Lumina de dincolo de mizerie, nu spoiala de la suprafaţă, licărul. Unii vor licărul, spoiala. Dacă există o lumină, e aceea de dincolo de durere.

Lawrence aprecia în Cooper un creator de imagini, un mare peisagist.

Religia presupune un Umwelt, nu un aparat silogistic.

De Quincey sesizase contradicţiile lui Pope, şi a găsit tonul nobil pentru a le elucida; Birrell s—a mărginit la remarci lipsite de tact despre abstinenţa lui Pope, nepriceperea sau infirmitatea sa afectivă, şi a arătat că nu pricepe nimic.

Îndreptăţirile tradiţiilor sunt reale, însă specifice, nu generale, universale, unanime; ele ţin de aspectul diversităţii.

Cantalamessa atrage atenţia asupra faptului că fenomenologia poate fi o experienţă spirituală. Şi cunoaşterea ştiinţifică poate fi, dar prin ceva neconsensual, extrinsec ştiinţei, neştiinţific, pe când experienţa de acest fel e o latură a filozofiilor, e presupusă, constitutivă lor.

Nu domini ceea ce nu te ispiteşte. Ceea ce te ispiteşte nu înseamnă că te şi domină.

Ap. Pavel a analizat mai mult semnificaţia soteriologică a Lui Iisus, decât învăţătura Lui. Subiectul Ap. Pavel e iconomia mântuirii, şi Iisus ca fiinţă, nu doctrina. (De ex., nu explică nicăieri vreun cuvânt al Lui Iisus, etc..)

Iisus era un radical lipsit de extravaganţă, de suceli.
Conotaţia lui Abba nu e nici cea de patriarhat, paternalism, tutelare, nici de infantilizare, de regres.
Monahismul va adăuga deprinderea transferului discernământului, adică depersonalizarea.

Cuvintele Lui Iisus care par prea subtile pentru a fi putut fi spuse de un ţăran galilean, ca să poată proveni de la cel deceretat ca ţăran iudeu, sunt prea subtile şi pentru a fi putut proveni de la creştinii primelor două veacuri. Cine sunt dascălii primari care să fi arătat geniul cuvenit? După Noul Testament, teologia intră în declin, un autor altul decât Iisus al sublimităţilor acestuia e şi mai neplauzibil. Care sunt acei teologi eminenţi care le—ar fi putut crea, atribuindu—le, cu un altruism uluitor, Lui Iisus? Nici ceea ce scriau în nume propriu creştinii primelor două veacuri (ale erei) nu e comparabil cu altitudinea cuvintelor socotite ca prea subtile pentru Iisus.
Fapt e că avem o idee despre nivelul literar—teologic al primilor creştini; nu ar putea explica ceea ce geniul Lui Iisus nu pare suficient ca să explice.

Un ascet cordial, altruist, neursuz, nemorocănos, necaricatural, nefrustrat.

Socialismul cu inima uşoară, voios, neafectat.

Studiul introductiv al Ilenei Scipione la romanele despre Carvalho nu e de natură să dea o idee despre farmecul şi interesul acestora, ci reiterează aporii de nivel ziaristic.

Obiectivitate relativă, pluralism şi relativism. Scepticismul neagă dimensiunea individuală.

La Macaulay, Boswell e imbecilul ridicol, grobianul penibil, ţopârlanul; eu cred, însă, că biograful lui Johnson era o fire pitorescă, originală, dezinvoltă şi energică. Macaulay recurge, scriind despre cei doi protagonişti, la caricatură.
Pe de altă parte, autorul nu e omul, talentul e distinct de caracter; în vremea în care Macaulay îl ridiculiza pe Boswell, lucra Balzac. Teoria lui Proust e valabilă şi pentru Boswell.

Cineva vede în Ballard reprezentarea spiritului prezentului, cuprinzătorul epocii, interpretarea ei cea mai pătrunzătoare. Şi în acest caz, e vorba de utilitate, care trimite spre altceva, spre o experienţă personală şi inefabilă a prezentului.

De Quincey îşi amintea de o fermecătoare antologie de poezie alcătuită de Lamb pentru uzul propriu; într—adevăr, formatul revine şi în ceea ce a publicat acesta: pentru dramaturgii englezi, Fuller, Sydney. Îi plăcea să arate, nu să analizeze.
În critica lui, Lamb arată.

Macaulay, pozitivistul şi irlandeza (tandemul romancierelor); Froude şi Birrell; pozitivistul şi Cooper; Carlyle, Lope, banalitatea şi citatele/ citabilul; Froude şi pozitivistul (tendinţa scientistă).
Paradoxul eseului lui Carlyle despre Scott e acela că autorul îşi închipuia probabil că scrie elogios.
Nu suntem reduşi la unison; se pot juxtapune aprecieri diametrale despre poezia lui Keats (De Quincey, pozitivistul), traducerea lui Chapman (Lamb).
Fiecare se pronunţă peremptoriu, cu un aer de valabilitate universală. (Poate că alte epoci erau mai unitare, mai omogene, mai puţin atomizate.) Dar Keats nu simţea ca Lamb, nici Carlyle ca şi cititorii lui Lope, câţi au rămas.
Carlyle recurgea la francheţea boantă.
Mulţi decretează, edictează, se iluzionează.

Enciclicele şi forma organică: dacă forma poate fi artificială, sau desuetă, sau diferită de aceea a eseului, de aceea cu care sunt obişnuiţi azi atâţia, conţinutul nu e, cu toate acestea, superflu. Watson confundă forma şi reflecţia, valoarea intrinsecă, chiar în lipsa formei convingătoare moderne. (Pentru unii, forma poate deservi).

Cantalamessa îi recunoaşte romancierului Sartre tocmai meritul de fenomenolog: acela de a da o descriere fenomenologică, obiectivă, slinului.

Lawrence corela idilicul cu pulsionalul, şi schiţează o critică psihanalitică a romanescului, scriind despre pentalogia lui Cooper aşa cum alţii aveau să o facă despre Beyle sau Verne.
Lawrence distinge trei elemente ale romanelor: mitul, fantezia şi realitatea; mitul îndeplineşte altă funcţie ca fantezia (gratificarea imaginară), care e numai o transfigurare jubilatorie, sau irizarea distanţei. Lui Cooper, realităţile americane îi apar transfigurate şi în ordinea mitului, a figurării simbolice, dar şi în aceea a aspiraţiilor şi a distanţei, a satisfecaerii pulsiunilor, a plasticului romanesc.

