Inegalităţile sociale sunt proiecţia răului din fiecare om (precedenţa diencefalului), sunt numai forme, nu substrat; ceea ce nu a putut să observe Marx e că amoralismul burghez e nu avangarda emancipării, şi semnul nerăbdării revoluţionare, ci scindarea cea mai absurdă a fiinţei. Nu morala e apanajul epocii burgheze, ci amoralismul (sfruntat, cinic, teribilist, blazat—sau cârpăceala precritică a aiuriţilor), negarea întâietăţii acelei dimensiuni interpersonale pe care Feuerbach, încă alimentat de teologie, de religie, o sublinia şi o recomanda.
Aşa—zisa etică a comuniştilor e numai morala instrumentalizată, aservită, manipulată, mânuită, stâlcită, deontologică, deoarece comunistul e dispus la orice eroism, numai să nu i se menţioneze morala, numai să o scurtcircuiteze; există, la comunişti, ca şi la nazişti, o fobie a interpersonalului, excesul contrar al moralismului şi miopiei ipocriziei burgheze; în numele ripostei date ipocriziei, talibanii propun amoralismul, inclusiv sub înfăţişarea eticii.
Iar în vieţile lor, la Lukács ca şi la Heidegger, numai dezmăţul şi josnicia unor sceleraţi şi psihotici.