Semnul vindecării lui Reginald cu relicvele Sfintei Agnes e situat în primăvara sau la începutul verii lui 1272’ (v. Jean-Pierre Torrell, ‘Sfântul Toma’, v. I); masa oferită de Sfântul Toma în ziua Sfintei Agnes a fost în ianuarie 1273. Preternaturalul l-a preocupat mai puţin, pentru că era o fiinţă abstrasă şi înclinată către teorie. Dar faptul acesta, al gratitudinii pentru o minune, e relevant pentru schimbarea lui către amurg; în primăvara lui 1272 Sf. Toma plecase de la Paris, Torrell crede că a plecat ‘primăvara, puţin după Paşte’. ‘Un alt Toma începe să apară la întoarcerea lui în Italia.’
Sf. Toma era un om abstras, şi anecdota despre sora care levita e relevantă pentru indiferenţa teologului faţă de astfel de fapte. Lucrul e cunoscut în Biserică drept antipatia sau rezerva dogmaticienilor faţă de preternatural.
Un frate de la Neapole i-a văzut în vis pe Sf. Toma şi Ap. Pavel, cu trei zile înainte de a se afla la Neapole despre moartea Sf. Toma.
Torrell observă legătura dintre paginile despre Iisus ale ‘Summei’ şi ‘evoluţia lui Toma în ultimele luni ale vieţii lui’, şi relevă abordarea pronunţat personalistă a tainei pocăinţei. Sf. Toma ajunge la o cristologie existenţială sau concretă.
Torrell scrie despre Origene că ‘a fost primul care să venereze umanitatea lui Iisus cu afecţiune adevărată’.

Sfântul Toma scrie despre credinţa uşuraticã, ‘credinţa cu uşurãtate’ (a musulmanilor), şi se referã la inşii brutali din pustietãţi; valoroasã e credinţa celor ‘înţelepţi şi experimentaţi, încercaţi în cele dumnezeieşti şi umane’. E o radiografie a fanatismului şi a bigotismului, care se asociazã cu cultul violenţei, valabilã şi privitor la fanaticii creştini; mãrcile sunt fanatismul, impresionabilitatea, brutalitatea. Bigoţii se dau în vânt dupã travestirea creştinã a acestor tare. (Aceleaşi reflecţii pun, însã, într-o luminã favorabilã atâtea religii asiatice, ale cãror exponenţi, hinduşi, chinezi, etc., ale cãror învãţãturi sunt peste puterile fireşti ale unui om de înţelepciune obişnuitã.) Analiza Sf. Toma e raţionalã. Înaintea invocãrii autoritãţii, sã vedem care sunt învãţãturile vehiculate, propuse, şi care e calitatea umanã, sorgintea, etc., ale discipolilor. Sf. Toma nu aştepta prea multe de la primitivismul religios.
Analiza lui utilizeazã termeni umani şi sociali. Nu e o receptare superstiţioasã.

Apreciind dupã ceea ce spune Ryan (‘Dacã nu ar fi existat pãcat, fiinţele umane …’), şi Sf. Toma credea cã, dupã Creaţie, era necesarã o pefectare—chiar dacã nu prin Întrupare, ci, în cuvintele lui Ryan, oamenii ‘nu ar fi murit, ci ar fi fost transferaţi în condiţia de fericire—vederea esenţei Lui Dumnezeu’—rezultând clar cã Sf. Toma vedea în mântuire altceva decât restaurarea condiţiei adamice, care avea nevoie de desãvârşire. Numai cã Sf. Toma presupunea cã resortul acestei perfectãri necesare ar fi fost, în absenţa Cãderii, ‘mutarea în fericire’, nu Întruparea. Vreau sã subliniez cã evolutivã, transformistã, e şi teoria tomistã, starea adamicã fiind mai puţin decât teoza. Şi în perspectivã tomistã, condiţia Protopãrinţilor trebuia depãşitã, era insuficientã.

Cei care încearcã sã argumenteze—cel mai adesea, în necunoştinţã de cauzã—cã Sf. Toma şi Sf. Grigore Palama spun, de fapt, acelaşi lucru—sau cam acelaşi lucru—se situeazã la un nivel de generalitate la care pierd filigranul discuţiei—ceea ce e cu adevãrat de interes. Existã aici şi complezenţã ecumenicã, dar şi o eroare de apreciere a nivelului. În acest mod, ei ajung sã aminteascã de cineva care descoperea cã Romanides şi Bloom au multe în comun—fireşte, sunt amândoi creştini. Vreau sã spun cã, uneori, numitorul comun e indiferent, cãci se situeazã înafara interesului real al discuţiei—se pierde filigranul. Cu alte cuvinte, ceea ce au în comun doi oameni poate sã fie prea puţin, irelevant. Şi discuţiile teologice prezintã interes tocmai fiindcã se situeazã la un anumit nivel de precizie—reduse la câteva generalitãţi mai mult sau mai puţin vagi, devin indiferente. Doi gânditori pot fi apropiaţi—sau opuşi—cu preţul filigranului.