Printre ucenicii Lui Iisus, unii trebuie să fi fost zeloţi (patrioţi ardenţi, radicali), alţii, apolitici (ca farizeii), iar alţii, înclinaţi către colaborarea cu ocupantul (ca saduceii: exonerarea lui Pilat).

Unghiul eseurilor lui Lamb, şi inefabilul lor; în acest sens, ele sunt radical inimitabile. Abisul. Gestul tinerei. Brutalitatea mea. Ieri, 3 x despovăr.. Tactul. Priceperea.
Remarcabil e faptul că eseurile lui Lamb, din care s—au tipărit trei culegeri, sunt relativ puţine—
Ghica, Neculce, etc..
Dar falsitatea neaoşismului. Irizarea, sapiditatea, filigranul, subţirimea.

Există o deosebire netă între însufleţirea cu care Birrell îşi discută autorii în eseurile despre Johnson, Burke, etc., şi relativa placiditate a acelora precedente. E altă tectonică.

Aiurelile debitate, în eseurile istorice, de Thomas de Quincey (acţiunea unificatoare a creştinismului, în viziunea unuia a cărui patrie cunoştea, de trei veacuri, toate disensiunile confesionale posibile, etc.).

De la Dryden la Pater, Birrell şi Bennett, englezii au privit către francezi ca modele ale criticii, au năzuit către subtilitatea acestora.

Jaspers nu elucidează validitatea subiectivă a cifrurilor, obiectivitatea lor individuală, inefabilul, irizarea. Nu explică sentimentul pe care—l dau. Dar devine inteligibilă înrudirea metafizicii cu arta: ambele utilizează cifruri.

Există, probabil, ceva nesatisfăcător în relativizarea jaspersiană a cifrurilor ca atare—o şuntare a înţelegerii eficienţei şi funcţionării lor.

Până la 36 de ani, literatura şi muzica au rămas preocupările mele majore; am încercat să mă pasionez pentru sporturi, sexualitate, turism. Dar acestea, ca şi dansul, politica, automobilismul, tehnica, cercetarea ştiinţifică, au interes doar practicate/ utilizate direct, nu contemplate.

A scrie un eseu despre Klages ca acela al lui Huxley despre Pascal (care îmi aminteşte obiecţiile lui Tresmontant şi Chartier). Cei din familia Huxley se pasionau pentru marile cauze ale zilei: evoluţionismul, psihanaliza; le rămăseseră socialismul şi Wagner.

Sánchez Piñol, ‘Pielea rece’

Citit, în şapte z. (dum., joi—marţi), ‘Pielea rece’. Sánchez Piñol descoperă un labirint în insula din Atlanticul de Sud pe ale cărei granit luptă germanul Caffó (nume generic al meteorologului refugiat la far).
Caffó piere în vălmăşagul înfruntării învolburate. Romancierul catalan are dicţia elevată; numele iubitei e anagramă a sirenei (Aneris --˃ sirena), numele germanului cu harponul, a batiscafului (βαθύς σκάφος, primul a fost construit în a doua jumătate a anilor ’40), şi capodopera lui Frazer e omagiată ambivalent în naraţiunea al cărei autor e şi etnolog.
Povestirea pare e parabolă rousseauistă (subevrtită) despre sălbatici, etc., autorul, care publică în catalană, scrie despre separatism, etc.. Subiectul său e umanul, şi chiar didacticismul e subvertit, în scrutarea cosmicului. Sánchez Piñol nu are simţul terifiantului, însă îi prisoseşte acela al cosmicului.
Întregul roman e scris în tonalitatea perspectivei elevate la care ajunge protagonistul la un moment dat.
Irlandezii, evreii, poate bascii, meteorologii expatriaţi sunt simbolizaţi de ‘sălbaticii’ din Atlantic, fiinţe ameninţate şi ofensive. În termenii romanului, nu putem, din fericire, decât specula asupra ‘mesajului politic’ care, dacă există, îi revine numai fugarului irlandez, şi unei înţelegeri discursive, are eficienţă strict dramatică; dar rămâne imaginea saltului lui Caffó, vrednică de un mare romancier.
Politica, arată ‘Pielea rece’, nu e recuperabilă; Sánchez Piñol ne—a dat un roman care nu e despre percepţia ororii, ci a misterelor cosmice.
Mai departe, am putea desemna drept subiect dialectica umanului şi cosmicului, manifestat ca stihial, ca necuprins.
Stilul lui Sánchez Piñol are economie, elasticitate şi eficienţă, dar situaţia celor doi meteorologi, asediaţi pe o insulă din Atlanticul de Sud de oameni—amfibie, nu e mai reală decât acelea din ‘Dr. Who’, iar curiozitatea, adică inventivitatea criptozoologică a lui Sánchez Piñol e limitată. Oribilul, terifiantul situaţiei sunt menţionate, spuse, dar nu simţite. Lipseşte acea zdruncinare absolută a ororii. Treptat, povestirea ajunge să semene tot mai mult cu aceea a luptelor unor exploratori cu băştinaşii. Curiozitatea irlandezului chiar devine una etologică.
După criterii uzuale, ‘Pielea rece’ e un roman izbutit; stilul, afectat şi sentenţios, surprinde prin virtuozitate.
Povestirea nu e străină de didacticism, şi tonul ei anticipează transformarea relatării terifiante în umanismul irenic al simpatiei pentru indigeni.
Dar momentul lui Caffó, bucuria şi blândeţea, urmate de saltul de pe platformă, e imaginea cea mai remarcabilă a întregului roman.

