Citesc sumarul analitic al unei culegeri de gazetãrie TV a lui Clive James, îi plãcuserã Olivier în ‘Pisica …’, ‘Moise …’ cu Lancaster, dosul vizibil al lui Cheryl Ladd, Spector, K. Clark pe ecran, piesa ‘Frank neînfricatul’; discutã comutarea neinspiratã de la intrigã la personaj.
Formatul de caleidopscop îi îngãduie sã scrie în voie despre teoria nefalsificabilã a lui Friedman, nevrozele lui Barrie, invadarea Afganistanului, actriţe jinduite (Kate Nelligan ca ‘Thérèse’, Wilma Deering, Shirley Anne Field), tendinţa poeţilor, darul metaforei şi asemãnãri, ‘Mallenii’ (cu Caroline Blakiston), numeroase programe sportive.

O remarcã a lui Clive James despre balerine subliniazã neruşinarea unui alineat al lui Perelman despre gleznele fiicei sale, şi precauţiile paterne.

‘B. Rogers’, care inspirã analogii cu literatura de divertisment, îşi are admiratorii (ca Wentz, compozitorul … Anealio, P. Kolm).
Muzicianul scrie despre Larson, şi ‘B. Rogers’ ca inspirat de ‘Rãzboaiele …’ (’77).

Posibilitãţile televiziunii, la Averty.

Filme cu Karloff (douã), Chaney (douã), Niven (douã), Hudson (douã), Palance (douã), Burton (douã), Hedy Lamarr, Paulette Goddard, Boyer (douã), Mary Beth Hughes, regizate de Dovjenko (‘Zvenigora’ şi ‘Aerograd’), Stroheim (douã), Lang, Griffith, trei filme sovietice de rãzboi, câteva westernuri (patru, unul cu Jory), o ecranizare dupã Woolrich.

‘Oaza …’, adicã ‘Abisul …’, adicã ‘Mormântul …’, adicã ‘Zombii nazişti hematofagi’.
Feuillade & Franju & ‘Baal’.

Frumuseţea filozoficã a fost apanajul platonicienilor clasici (antici şi renascentişti), dar nu al idealiştilor germani (deşi Blaga credea aşa).
Prin asta înţeleg frumuseţea filozofiei însãşi, frumuseţea filozoficã, aceea a viziunii, meritul . Din pãcate, existã dualismul acestui idealism, cu prioritatea idealului, cu postularea unor esenţe abstrase, suverane.
Grecii antici şi italienii renascentişti au creat o filozofie într-adevãr frumoasã, interesantã pentru frumuseţea înţelegerii; e tot o expresie artisticã, şi una extraordinarã.

Montherlant citea capodopera lui Sienkiewicz ca pe un manual de pãgânism. Ceea ce îşi asumã e nu înţelegerea polonezului, ci pe aceea a libertinului antic. Tonul ritos face, însã, ca aceste profesii de credinţã pãgâne sã parã un pic ridicole.
‘Spendius’, încã inedit, e propria lui înţelegere a subiectului polonezului. Probabil cã naraţiunea polonezului îi apãrea ca un alt roman obiectiv. Iar obiectivitatea literarã e un termen mai rezonabil decât jargonul taxonomiei curente.
Putem vorbi, în cazul acestui om care se vroia latin, nu doar stoic, de naturalism moral.
‘Nu credea în mod uşuratic’, sau cu uşurãtate, scrie Plutarh, reluat de Montherlant. Îl interesa Pompei, deoarece îl entuziasma Cato.

Se pare cã, în privinţa încrederii în pozitivitatea firii omeneşti, Bossuet era mai puţin augustinian decât Fénelon, tocmai pentru activismul sãu, opus defetismului celui de-al doilea. Într-adevãr, cei ca Fénelon par mai protestantizanţi, întrucât subestimeazã rolul strãdaniei.
Doctrina Doamnei Guyon diminua practica sacramentalã.

Înţelepciunea înseamnã a-ţi da seama de realitatea lucrurilor-maximã la care subscria Montherlant (despre care nu ştiu dacã era doar eclectic, sau prudent).

