analiza, empatia, portretistica apar întâi în conferinţa despre Burke.
Unicul lucru remarcabil despre Milton e comunicat în studiul despre Pope; unele din eseuri, prin gestul cu care Birrell se abţine de la savurarea operelor, lasă impresia de puritanism, pe care maliţia de om de lume şi menţionarea naturii hedonice a experienţei literare nu fac decât să o confirme. Puritan în purtare, în conduită, Birrell e hedonist în crez. Sunt pagini de moralist maliţios, în care bucuria literaturii şi substanţa ei inefabilă sunt numai menţionate.
Birrell avea o inimă şi o sensibilitate puritan, dar un crez impresionist. Ca atare, impresionismul rămâne mai ales verbal.
Din pudoare puritană subconştientă, desfătarea e numai menţionată, asumată verbal. Crezul lui Birrell face netă deosebirea funciară dintre el şi maeştrii francezi revendicaţi.
Deprinderile impresionistului aduc autorii la statura sa; în acest mod, Milton, Pope, Burke nu sunt mai interesanţi, şi nu în alt chip, decât însuşi Birrell. Ceea ce trebuie să i se spună cititorului unui impresionist e că şi Milton, şi Pope, şi Burje pot fi mai interesanţi decât Birrell.

L—am citit cu interes, uneori cu încântare; există un climat livresc al studiilor lui (Sainte—Beuve, Lamb, Newman, Johnson, Scott, Borrow, Stevenson, Morley), acele referinţe definitorii.
E cumva disonant ca Birrell să recomande naturalismul lui Carlyle, faptele, chiar în vreme ce deploră realismul literar, opunându—l pe Dickens, şi romanescul, lui Howells; dar e răzbunarea lui Macaulay (învinuit de incoerenţă).
Dacă nu Carlyle, în orice caz Maitland îi corespunde lui Howells, nu lui Stevenson (care ar putea avea o înrudire de idei cu Landor).
Articolul despre Muza istoriei e un eseu de istoria ideilor (despre natura istoriei scrise). Diatriba împotriva lui Howells e neinspirată.
Există ceva nesatisfăcător în obiceiul lui Birrell de a discuta mai puţin scrierile, şi mai mult ce au spus alţii despre ele, deprindere oţioasă şi superfluă.
Din referinţe ocazionale, risipite, înţelegem că îi plăceau Landor, etc., şi îi displăceau Hunt, Southey; călătoria în Italia a lui Montaigne e menţionată de două ori.
Ca recomandări de lectură, le—am cules pe acelea referitoare la poemul lui Johnson, Landor, Maitland, ‘Anotimpurile’ scoţianului Thomson.
Simţi că la Birrell ceva e afectare, poză, şi altceva e autentic, viu, valoros, simţit, încercat. Unele lucruri sunt neconvingătoare, sălcii, banale, afectate, iar altele sunt însufleţite şi de încredere. I se potriveşte ceva ce chiar el observă la Emerson.
(Birrell semnalează, indirect, adică distorsionat estetic, ceea ce, în stilul lui Emerson, trebuie să îi fi plăcut lui Nietzsche: ceea ce lui Birrell îi apare ca defect, lui Nietzsche trebuie să îi fi plăcut.)

E greu să nu fii de acord cu afirmaţiile care pot însemna orice, care cuprind orice; ele nu sunt vagi, dar generale.

Birrell era fiul unui cleric baptist, şi nepotul unui cleric scoţian (schismaticii de la 1843). A fost Secretar şef pentru Irlanda, în exerciţiu în vremea Răscoalei de Paşti.
Rămas văduv la 29 de ani, s—a recăsătorit la 38, cu nora lui Tennyson.
Cele două vols. de ‘Dicta’ au apărut în 1884 şi 1887.
A scris o viaţă a Charlottei Brontë, apărută în 1887.

Naraţiunea oricărei bibliofilii autentice e aceea a unui metabolism şi a utilizării, nu a unei stocări, a acumulării, a aluviunilor.
Koontz& Steiner (cr.).
Derrida.
Absenţa tocmai a remarcilor de ordin critic în conversaţiile lui Koontz (nu se referă nicăieri la scrieri admirate, etc.).