Nişte aprecieri obiective sunt posibile în cadrul relatării experienţei unei opere; din alura relaxată e causeriei, e posibil ca adevărul să reiasă mai viu, mai net. Descriind experienţa, analizând faptul acesteia, cu circumstanţele ei, zăbovind asupra experienţei, a sapidităţii, enunţul estetic îşi are valabilitatea lui.
Poezia cotidianului, lipsa de pretenţii a experienţei îşi au demnitatea lor. Aş numi aceasta, literatura percepţiei, a inefabilului ocazionalului. Nu mă refer la neoclasicismul formelor generice ale impresionismului, care de obicei şuntează experienţa, ci la poezia cotidianului, la inefabilul mundan. La sentimentul că aceasta e ziua întâlnirii cu arta. La sentimentul că savoarea e mai adevărată ca strepezirea.
Uneori, întâlnim aşa ceva în jurnale. Împrejurările nu sunt reprimate, ci gustate. E surprinsă chiar irizarea cotidianului.

Criticul îşi ia gândul, sugestia, drept realitate literală. Gândul îi place, şi îl dă drept fapt. Oferă sugestia drept fapt.

Umanismul antiscientist şi antimetafizic al lui Birrell

Birrell credea că vânarea adevărului metafizic pustieşte; dar indiferenţa lui Lamb, care era un temperament literar, nu o întâlnim şi la Johnson, care se interesa de metafizică, iar răspunsul la întrebarea retorică despre rezultatele rugăciunii lui Newman e dat chiar în eseul lui Birrell: ‘căldura inimii, curăţia vieţii’, ‘o minune de frumuseţe şi har’—iată ce primise Newman în schimbul rugăciunilor lui, înafară de credulitatea ridiculizată de Birrell. Lamb nu a scris poemele lui Coleridge, şi eseul pe care i—l citează chiar Birrell nu înregistrează o biruinţă. Această răsplată literară i—a fost dată şi lui Coleridge.
Dacă virtutea lui Lamb a fost răsplătită prin altitudinea creaţiei, această răsplată nu i—a rămas străină nici prietenului său mai egotist—iar a prefera eseul, citat, al primului, poemelor celui de—al doilea, e o chestiune de înclinaţie, de dispoziţie, de înrudire. Birrell părea să creadă că virtutea l—a călăuzit pe Lamb la crearea unei literaturi mai înalte; e o apreciere strict personală.
Exemplele alese de Birrell îi sunt convenabile, îl servesc (Newman, Coleridge), iar temperamentul metafizic e abstras şi interiorizat, ceea ce poate fi deplorat, dar e un fapt, un dat natural.
Birrell recomanda istoria, şi îi plăceau istoricii, dar, din ceea ce observă el însuşi altundeva despre viaţa lui Carlyle, se poate înţelege că aceasta nu îi era superioară aceleia a lui Coleridge.
Faptele îl dezmint.

Un om al faptelor istoriei nu le era superior, moral, oamenilor abstracţiei sau rugăciunii.
Birrell se gândea la căutările lui Newman şi Coleridge; eu mă gândesc la aceea a lui Darwin—cu alte cuvinte, puteau fi alese exemple mai bune. Birrell propune sfinţenia lui Lamb; pot fi amintite şi acelea ale atâtor asceţi, la fel de indiferenţi faţă de metafizică. Pe scurt, ideea lui Birrell e aceea a lui Luther, despre nocivitatea rătăcirii filozofice. Birrell vorbeşte ca Luther. Apatia intelectuală nu e, însă, o virtute, iar interesul vieţii lui Lamb nu provine din această apatie. Relativismul, indiferentismul metafizic pot fi apanajul unui temperament; dar bagatelizarea efortului e barbară. Există aici, dealtfel, ceva disonant, stânjenitor, în pretenţia predicii lui Birrell, în aerul de moralizator, în apelul vehement.
Birrell prefer istoria fără filozofie, ‘realistă’, adică strict empirică; numai că aceea a lui Carlyle avea din plin.
Birrell nu rămâne străin contradicţiei.
Antiscientist, Birrell ilustrează tendinţa empiristă engleză, şi dorea o istorie care să însufleţească fără a moraliza.
Birrell credea în justeţea şi universalitatea instinctelor şi înclinaţiilor sale, credea că acestea pot servi tuturor ca îndrumare. Înţelepciunea lui pare, de aceea, mioapă, erijându—se în normă universală, care solicită unisonul şi unanimitatea.
Birrell credea că, dacă te dezinteresezi de metafizică, ai mai multe şanse să trăieşti ca Lamb. Uşurezi lucrarea virtuţii. Dar o etică universală nu se poate întemeia pe un temperament, pe un caz. Şi rămâne faptul că Lamb nu a publicat niciun pamflet împotriva vânării adevărului. Campania lui Birrell nu e şi a lui Lamb, care se poate să nu fi avut nicio teorie în această privinţă (pe când admiratorul său mărturiseşte a avea). Nu doar că metafizica nu îi e necesară sfinţeniei, care e scopul vieţii, dar indiferenţa intelectuală e necesară pentru sfinţire: aceasta e ideea, luterană, a predicii lui Birrell. (Căci tonul e, într—adevăr, exhortativ.)
Birrell credea că numai literatura şi istoria, empiricul moral, formează—sau desfată. Ştiinţa şi rugăciunea smintesc. Dar există atâta literatură la fel de vag corelată cu trăitul cotidian, ca şi ştiinţa. Tendinţa empiristă engleză e conjugată, la Birrell, cu umanismul antiscientist (ştiinţele prezintă fapte, dar irelevante moral). Aşa se face că Birrell aminteşte, uneori, de un France mai ponosit, mai neinspirat, mai stângaci.
Birrell greşeşte, atribuind deciziei ceea ce îi revine temperamentului, firii. Iar prin limitările pe care le aduce propriei teze, îi arată şi superfluitatea. Până la urmă, admonestarea lui se adresează numai belferilor, deoarece nu îi atinge nici pe cei cu convingeri, nici pe aşa—numiţii nimfolepţi, pe care autorul îi deplânge.

Paradoxul scenei, fantasticul, adresările directe. Eu cred că fantasticul, implauzibilul, romanescul, afectarea ar putea să fie mai disonante şi arbitrare decât adresările directe.

Eu cred că filozofia evoluţionistă a lui Shaw era disjunsă de interesul pentru naturale, sau chiar de gustul ştiinţei.
Teza se poate să îi fi plăcut mai mult decât temeiurile ei savante.

(Ca şi cei din familia Huxley, Shaw a fost militantul cauzelor majore ale vremii lui.)