Montherlant a scris despre ‘Şah Nameh’ (numitã ‘Iliada Persiei’) (‘Asumpţiunea Regelui Regilor’, 1942), ducele de Saint-Simon (‘citit din scoarţã-n scoarţã cãtre ‘28’), zeiţa Cypris, Delteil (’29 şi ’34), ‘Cei unsprezece în faţa Porţii Aurite’ (22 pag., ’24), un manuscris din sc. XV despre Malatesta (’51), ambiţia dispreţului (Barrès), Paul Adam (’21), ‘Recitind-o pe Colette’ (’52), viitorul lui du Gard (’56), romanul Germainei Théron, ‘Un precursor al romanului sportiv: Hemon’ (’26), sufletul spaniol (’28-’29), Abel Bonnard (’33), ‘Muntele lui Lucreţiu’ (’35), ‘Apãrarea fericirii’ (’35), ‘Ce le datorez maeştrilor Iranului’ (’36), ’30 de ani dupã moartea lui Paul Adam’ (’49), ‘Istorie şi tragedie’ (’51), ‘Omagiu lui Barrès’ (’53), ‘Lecturã din Tacit’ (’54), ‘Port-Royal şi marea ispitã’ (’54), ‘Adevãratul Péréfixe’ (’55), ‘Quijote şi Panza’ (’58), ‘Moartea lui Pompei’ (’58), ‘Acum 50 de ani, ‹Chantecler›’ (’59), ‘Montherlant înaintea lui Racine’ (’59), ‘Thrasea despãrţitul’ (’60), ‘O admiraţie afectuoasã: Tolstoi’ (’60), ‘Despre Quijote’ (’62), ‘Dupã zece ani, despre Barrès’ (’62), H. Bordeaux (’63), ‘Crepusculul unui geniu, Chateaubriand’ (’67), ‘Moartea lui Cato’ (’69), ‘Pe ţãrmul oceanului religios’ (’69), ‘Bordeaux ar fi avut o sutã de ani’ (’70), ‘Malatesta sau imaginaţia …’ (’70), ‘Ce îi datorãm lui Flaubert’ (’71), ‘Amintirile …’ lui d’Harcourt (’41), ‘Un Crãciun la Tanger’ (’30), ‘Religia Mediteranei’ (’32), cartea englezã predilectã (’35), cartea copilãriei lui (’38), religie (prefaţã din Alger, ’33), ‘Barrès, scriitorul şi omul politic’ (’33), un roman al lui Touchard, Kuncz, seria despre operele pentru o insulã pustie, cinci neîndeajuns ştiuţi, descoperirea unei cãrţi uitate (în LE JOUR, ’35, ’36, ’38), o pãrere despre Maurras (’23), literatura sportivã (’24), ţinutul Aragonului (’26), ‘Barrès spusese …’ (’27), Jouhandeau (’57), Marie Noël (’54), ‘Medalia Isottei’ (’67); a mai publicat un ‘Cânt regal al lui Minos în ‹Cretanii›’ (’28), ‘Malatestiana’ (’51), însemnãri despre propriile lui piese, ‘Fiarele şi divinitatea …’ (’30), ‘Disonanţe şi armonii’ (’41), ‘Împãrãţia acestei lumi’ (’38), ‘Recitind ‹Crucile de lemn›’ (’34), ‘Fragment de scrisoare asupra operei lui Barrès’ (’35), ‘Moartea lui Pilat’ (‘08/ ’37), ‘Sentimentul frumuseţii la greci’ (‘15/ ’25), ‘Tibru şi Oronte’ (’23). Neîndoielnic, eseisticã de moralist. Se recunoştea drept ‘un scriitor de sc. XIX’ (’70).
Boala lui Montherlant (agorafobia, la începutul anilor ’60, latura neurologicã). Onirismul ‘Haosului …’. Fobiile autorului.
Ins ‘de o asprime suveranã, tiranic, dispreţuitor, insuportabil’; îşi avea metehnele lui (şi, imediat, mi-a venit în minte contrastul cu Marcel, de ex.). Cineva îl descria ca ‘lipsit de blândeţe’. Colţuros. Cred cã purtarea lui lãsa mult de dorit (ifosele, probabil ingratitudinea, le amintesc pe ale lui Matei C.!). Intelectualul, cititorul erau mai de admirat decât omul (ceea ce corespunde şi retorismului moralei lui enunţate). Se simte o disonanţã.

Intensitatea neglijatã.