Americanii au publicat lista anuală, recapitularea.
Brumley aminteşte hitul lui Lee, 'Utopia' lui Morus, 'Manalive', şi presară o imbecilitate necuvenită despre povestirile lui Bradbury.
A. Clark are o remarcă interesantă despre 'Gatsby': vârsta necesară.
Coren a citit McEwan and O'Brian.
Esolen vorbeşte despre Bacchelli (la a cărui capodoperă mă gândisem chiar azi).
Meconi reciteşte anual un vol. al Eleonorei Stump.
Morrissey aminteşte ceva interesant de Ashley (despre psihoterapie).
White recomandă romanul lui Franzen.

Azi, un romancier chinez, Eco, Derrida, Nancy, Naipaul, Asimov.

În febr., am suplimentat bibl. cu alte 7 (luni)& 6 (mi.)& 5 (dum.)& 15 (marţi)& 20 (mi.)―›50 de cãrţi—echivalentul consumului în ½ de an.
La început de martie, cinci cãrţi—Doinaş (antologia), ‘Ceapaev’, filozofia fizicii, Cristea, Gaidar.
Ceapaev e, cred, un erou revoluţionar, nu un stahanovist.

Sb.—şase cãrţi—englezul, rusul, Brecht, fizicianul, romanistul teuton, romanul.

Din nou despre bibliotecã şi bibliofilie

Îmi plac tipãriturile, lucrurile scrise; cred, fãrã fanatizare, în limbajul scris—şi în arta scrisã, ipostazã şi succedaneu. Nu citesc o carte pur şi simplu, ci o carte dintr—o bibliotecã (a mea), adicã—sunt în cursul citirii unei biblioteci, care preexistã, care îi e anterioarã lecturii. De la o vreme, nu citim cãrţi—dar citim biblioteca, a noastrã.
Prin bibliofilie, eu nu înţeleg interesul pentru exemplare aparte—nici pentru ediţii—ci pentru tipãrituri—în cazul meu, aproape orice fel de tipãrituri—cãrţi, albume, atlase, periodice, etc.. Eu sunt omul tipãriturilor—oricâte, aproape de oricare ….

Scriu adesea despre tipãrituri în general, rareori despre exemplare—totuşi, acestea sunt mãcar la fel de importante—cutare exemplar, etc.. Nu e un obiect substituibil, înlocuibil, nici marcat numai prin degradare, jeg, deteriorare, etc.. Regimul exemplarului nu e acela al obiectului casabil, uzat şi înlocuit. Şi nu citim o carte, cum vrea intelectualul auster, ci un exemplar. E ceva menţionabil mai degrabã în eseuri, decât în pagini ştiinţifice. Eu mã gândesc la funinginea de pe ibric, de acum 3 ½ l..
Se întâmplã sã te gândeşti la câte un exemplar—aşa cum cineva amintea vol., folosit de A., al cutãrui neokantian francez, iar dublinezul vorbea despre ‘Etica …’.
Dispreţuirea exemplarului e o formã de a se detesta. Exemplarul nu e momentul, ci latura. Îmi plac tipãriturile, ca prezenţã şi stimul.
Relaţia cititorului cu exemplarul nu e o formã de deteriorare, de uzare. Adicã, nu e necesar, nu trebuie trãitã, sau perceputã, astfel. Reflecţia despre exemplare revine, însã, scurtelor rãgazuri—subiect, cum am mai spus, al eseisticii, al ocazionalului, nu al ştiinţei propriu—zise. Bucuriile bibliofiliei aşa cum o înţeleg eu sunt distincte, dar inseparabile de ale cititului—sunt tot literare prin natura lor.

Epopeile homerice traduse de Murnu le am în oricâte ed. (CLU veche şi nouã, ed. de sine stãtãtoare, BPT nouã), întâietate pe care ele o împart numai cu Gaidar, Nosov, Austen, ‘Decameronul’—cãrţile pentru care cumpãr oricâte ed., la fel cum existã şi ed. pentru care cumpãr oricâte ex..

Editurile care îmi plac

Editurile care îmi plac




1—NEMIRA;
2—EDITURA INSTITUTULUI EUROPEAN;
3—SAPIENTIA;
4—GALAXIA GUTENBERG;
5—TREI;
6—PARALELA 45;
7—HERALD;
8—LEDA;
9—UNIVERS;
10—HUMANITAS;
11
12—POLIROM.


Am avut idile bibliofile cu RAO, şi chiar cu TEORA şi ANTET.