Istoria hitleristă e azi la fel de îndepărtată de noi, cum era epopeea bonapartistă pe vremea lui Birrell.
Istoria ajunge să trăiască în literatură numai când a devenit scrum în realitate; istoria recentă e altceva, aceea de la Beyle, Balzac, Hemingway, combatanţii din Primul Război—literatura faptelor recente.

Dedublarea e conştientizarea autorităţii speciei. Ideea morbidă de autoritate, întâlnită în formă francă la primitivi, preia manipularea inconştientă a individului biologic de către specie, şi o conştientizează, o transpune, făcând din ea autoritatea.
Dar însuşi lucrarea acesteia dă de bănuit, e neplauzibilă raţional. E imperativul speciei, transpus; miraculoasă e emanciparea, treptată, a individului, de sub tirania dictatului speciei.

Cred că în viaţă cel mai mult am luptat cu deprinderea de a mă indigna, revers al ignoranţei, grabei şi disipării, caricaturalul ei l—am observat mai întâi la alţii. Dacă e o exasperare a sensibilităţii, excedare a nervilor, e şi cantonarea în fantomaticul reactivităţii bidimensionale, neinteligente. Indignarea e neinteligentă, şi înteţeşte patimile.

Faber scrie despre al doilea volum autobiografic al lui Ballard, dar referindu—se la perspectiva grupului, la sentimentul colectiv, la simţirea colectivă, ‘percepţia comună’, ceva nerelevant, şi semnalând mai ales eşecul ‘Bunătăţii …’, lucru de înţeles dată fiind trăsătura principală a lui Ballard pe care o discută: impasibilitatea anatomistului, precizia disecţiei. Cred că înţelegerea oferită nu e unitară. Adică glosa pare să şovăie, oscilează. Emoţia reprimată îi apare ca nesatisfăcător exteriorizată, şi, oricum, o prezenţă tardivă.

Câteva recomandări—în vreme ce beau cafea, cu perspectiva a 5 z., etc.—antologia lui Lodge şi Halsey—un site interesant de anatomie—vol. lui Lawrence despre americani—etc..

Citesc despre clasificarea fracturilor calcaneene (Rowe).

Predicatorul Cantalamessa nu se poate abţine de la o oarecare vulgaritate, atunci când înfăţişează definiţia calcedoniană. Dar recomandă biblistica lui Dunn—altfel, predica lui pare să manifeste şi urâte prejudecăţi preoţeşti.

De Tieck se pot citi cinci titluri (‘Răscoala …’, binomul, ‘Phantasus’, ‘Pietro’, culegerea lui Carlyle), plus culegerea de capodopere germane (v. IV), şi culegerea de poveşti germane, a lui Oxenford şi Feiling (1844), poate prelucrări.
De Jean Paul se pot citi ‘Hesperus’ şi ‘Titan’, ‘Siebenkæs’, ‘Loja invizibilă’.
Două vols. de Toulet.

Ieri, mi., somon şi stufat de miel. Azi, gustări, cola, prânz (orez, pui, salată de varză), icetea. Îmbiat cu supă. Dar nicio coală disponibilă.
Către dim., citit din eseul lui Thomas De Quincey despre Pope (crezul horaţian), şi acelea ale lui Macaulay despre Southey, Boswell şi Johnson, Dna. d’Arblay. În linii mari, avea dreptate; însă era un polemist, şi aprecierile lui despre Boswell şi Johnson păcătuiesc şi prin exagerări—dar şi prin absurdităţi (defecte de tipul acelora însumate nu fac pe nimeni un scriitor mare). Mă aşteptasem, după indignarea provocată lui Macaulay de impietatea editorului lui Boswell, la o estimare mai generoasă a ambilor literaţi din sc. XVIII.
Ceea ce afirmă despre portrete şi caricaturi, etc., ca şi despre posteritatea prezumabilă a Laureatului, îi arată justeţea.
Kingsley, neaşteptat de echitabil; motivul pentru care stevensonienii făceau abstracţie de literatura lui.

Prin ce ar putea să difere, la drept vorbind, imaginea radiografică a profilului toracic drept, de a aceluia stâng? Întrebarea a survenit azi. Şi, mai ales: de ce ar trebui să difere (altfel decât prin magnificare)? Abia aceasta e radiologia gândită, raţionată. Tehnicienii nu se puteau pune de acord asupra criteriului poziţiei (faţă de rază, sau de placă). A venit vorba despre diferenţa dintre imaginea radiografică a profilului drept şi a celui stâng; primul gând a fost acela al geometriei incidenţelor oblice, simetrice. Diferenţa atribuită poate proveni din existenţa lordozei, care modifică poziţia corpului când e aliniat pentru expunere (dacă poziţia ar fi de voie, deosebirea dată de lordoză n—ar exista).
Leziunea dreaptă, coloana spre mâna stângă.

Voltajul dă penetrarea, amperajul dă expunerea (cantitatea). Dar voltajul afectează şi expunerea.
Donnely are un exemplu de subpenetrare cu expunere bună: imaginea nu trece de cord.

Nu se observă în ce măsură tocmai trăirismul, resurgenţă a mesalianismului, e străin sobrietăţii răsăritene, şi face din sensibil criteriul inteligibilului.
O astfel de religie sucombă vizionarismului şi emoţionalismului.

Trebuie început cu lucrarea liberă, firească, nerestrânsă şi autonomă a minţii, cu dinamismul ei intrinsec; părerile altora contează ca ecouri ale fricilor, au rezonanţa fricii inerente.