Matzneff despre Byron: efectul.
Montherlant era neîncrezãtor în caritate şi femei. ‘Tot ceea ce nu e literaturã sau plãcere e timp pierdut’-reducţionism cras şi ignoranţã. Acesta e fondul lui anticreştin, dar şi antihuman, în pofida iluziilor pe care şi le fãcea (cã antichitatea romanã ar fi fost aşa cum îi apãrea lui). Teribilisme, ifose. Green scria despre ‘personajul inventat’, automistificarea, lipsa mãsurii.

‘Paravanul …’ (’53-’60) are cinci vols.. Vioiciunea, agerimea, rapiditatea îi sunt recunoscute. Şafran scrie cã gazetarul devenit romancier proletcultist falsifica istoria politicã.

Montherlant observã cu justeţe cã Seneca, filozof stoic, se interesa de pasiunile umane, ca dramaturg.

Distructivitatea nu e liber consimţitã. Consecutiv, Montherlant reducea fericirea la plãcere, iar pe aceasta, la libertinaj şi la clandestinitate. De fapt, profesia de credinţã a eseistului e una hedonistã. Pesimismul la care se referea era numai o garniturã.

‘Regina …’ (’42), ‘Malatesta’ (’46), ‘Santiago’ (’47), ‘Port-Royal’ (’54), ‘Cardinalul …’ (’60), ‘Rãzboiul civil’ (’64).
Inteligenţa literarã a lui Montherlant era una neobişnuitã: de ex., când scrie despre cvadrilogia ‘din gaguri ca ale lui Chaplin, de gradul al doilea’.

Autohtonii, agramaţi, snobi, puţind a analfabetism şi a , distorsiunea, imprecizia, vagul. Cloaca descurajantã a autohtonilor. Obiectivitatea percepţiei mele iniţiale (lipsa ). Prisosul, imprecizia, gafele. Grabã. Nu e decât haosul, vacarmul lipsei de iscusinţã patente.

‘Copiii din Arbat’, Isaia Pustnicul, Schelling, Puşkin, Rustaveli, 4 x Iorga, 2 x Verne, A. Orleanu.
‘Ben Hur’, Iorga, 7 x Verne, etc..
Simmel, Giussani, Roth, Rimbaud, ‘Parma’, NM.
Şase vrafuri. 15 vols.. 18 vols.. 20 vols.. 18 vols. & ’90. 20 vols. & ’90. 12 vols..

Simboluri.

Morala trebuie sã fie subversivã, în contracurent, rebelã, şi nu unealta îndoctrinãrii, îndemn la conformare obtuzã. Ce rol joacã morala?
Morala poate fi una a libertãţii; deoarece şi ‘morala stãpânului’ menţine relaţia, esenţial echivocã, şi a cãrei dialecticã i-a scãpat lui Nietzsche, însã a fost sesizatã de cãtre Hegel, înainte. Suveranitatea se întemeiazã pe servitute, e nutritã de ea (e ceea ce avertizeazã şi Iisus). Pe scurt, unde e vorba despre stãpâni, nu poate sã fie vorba despre libertate; cei doi termeni se exclud. Suveranitatea socialã, stãpânirea celor dinafarã, nu poate fi libertate (dar nici nu implicã negarea ei); cu alte cuvinte, suveranitatea aşa cum e înţeleasã de Nietzsche nu e esenţialã, e o distorsionare puerilã a nevoii resimţite de emancipare, de maturizare, lucru pentru care cultul brutei e irelevant, şi deasemeni nociv.

Farmecul acela imens, pãtrunzãtor, la antipodul antipatiei inspirate de firile clocite, greoaie însã pizmaşe. Numai cã fiinţa însãşi e uneori mai mult, iar alteori mai puţin decât firea ei, decât substratul sãu caracterologic, în funcţie de împrejurãri.

Davies despre viteza cititului, grabã.
Rucker despre B. Wagner, meşteşug şi muzã,

Îndatoririle se referã la fapte, la lucrãri raţionale şi la virtute, nu la persoane şi la servitute. Aşa se face cã lipsa virtuţii e lipsã de inteligenţã.

Cariera de romancier a lui Defoe a durat şase ani; trebuie menţionate şi scrierile lui de parapsihologie şi de turism (istoria generalã, atlasul şi turul). Par sã fie şapte romane: ‘Crusoe’ (şi continuãrile), cele patru romane picareşti, şi cele douã romane istorice.

