Nu putem privi scrierile comuniştilor ca şi cum ar fi intacte filozofic, neatinse de molii, atemporale. Istoria a invalidat mult, a falsificat mult, şi nu se poate vorbi despre ele ca şi cum timpul nu a lăsat urme.
Dar scrierile acestea au suferit eroziunea, infirmarea măcar parţială, au urme de molii. Rămân sugestii, direcţii, idei, nu şi inventarul lor complet.
Iar la nişte materialişti sunt deconcertante ipoteza, orgoliul şi pretenţia imuabilului, a aprioricului, a asigurării apriorice, axioma corectitudinii apriorice, a valabilităţii imuabile, în dispreţul modestiei epistemologice teoretizate; însă Korsch, Marcuse nu gândeau astfel, nu greşeau în acest mod, şi au recurs la revizuiri,a la recapitulări concludente.
Reazemul în aprioric, în imuabil, e o tendinţă psihică, dar una impotriva căreia tocmai materialismul ca atare ar fi trebuit să imunizeze, nu la care să predispună.
Nu e vorba numai de stalinism. Urmele de molii datează încă de la începutul Revoluţiei bolşevice, al primei înfăptuiri. La aceasta se mai adaugă şi evidenta lipsă de perspicacitate politică şi de simţ al realităţilor, remarcate la atâţia autori comunişti, de o stângăcie politică neverosimilă.
Se vorbeşte cu complezenţă şi uşurătate despre naivitatea practică a câtorva autori comunişti (Korsch, Bloch, dar şi Gide), ca şi cum ar fi tipologic nişte zăpăciţi, uşor de dus, aerieni, zevzeci, dar tocmai despre asta e vorba, fiindcă în acest caz rămânem la retorica bunelor intenţii, a aspiraţiilor egalitare, nu la imperativul leninist al analizelor concrete.