Jubilaţia elementului subiectiv distinct

Cred că, deşi merge în altă direcţie (aceea a irizării), porneşte de la un alt criteriu, şi nu e la fel de citată sau menţionată, taxonomia propusă de Thomas De Quincey în eseul despre Lamb, o reminiscenţă vârstată de polemici, e precursoarea aceleia a prozei, a stilurilor prozei, dar scopul e altul, şi ideea ei nu e sublinierea originalităţii proprii. Unele exemple oferite nedumeresc; sunt curios dacă De Quincey a revenit asupra ei.
Dar eseul despre Lamb e meschin şi digresiv, partizan, şi reductibil la banalităţi. De Quincey lua alambicarea istovitoare drept continuitate. Revin, în scrisul lui De Quincey, ranchiuna, înveninarea, frustrarea. (Chesterton se interesa de stilul său, şi e un lucru puţin observat gustul pronunţat al lui Chesterton pentru decadentism.)
De Quincey explică de ce nu citează, în virtutea ideii lui înalte despre originalitate.
(Citatele lui Hazlitt i se păreau şi banale, şi nelegitime.)
E ironic să vorbeşti aşa de răspicat despre compoziţie, într—un eseu despre Lamb, împănat cu condescendenţa astringentă a clasicistului, cu diatribe şi cu antipatii răscoapte, în care stărui asupra defectelor lui Hazlitt şi menţionezi în două locuri înţelegerea naturală a lui Lamb pentru teatru.
Dar distincţia operată de Thomas De Quincey mi se pare iluzorie, neconvingătoare, oţioasă şi arbitrară, un miraj. Nicio literatură nu e impersonală în sensul acordat de el; ceea ce a vrut să spună e că există opere în care temperamentul autorului transpare, distinct şi delectabil.
Sunt opere care acordă loc fanteziei, subiectivului, extrovertirii volubile, irizării. Filigranul personal e marcat. Modernitatea lor vine din noul simţ, renascentist, al umanului. Există în ele o satisfacţie convivială, de care cei vechi nu se interesau. Găseşti, în ele, jubilaţia neausteră a subiectivului.
Aceste opere, vizate de Thomas De Quincey, sunt subiective în direcţia fanteziei, neîngrădit subiective, nu 'personale'.
De Quincey descrie jubilaţia subiectivului ca fantezie vioaie, subiectivul exprimat ca fantezie şi irizare.

Jaspers e criticabil din acelaşi unghi ca şi Berdiaev şi unii personalişti francezi, sau Rougemont; e relevant, cu toate acestea, că Marcel îi aprecia pe astfel de autori. Ei le displac isteţilor şi epatanţilor.

Am început să citesc despre puritanism pornind de la o schiţă a lui Carlyle (mai puţin metafizic, poate, dar mai umorist decât Emerson); ceea ce vroia acesta era renaşterea spiritului puritanismului, a eticii, însă fără teologie (sau Biserică).

Predicatorii populari ai hinduismului (vedantismului) nu sunt mai kitsch decât aceia creştini, şi sunt prea adesea prezentaţi ca Svengali, fachiri, vrăjitori şi şarlatani, vedete sau smintiţi.

Ieri îl confundam pe Josephus cu Filon, aşa e mintea de împrăştiată.

Patriotismul, iubite Menoiceus, nu îi împinge nici să îl excizeze pe propagandistul ceauşist, nici să îi stimeze pe Iorga sau Sadoveanu.

Savurosul racursi al criticii engleze, de la 'Observatorul' şi 'Mercurul atenian' ale sc. XVII (zorii), la Defoe, Addison, Steele, fraţii Hunt şi revistele politice ale sc. XIX: o genealogie delicioasă şi îmbietoare. La 136 de ani de la întâiul, apare al doilea 'Observator', strămoşul 'Ateneului'.
Eu am aspirat mereu către filologia eseiştilor, filologia afectuoasă, cordială.

Îmi place foarte mult climatul literar englez de acum două veacuri, cu Landor, Southey, Moore, etc., şi mă interesează eseurile lui Addison, Lowell, etc..

Pretenţia încântătoare a lui Birrell de a fi un 'om vechi', care recomandă 'Anotimpurile', nu e întrutotul autentică; temeiuri pentru ea există, dar şi ceva afectare a intelectualităţii de modă veche, 'demodate'.
În politică era liberal, ca şi în religie (în măsura în care se interesa de aceasta), şi un ministru uman, raţional.
La Birrell, Pope rămâne un epigramist iscusit; în lipsa fuziunii, Milton şi Pope interesează doar ca şi calofili dibaci. Ei nu pot fi, la Birrell, mai mult decât îi apar, îi sunt prezenţi.
E semnificativ că Birrell, căruia îi displăcea intens Howells, nu îi menţionează pe Trollope sau Zola (Thackeray a fost mereu revendicat şi de romantici).

Întreţinerea cunoaşterii, şi interesul mai pronunţat, gustul mai viu al celor cunoscute. Atenuarea şi estomparea, prin neexersare, atrofierea.
Uşurinţa neînchipuită a tuşei.
Uşurinţa inimii.
Artificialul.
Autorii. Policieruri. Umoriştii. 1/ l. ….
Luni seara.
Gesturi.

Critică mustind de barbaria indiferenţei şi de obtuzitatea orgoliului, mulţumită de mirajul anost al prezentului fără perspectivă, placidă.

Idealismul afirmativ, pozitiv, dogmatic în accepţie kantiană, catafatic, al lui Hegel, a croit calea materialismului, e condiţia lui de posibilitate, sau preliminară, într—un mod în care kantismului nu îi era posibil s—o facă. Hegel e Botezătorul materialismului modern.

Încredinţat fiind că prostituţia e mai respectabilă decât ipocrizia, cum şi este, fac un pas mai departe, pentru a spune şi că ura, aversiunea clocită, duşmănia spumegândă, sunt mai rele ca ipocrizia, sau ca ‘grija de multe’ şi condescendenţa farizeilor.
O profesie e prin firea ei mai respectabilă, şi mai de onoare, decât poate să devină un mediu profesional, o lume, lăsată în voia năzăririlor ei, a febrelor vanităţii.
Ipocrizia şi invidia sunt rele, dar încă mai rea e ura.
Veninul urii, freamătul duşmăniei, împietrirea necruţării, pornirea vindicativă le întrec pe toate în nocivitate. Ura e surditatea, şi îndârjirea, întărâtarea surdităţii.