Sinceritatea convertirii la materialism a lui Lukács mi se pare indiscutabilã; oportunistã ar putea fi numai revendicarea marxistã, pretenţia la stricteţea marxistã.

Romanele în care stilul lui Dumas e stendhalian. Dacã mã gândesc bine, umorul ‘Muschetarilor’ era gustat de unii, iar eu am început prin a fi excedat de el (sosirea provincialului, valeţii, etc.). (Aşadar, nu e adevãrat cã în ’90, la a doua lecturã, eu nu l-aş fi observat; dar nu mi-a plãcut, e altceva.)

Chemarea şi alegerea, la reformatori: Luther porneşte de la o necesitate mintalã, o infirmitate istoricã, şi recurge la o diversiune. E distragerea gândirii de la sfinţire, de la preocuparea desãvârşirii, la chemare, certificatã afectiv; e o tacticã de deblocare, accentuarea pozitivitãţii faptului de a te simţi şi cunoaşte drept chemat, rãscumpãrat, îndreptãţit. Altfel, chiar la Sf. Pavel existã distincţia netã între îndreptãţire şi sfinţire, ca momente succesive. Dar la reformatori nu e vorba despre mântuire; şi este, însã altcum: prin distragerea conştienţei de la insuficienţa umanã în ceea ce are ea demoralizant. Reformatorii propun o terapie; aţintirea asupra desãvârşirii inhibã, nu face decât sã înmulţeascã lucrãrile, pletora.

Hedonismul fizic destul de cras al lui Montherlant s-ar fi putut dispensa de travestiuri doctrinare. E o rãstãlmãcire, şi o mistificare.

Coapsele ei, vara; defetismul. Abdicarea. Manipulat de propriile reguli, absurde.

Paleta: rãzboiul, sporturile, tauromahia, animalele, civismul, femeile. Prin politicã, înţelegea mai ales civismul.

Certitudinea: Luther a înţeles cã ne sfinţim mai lesne, dacã nu ne mai gândim atât la sfinţire, dacã ne abatem gândurile de la ea, întemeiendu-ne, în schimb, pe ceea ce o precede; probabil cã el se referã nu la predestinare, ci la chemare. Dorinţa e precedatã de chemare. În modul acesta, frica e dejucatã. Frica de a nu te fi sfinţit nu sfinţeşte; antidotul sãu e certitudinea de a fi fost chemat, vrut.

Ipocrizia se vãdeşte în dezechilibru, în nemãsurã, în covârşire.

Dimineaţa în care am înţeles cã ei sunt atât monştri lugubri, cât şi zoaie, rebuturi.

Tusea în receptor. Intonaţii maniacale. Azi, mi., aiurelile descurajante despre chirii (cele şase locuinţe).
Luni, nuvela, budincã, orã, accederea.
Azi, vraiştea de pe tava cu dulciuri.

Joyce & ‘Colivãreasa’ & Kafka.

Viaţa creştinã raţionalã ar putea fi viaţa filozoficã, pur şi simplu; decisiv e resortul ei: superstiţia care abrutizeazã, ‘mirajul prietenului imaginar’, sau inteligenţa. Inteligenţã şi voinţã: dacã oricare din hipertrofii e o formã a incompletitudinii, întâia e mai ponositã. Cu alte cuvinte, voinţa e mai capabilã sã suplineascã ceva din inteligenţã, decât invers. Dar nu trebuie asumat nici un creştinism livresc, nici unul de grup, difuz, descentrat.

Ep. şi Eastwood (în ‘Magnum Force’ …), poezia lui R. Williams (psihologizarea din ‘Emaus’), codrii Oregonului, portalurile şi arhitectura (‘Arcturus’, Heinlein), ‘Cãpitanul Kronos, vânãtor de vampiri’, ‘Cele patru anotimpuri ale poeziei Tang’.

Gândirea magicã, fatalism defetist (capitulare optimistã).

Am vãzut, în eseurile Virginiei Woolf, cum se poate scrie despre un roman, şi m-am gândit la Silverberg.

Literatura popularã contemporanã trebuie cititã ca aceea a sc. XVIII-XIX (nu capodoperele, ci romanele gotice obişnuite, etc.).

Ambivalenţa (creştinismul lui Fellini) e realã, resimţitã. Subvertirea literalismului, recomandatã chiar în Scripturã. Acolo e proscrisã ambivalenţa (ca ‘împãrţire’, eschivare, etc.), dar şi literalismul, obtuzitatea.

