Imaginea lui Simmel, ca şi cea a contelui v. Keyserling, pe care l—a inspirat şi îndemnat, rămâne cea a unui autor care şi—a găsit treptat vocea, identitatea: printr—o transformare, de la tratatele din anii ’90, la eseurile de mai târziu; există, aşadar, un Simmel dinainte de acela celebru, un prim autor, faţă de a cărui direcţia iniţială cursul s—a schimbat. Fenomenul nu e nemaiîntâlnit. Alţii au remarcat o evoluţie în sens contrar la Eliade, Noica, ale căror scrieri de tinereţe îşi au cinstitorii, nemulţumiţi de cursul ulterior al operei autorilor.
Simmel are imaginea unui filozof care a trecut de la scrieri ştiinţifice, sârguincioase, relativ impersonale, la enunţurile fermecătoare de după 40 de ani.