Paradoxul hedonismului puritan al lui Birrell

Eseurile biografice ale lui Birrell sunt moderat de bune, însă nu foarte bune; au fost scrise în veacul dintre romantici şi modernişti, în plină epocă victoriană, supremaţia lui Tennyson, când interesul pentru autorii sc. XVII—XVIII era zgribulit, iar despre Dryden nu se mai discuta. (La francezi, revenirea autorilor sc. XVII—XVIII, alţii decât clasicii, câţiva memorialişti, şi unii iluminişti, a fost schiţată, dar neefectuată.)
Aşadar, eseurile lui Birrell au fost scrise în vremea respectivă—şi se resimt de asta; au fost, deasemeni, scrise în deceniul al patrulea al vieţii autorului lor, sunt eseurile unui tânăr. Ceea ce explică impresia de afectare făcută de tonul sfătos al lui Birrell.
Ai sentimentul, câteodată, că Birrell nu face ceea ce s—ar fi cuvenit: în loc să le răspundă direct lui Arnold şi Scherer, zăbovind asupra unor stupidităţi, putea să fi venit cu o apreciere însufleţită a poeziei lui Milton, despre care n—are decât trei cuvinte de spus (‘fermecătoare, muzicală’).
Numele lui Dryden revine în conferinţa despre Pope (‘Iliada’, începuturile criticii engleze).
Dar fapt e că Birrell are un subiect, Pope, care îi place, poate că—l amuză, dar pe care nu—l stimează; şi vorbeşte mult mai puţin despre operă, care îi place întrucâtva, decât despre om, pe care—l dispreţuieşte, şi despre care nu are de spus decât banalităţi şi lucruri ştiute.
Surprinde, însă, just năravul lui De Quincey de a crea enigme filologice false, pretinse, pentru a—şi da ocazia să le rezolve, într—un mod care sugerează o lipsă de agerime a minţii surprinzătoare.

Birrell era lipsit de orice însuşiri analitice remarcabile, însă avea bun simţ, umor, voie bună, moderaţie—câteva însuşiri mai degrabă generic—umane, decât critice.
Stilul e picant, deşi nu întotdeauna convingător. Căci dacă eseurile lui sunt causerii, se simte că ţine cu tot dinadinsul să amintească de impresionismul amical, ceea ce subliniază deosebirea dintre scrierile lui şi acelea ale lui Montaigne, Sainte—Beuve, Călinescu: însăilarea, lipsa unei cursivităţi cuprinzătoare, a fuziunii, aşa că digresiunile lui sunt alineate, însăilări de alineate, fără cursivitatea maeştrilor.
Prin urmare, am indicat cele două niveluri la care ne interesează Birrell: acela al simbolului (impresionismul bonom, simbolizat) şi acela al alineatului. Eseurile lui conţin aluzii la o experienţă de cititor a cărei concludenţă e totuşi incertă, ipotetică; întâlnim aprecieri succinte, dar nu analize.
Însufleţirea, analiza, empatia, portretistica apar întâi în conferinţa despre Burke.
Unicul lucru remarcabil despre Milton e comunicat în studiul despre Pope; unele din eseuri, prin gestul cu care Birrell se abţine de la savurarea operelor, lasă impresia de puritanism, pe care maliţia de om de lume şi menţionarea naturii hedonice a experienţei literare nu fac decât să o confirme. Puritan în purtare, în conduită, Birrell e hedonist în crez. Sunt pagini de moralist maliţios, în care bucuria literaturii şi substanţa ei inefabilă sunt numai menţionate.
Birrell avea o inimă şi o sensibilitate puritan, dar un crez impresionist. Ca atare, impresionismul rămâne mai ales verbal.
Din pudoare puritană subconştientă, desfătarea e numai menţionată, asumată verbal. Crezul lui Birrell face netă deosebirea funciară dintre el şi maeştrii francezi revendicaţi.
Deprinderile impresionistului aduc autorii la statura sa; în acest mod, Milton, Pope, Burke nu sunt mai interesanţi, şi nu în alt chip, decât însuşi Birrell. Ceea ce trebuie să i se spună cititorului unui impresionist e că şi Milton, şi Pope, şi Burje pot fi mai interesanţi decât Birrell.

L—am citit cu interes, uneori cu încântare; există un climat livresc al studiilor lui (Sainte—Beuve, Lamb, Newman, Johnson, Scott, Borrow, Stevenson, Morley), acele referinţe definitorii.
E cumva disonant ca Birrell să recomande naturalismul lui Carlyle, faptele, chiar în vreme ce deploră realismul literar, opunându—l pe Dickens, şi romanescul, lui Howells; dar e răzbunarea lui Macaulay (învinuit de incoerenţă).
Dacă nu Carlyle, în orice caz Maitland îi corespunde lui Howells, nu lui Stevenson (care ar putea avea o înrudire de idei cu Landor).
Articolul despre Muza istoriei e un eseu de istoria ideilor (despre natura istoriei scrise). Diatriba împotriva lui Howells e neinspirată.
Există ceva nesatisfăcător în obiceiul lui Birrell de a discuta mai puţin scrierile, şi mai mult ce au spus alţii despre ele, deprindere oţioasă şi superfluă.
Din referinţe ocazionale, risipite, înţelegem că îi plăceau Landor, etc., şi îi displăceau Hunt, Southey; călătoria în Italia a lui Montaigne e menţionată de două ori.
Ca recomandări de lectură, le—am cules pe acelea referitoare la poemul lui Johnson, Landor, Maitland, ‘Anotimpurile’ scoţianului Thomson.
Simţi că la Birrell ceva e afectare, poză, şi altceva e autentic, viu, valoros, simţit, încercat. Unele lucruri sunt neconvingătoare, sălcii, banale, afectate, iar altele sunt însufleţite şi de încredere. I se potriveşte ceva ce chiar el observă la Emerson.
(Birrell semnalează, indirect, adică distorsionat estetic, ceea ce, în stilul lui Emerson, trebuie să îi fi plăcut lui Nietzsche: ceea ce lui Birrell îi apare ca defect, lui Nietzsche trebuie să îi fi plăcut.)

E greu să nu fii de acord cu afirmaţiile care pot însemna orice, care cuprind orice; ele nu sunt vagi, dar generale.

Birrell era fiul unui cleric baptist, şi nepotul unui cleric scoţian (schismaticii de la 1843). A fost Secretar şef pentru Irlanda, în exerciţiu în vremea Răscoalei de Paşti.
Rămas văduv la 29 de ani, s—a recăsătorit la 38, cu nora lui Tennyson.
Cele două vols. de ‘Dicta’ au apărut în 1884 şi 1887.
A scris o viaţă a Charlottei Brontë, apărută în 1887.

Indiferenţa faţă de literatura Dnei. Woolf, ca semn al barbariei.

Protestantismul doct, scolastic, al primelor două veacuri şi jumătate, a trăit din patrimoniul teologic al catolicilor, cu care avea ceva de împărţit, şi căruia i—a rămas tributar.

