Ceea ce Mann ironiza şi sublinia, destul de necavalereşte, e tocmai talibanismul lui Lukács, ‘avântul’ revoluţionar; Naphta nu e un portret (nici măcar un ‘portret inspirat de …’), ci o caricatură. Gest destul de nedrept faţă de un admirator avizat, cum era Lukács.
Rămâne faptul că tânărul Lukács era o apariţie interesantă şi remarcabilă, un ‘personaj’, cu toate că subînţelegem că impresia făcută romancierului venerat nu era chiar cea mai bună.
Însă suveranitatea ironiei lui Mann arată libertatea acestuia în raport cu admiratorii lui.
Pentru crearea lui Naphta, Mann utilizează nu portretul, ci caricatura lui Lukács, impresia caricaturală, se inspiră din aspectele caricaturale (şi carnavaleşti) ale talibanismului acestuia.
E omul redus la o funcţie—la fanatismul politico—filozofic.
Dar şi lui Lukács i—a rămas la îndemână o formă a suveranităţii: imparţialitatea criticului, exeget senin al lui Mann; în felul acesta, într—adevăr dialectic, Lukács şi—a putut lua revanşa—şi cu brio.