Eminescu, Raiul, 'Cezara'

Înţelepciunea sihastrului e viaţa în natură, nu zadarnica lui doctrină biologistă. În existenţa Adonisului, Ieronim, se succed asceza, schopenhauerismul şi iubirea, care e, în termenii artei literare, o idilă şi, poate, o reminiscenţă din copilărie, reminiscenţă devenită un foarte uman ideal, de o sinceritate ommenească absolută, şi idealul de mireasă; rolul pictorului e la fel de important ca al sihastrului, care e, deasemeni, un reprezentant al artei. Cezara, ca tip feminin excepţional, neobişnuit, e tâlcul insulei, expresia umană a ceea ce bucură în idilă. Cu Cezara, cu sosirea ei, universul insulei îşi află desăvârşirea.
Idila aceasta are, într-adevăr, ceva liturgic, foarte mistic, atât de emoţionant.
Ultimele cuvinte ale nuvelei arată că Cezara a devenit Eva. O utopie e o idee, însă o idilă e un sentiment.
Sacralitatea acestui sentiment e darul de la Eminescu.

Logica e onirică: nu aflăm cum ajung scrisorile de la sihastru la Ieronim, cum le expediază şi primesc, ce mijloace folosesc sihastrul şi Ieronim pentru a coresponda, iar sihastrul lasă ultima scrisoare să îşi aştepte destinatarul chiar pe insulă.

Consecvenţa nazistă a lui Heidegger, consecvenţă naţională şi politică (obişnuită la folozofii care au făcut politică sau au crezut în ea), nu e mai sfruntată decât aceea a atâtor sovietici, români, etc., a atâtor marxişti neimpresionabili sau «patrioţi» care au încuviinţat regimurile estice, consecvenţi unii faţă de o filozofie, alţii faţă de un regim (o politică), alţii faţă de ambele, teorie şi regim, aşa cum Heidegger a fost consecvent faţă de o idee naţională şi politică, drept integrist al nazismului, iar ideile greşite nu trebuie înlocuite cu absenţa ideilor, ca în ipocrizia mediocrităţii egalitariste apusene postbelice, «liberalismul» acesta absurd.
Doar un submediocru i-ar compara pe Dewey şi Habermas cu Heidegger (căruia un universitar clujean, fost ministru, îi recunoaşte, condescendent, … talentul).
Dintr-un motiv sau altul, consecvenţa intelectualilor comunişti nu indignează pe mulţi.
Cei de azi nu sunt scandalizaţi de obstinaţia comuniştilor.

În 'Slujnicarii' (aşa cum e denumită nuvela în titlul volumului din 1861, 'Mateo Cipriani, Bergamo şi Slujnicarii), povestea lui Mitică Râmătorian, e satirizat întregul unei societăţi citadine în care ascensiunea se face prin delaţiune: nu doar amploaiaţii lăudăroşi şi inofensivi (în vremea dinaintea Unirii); bucătăreasa unguroaică schimmbă fantele valah cu un ungur care o îndeamnă să … «spioneze» pentru a parveni. Nicolae Filimon era prea inteligent pentru a crede în partide, pentru că acestea nu transcend istoria societăţii, aşadar nu pot remedia.
Acest occidentalizant satiriza liberalismul de cafenea, însă şi societatea întreagă, nu mai puţin coruptă, epoca. Aşadar, nu e o chestiune de partide — nici măcar de idei.
Simţul narativ e magistral.
Nicolae Filimon parodiază, prin scrisoarea lui Rasolescu, satira anti-liberală. Chiar satirizarea parveniţilor e parodiată, ca într-un joc de oglinzi.

La Flaubert, obiectivitatea e o chestiune de gust, de artă, de ideal estetic, de instinct educat, de simţ estetic, nu de scientism.
E o obiectivitate umană, iar etosul desăvârşirii artistice e mai larg decât se crede.
Flaubert are o estetică a obiectivităţii, adică scopul e desăvârşirea artistică, cu toate resursele expresivităţii, după legităţi pe care le intuia, le simţea, nu simpla veracitate. Ambiţiile lui nu erau veriste. Flaubert găseşte arta, iar această artă nu e formalistă [1].
Meritul principal al lui Flaubert sunt chiar realizările lui literare, ceea ce a scris.
Cu alte cuvinte, Flaubert e un simbol doar întrucât e o sumă de opere — însăşi literatura pe care a scris-o, cele două capodopere ale artei romanului, şi celelalte lucrări.
Virtualităţile sunt altceva.
Flaubert lucra ca artist, din instinct de artist, înţelegând să fie credincios nu numai lucrului reprezentat, ci şi reprezentării înseşi, adică în conformitate cu legităţi ale artei ce nu se pot rezuma sau reduce la ceea ce se înţelege îndeobşte prin obiectivitate. Chiar natura lui era una foarte intuitivă, şi n-a fost un om al abstracţiunilor (nici pentru abstracţiuni). Altminteri, era foarte conştient că obiectivitatea, ca probitate şi exigenţă, e o idee de artă, o valoare ce poate fi desemnată; că această idee are un început în istorie, o ivire, etc..
Flaubert a revelat frumuseţea obiectivităţii, una din frumuseţile posibile ale obiectivităţii, sau funcţia estetică a obiectivităţii neintermitente, integrale, care valorează atât cât cel care I se consacră, aproprierea estetică a obiectivităţii uman posibile.
E ceva laborios, cum se ştie, însă şi firesc şi intuitiv. Cunoaşterea la care se ajunge prin artă e altceva şi mai mult decât docummentarea.


NOTE:

[1] Verism excesiv, exagerat, fetişism al documentului, bizarerie, căutare de efecte, formalism, dexteritate de artizan — toate acestea i-au fost absolut străine şi indiferente ….

Vasile Alecsandri, 'Istoria unui galbân'

Alecsandri are, în 'Istoria unui galbân', acest rând: ' … am gândit la A. Donici fabulistul, şi aducându-mi aminte de fabula lui «Ferul şi argintul» …'; ulterior, e citată şi o traducere, din 'Puşkin, vestitul poet', a aceluiaşi Donici.
Alecsandri ştie foarte bine ce vrea să scrie.
Ca formă, această veche nuvelă românească, alcătuită cu un simţ excepţional al povestirii vesele, bucurie a minţii, aminteşte de Diderot.
Intertextualitatea e reprezentată de fabule (A. Donici, Alexandrescu), proverbe, un poem al lui Puşkin (mai întâi două strofe).

Dacă Dumnezeu ne-a poruncit să fim inteligenţi, atunci să nu-l bănuim de imbecilitate pe Steinhardt cel care a scris eseurile referitoare la Micescu, Nae Ionescu, E. Lovinescu, răspunsurile referitoare la Eliade, folclorul românesc. Ele sunt ale unui evreu liberal.