Zelul de a plăcea, prin defăimarea reformismului catolicilor, al Păr. Bunge, dă de bănuit. Nu numai referitor la nivelul său uman real, ci şi la condiţiile primirii lui.

Carpentier credea că sensibilitatea peisagistică europeană, temperată, e nelalocul ei în America latină; dar ea a fost găsită aşa şi în multe locuri din Europa, a fost criticată şi de europeni, la fel cum e plauzibil ca în alte locuri din America latină să fie utilizabilă. Despre inapetenţa europeană pentru peisajul U.S.A. am mai scris.
Când devii conştient de nevoia de a începe ceva, e semn că, la un anumit nivel, acel ceva a şi început deja. Renegarea parţială a înaintaşilor poate avea o semnificaţie subiectivă.
Nimic nu începe cu un act de voinţă, ci cu un act de fiinţă, o geneză. E vrut, fiindcă există.

'când eram mai tânar ...'

Nouă listări, cf. luni. Folosirea. La 11 z.. Examene. Disc. Statistici. La 10 z., artă. Em., azi. 6 z.. Delăsarea. Similitudinea.
2 x bilete (luni dim. & ca postări). Contrastul. Calmul. Em., azi. Scuar. Fumat. La 10 z.. La 11 z..
Nouă listări. Fumat. Folosirea. Dosuri. Scheciuri. 2 x bilete. Discul. Examene. Prisosul, la 3 s.. Carnetul …. Vremea. Haosul.

Cei care întâlnesc apelul făcut de schismatici la ‘trăire’, să îşi amintească de faptul că aceiaşi schismatici se dezic de orice emoţionalism.

Ed.: mail, la 9 z.. Fumat. Folosirea. Vremea. Em., azi. Calmul. Umoriştii. Fuziunea. 6 z.. Ed. ě. Prisosul. Ed. ě & postări & a lista. Bilete & carnete. Vremea. Ed. & mail—la 9 z.. Gestul. Vols., cf. luni. Aiurit.

Vols., cf. luni. Ed. ě. Gestul. A lista. 6 z..
Răbojul. Ziare. Noul. Biletul. Umoriştii. Contrastul. Fumat, mi. & ieri. Manuale. Tresărirea.

Amplitudinea. Răbojul. Gustări. Ziare. Noul. 6 z.. Rufe. Ed. & mail—la 9 z.. Gestul. Folosirea. Ura, ca boală. Biletul. Creştinismul numai ura a condamnat—o ca pe o boală, o patimă.

Amiaza teologiei, cu lumina ei necruţătoare.
Filozofia religiei nu e paleontologie, adică întregul nu e în acelaşi plan cu fragmentul; inferiorul trebuie să—l înţelegi în funcţie de superior, prin ceea ce e superior, şi nu invers. Aici, inferiorul în sine nu duce la superior, nu—l ‘conţine’, ci îl distorsionează şi diluează, e o degradare a lui, o denaturare. Inferiorul blochează, sigiliează, nu îmbie. Nu călăuzeşte. Banalul, superficialul trebuie înţelese prin ceea ce e pătrunzător. Calitatea teologiei, puritatea ei logică, nu sunt indiferente.
Iar superiorul se regăseşte falsificat în ceea ce e inferior.

Nu mă interesează pietatea afectată, retorică şi superstiţioasă, convenită, a creştinilor.

Trăsnea e expresia fricilor din om—şi e mult mai mult din el în fiecare, decât suntem dispuşi să o credem.

Dibăcia literaturii postbelice a Dnei. Christie e netăgăduibilă, netă, ca şi siguranţa execuţiei.
Saţietatea unora e altceva. Iar dezavantajele citirii prea multor opere ale unui autor au fost amintite; cred că 3—5 vols. sunt experienţa cea mai agreabilă (aşa făceam cu Waugh, Breban, Simenon, Traven).

Diametralul, diversitatea, alternativa: aprecierile despre istoria lui Irving, memorialistica lui Adams, poezia lui Updike (întâmplarea face ca toţi să fie americani); ceea ce unul gustă, face ca altuia să i se aplece. Universalitatea e aşa cum a formulat—o Kant.

Baliverne pompoase şi teoria plimbării

Citesc eseurile dublinezului. Acela despre Thoreau e o însăilare stângace şi semidoctă, pretenţioasă şi greoaie, neinspirată şi ternă, un pic imbecilă n disonanţa ei, nevonvingătoare, ipocrită şi derizorie.
Dublinezul însăilează baliverne popmpoase, juxtapose forţat, într—o demonstraţie îngălată şi şubredă. Nu e nevoie de filozofia plimbării. Peroraţiile lui Heneghan sunt nesemnificative.
E numai pălăvrăgeală irlandeză, pompoasă şi ipocrită, afectată. Heneghan e un zoolog înfumurat, pilduitor şi plin de talc, care dă o formă pompoasă, artificială, sentenţioasă, unor însăilări semidocte, a căror absurditate nici nu scapă celor lucizi.
Aşa, din şase bloggeri, am mai rămas cu doi (Horguelin şi Curval), poate şi cu Ep. Sigrist.
Recurgând la o caricatură de heideggerianism, Heneghan dă o înfăţişare problematică unor banalităţi, şi îndrugă stupidităţi pompoase.

Şoldurile îi erau încăpătoare, frumoase, iar chipul inteligent, ager, lucid, cu linii fine, nete.
Dar şoldurile şi dosul făceau o impresie vie, puternică.

Antipodul dogmaticii consecvente, raţionale, integrale (ceea ce admira Chartier la Sf. Toma) e superstiţia nelămurită, credulitatea, mentalitatea magică remanentă, subzistentă, rampantă tocmai la unii moderni, după eşecul încercării lor de a plia superstiţia pe teologia naturală. Rămâne zaţul superstiţiei, luând înfăţişarea vagă, cea mai nocivă, a nelămuritului.
E degringolada lăuntrică ce ajunge să se prevaleze de mistic, motivul, unul din motivele neîncrederii teologilor romani de acum un veac faţă de emoţionalismul unor modernişti. Modernismul neasanat a putut fi şi revanşa superstiţiei împotriva gândirii.
Barth sugera că e posibil ca teologia insurgentă să nu se ridice deasupra scolasticii, cum făgăduise, ci să decadă sub nivelul ei—ca antiscolastica să fie debuşeul barbariei, al vandalismului. De unde, prudenţa recomandată faţă de critica intempestivă a scolasticii, deoarece poate conţine germenele iraţionalităţii.

Scepticismul lipsit de severitate al ateilor necombativi nu e o axiomă, ci un semn de pace, şi provine direct din experienţa cotidiană.

De Quincey semnalează axarea pe sublimitate (Southey şi lakiştii, romanticii nemţi, barocii sc. XVII, Swedenborg, etc.); o minte cuprinzătoare găsea destulă literatură care să o intereseze şi îmbie; ceva asemănător găsim la Gracq.
Sublimitate aveau să caute şi Stevenson (inclusiv în predilecţia pentru Meredith), Lang, Birrell, pe măsură ce simţul acesteia se zgribuleşte.
Gustul sublimităţii a culminat în romantism, şi apoi în cei interesaţi de el.
Legitimitatea sublimităţii literare (al cărei paladin era şi Faulkner) e probată de existenţa ei, de eficienţa sa estetică.
Mă gândesc la un roman despre zugravul Pârvu, şi am decis să nu mai dezmembrez culegerile de eseuri.

Modernismul de post s—a străduit să deligitimeze sublimitatea, s—o dezonoreze şi reprime.

Hasidismul trebuie înţeles în contextul culturii europene a vremii, lumea aceea, un pic nebuloasă, de teozofi, cabalişti, etc., lumea de după Böhme, în care tendinţe creştine şi ezoterism evreiesc se înrudeau. E creuzetul misticismului european modern.
Originalitatea hasidismului e una relativă, nu absolută.

‘Visez la Hesiod, la zei, la trubaduri’

Seara, cinez cu budincă (dar încep cu o cafea, Brufen şi cola), în mirosul devenit înţepător al nădragilor, şi descos biografia lui Birrell, fiul unui cleric baptist (baptismul provine de la Smyth, la începutul sc. XVII), şi nepotul unui cleric scoţian independent; a predat drept comparat, la Londra. A fost politician liberal. S—a căsătorit cu nora lui Tennyson. A fost Secretar şef pentru Irlanda.
Azi am aflat despre crawlerii de web (sau păianjenii de web, sau furnici, sau indexatorii automaţi).
Prânzisem cu o porţie de paste şi câteva felii de flan (trei din cele cinci, cam îngheţate)—în loc de gogoşi plus lapte; apoi, la cantină, mâncare de pui cu ciuperci (76 mii). Icetea.
Şaorma.

Vremea. Cetitorii …. Rufe. Mirosul. Crâşma căutată. Parcul.
Vremea. Examen& discul& statistici. Lapsus, azi. Vremea. Lapsusul. Confuzii (poeţii englezi, evreii). Vlăjganul, sb.. Azi. Sistarea. Lucid. Prerogative.
E remarcabil că Biserica a condamnat ura şi negativitatea ca boli, ca patimi. Ca declin.
Vremea.
Azi, cu 600 & 500 mii (600, din cele 1,6 mil. din a doua bursă, din tranşa de 1,9 mil.; din cea de 1,1 mil.: gustarea de marţi, tel., fumat)—15 & & 60 & 76 & 15 mii.

Crisparea. Otravă.

Contrastul (chiulul vs. …). Declasarea. Miros.

Umoriştii. Subţirimea. Contrastul. Fumat (ieri, joi & mi.). Vin.. Fumat. Examen.
‚Faptele …’, cf. ieri. Mi., tel..
Prietenia. Contrastul. Înverşunarea. ‚5’.


Obez.
Fuziunea. No.. Noul, etc.. Plachete. Americanii.
Contrastul. Calmul.
Prietenia.
‚5’.
Disc & statistici& examen.
Uscarea.
Vlăjganul, sb.. Şcoala. Prânzul. Vin.. Răbojul. Vremea. 6 z.. Sistarea. Lucid. Jindul. 2 x ed.. Umoriştii. Voioşia. Oficiul. Examene. Vrut. Cafea. Vremea, azi & oră.

Vremea. Calmul. Examen & statistici & disc.
Tupeu.
Module.
Şcoală. Vlăjganul, sb.. Limbajul. Manuale. Neplăcerea. Tresărirea.

Uşurinţa interacţiunii sociale, cursivitatea, se întemeiază pe învăţarea unor reţete comportamentale, şi pe credinţa în ele, asumarea lor morală, pe absenţa sentimentului că ceea ce se petrece e defectuos, sumar, etc.. Sunt reguli învăţate, urmate—şi asumate.

‘şi eu tot în tricou, cam soios’

Prânz, azi. Cantină. Icetea. Vin.. Tupeul.
Module. Colegii, azi.
Umoriştii.
Bancuri (ciobanul încornorat & premierii, ghicitoarea).
Prânzul.
Vremea.
Discul. Icetea. Examen.
Manual. Undă. Tresărirea. Şcoală. Scuar, ligă.
Fuziunea. No.. Noul, etc.. Americanii, ca versant. Plachete.
‘Poezia obiectelor’. Kitschul. Calmul. Contrastul (chiul). Tupeul. Module. Vin.. Banii. Flanul, azi & paste. Icetea. Discul. Examen.
Vremea. Vlăjganul, sb..
Ed., cf. mi. (la 9 z.).

Avizaţii, iscusiţii, veritabilii, vor fi recunoscut versul cărtărescian (din ‚Zâmbesc’).

Merită semnalat că listele lui Disch pot fi citite aici.

Un foileton britanic, mediocru în sine, excitant ca idee, despre naraţiunile lui King—Smythe ia la rând ‘Carrie’, ‘Salem’, dar procedeul e oţios. Şi mai este şi prostia îngălată a cinstitorilor lui King—
Penibilul mitizării propriei copilării—o veştedă aură mitică ponosită.

Articolele lui Hornby.

Câteva foiletoane despre giuvaieruri americane neglijate—de ex., Doctorow, Banks, Russo.

O celebrare a lui Ballard

; se pronunţă Miéville, Kunzru, etc., o galerie patibulară, şi fiecare alege câte o scriere.