Întâlnesc strepezirea, oţãrârea, întãrâtarea, vehemenţa, graba, dezechilibrul.

La un an, respectiv doi, dupã ce citisem pamfletul a cãrui condescendenţã a avut un efect paradoxal asupra Ep., îndreptându-l cãtre filme.

Superstiţia şi simbolurile (tabuuri, atribute), imaginaţia şi simbolurile. De ex., locuri simbolice: semiotica afectivitãţii. Gândindu-mã la romani, tendinţa minţii de a împovãra virtutea cu superstiţii, de a o inactiva. Superstiţia e antidotul nefast al virtuţii. E şi tendinţa minţii de a-şi interzice virtutea, de a se priva. Un loc simbolizeazã, o vreme, ceva; nu e un dat natural. E folositoare o anume laxitate, deschidere, elasticitate.

Dacã e nevoie, existã numeroşi factori care sã explice obtuzitatea cuiva (momentul, înclinaţia, deprinderi plebee, grabã, vâltoarea polemicii, poticnirea de aprecierea altcuiva, teribilismul, plus chiar mintea ponositã).

Unii îşi doresc, de fapt, reluãri ale unor seriale; unii, cum e P. Kolm, confundã reluarea cu remake-ul, ca pentru ‘Trek’, care nu a fost refãcut, ci continuat, iar P. Kolm vrea ‘Space …’ nu fiindcã era stângaci, ci dimpotrivã, deoarece era bine fãcut. Aşa gândesc şi fizicianul Bloomer, Scalzi, chiar cititorul lui Silverberg vrea mai degrabã continuarea şi reluarea unui serial.
Rogers & Savage & Gordon.

Derrida şi Blanchot despre prieten; într-adevãr, superfluitatea cunoaşterii ascunse, sau ipotetice, a ipotezei despre ceea ce presupunem cã ştiu ceilalţi despre noi, prietenia e interacţia ca atare, nu ceea ce presupunem cã înţelegm, sau cã se ştie despre noi, nu enunţarea analiticã, nu rezumatele stângace (şi aici funcţia criticii e foarte vie). Prietenia sunt gesturile, însã nu tacticile. Mai departe: întreruperea fiinţei, şi ocrotirea identitãţii. Intelectualizarea raportului uman, şi instrumentalizarea lui. Intelectualizarea, adicã verbalizarea a orice.

Pornind de la Puşkin, m-am gândit la Dostoievski (simpatia pentru autorii francezi liberali; comparaţia cu Ozzie, Page, Jagger) şi Tolstoi (absenţa stilizãrii; universul epicii lui).

‘Raiul suprem’ nu e cvasietern, ci imuabil; e o teorie creaţionistã a ideilor, ideea e tocmai imuabilitatea, prin care ‘Raiul suprem’ se împãrtãşeşte de firea veşnicã a lui Dumnezeu. Or, tertipul cârpaciului e sã luxeze acest enunţ, sã-l distorsioneze, de parcã ar însemna tocmai contrariul. Ceea ce nu existã, nu acţioneazã, nu are lucrare. (‘Raiul suprem’ a fost vrut, gândit, intenţionat, precedat de ideea sa? E el creat în timp, şi cum ar putea fi o astfel de creaţie, liberã, survenind la un moment dat, nu necesarã?)

Filigranul şi esenţa. Surogatul esenţei. Nu cantonarea în literalism, ci cârpãceala.

Raţionalitatea filozoficã a atâtora dintre postbelici coexistã cu afectarea.

Acţiunea, lucrarea demascã deficienţele aprecierii, ale criticii, ale evaluãrii; abia atunci sunt vizibile erorile ascunse. Nu ne autocunoaştem, vieţuim pe o crustã.

Teoria creaţionistã a ideilor; care erau atributele ideilor la grecii pãgâni. Dar survin mereu antinomiile sau aporiile creaţionismului filozofic. Ca necesitatea sau libertatea actului, eternitatea şi începutul, inserarea timpului, balamaua.

Serialele de anticipaţie demodate.

Tertipul cârpacilor postmoderni e sã rãstãlmãceascã locuri filozofice clasice, enunţuri; însã tiparul acestor rãstãlmãciri delirante provine, într-adevãr, de la Heidegger. În asta, Noica îi semãna. La fel şi aceia numiţi, într-o taxonomie vagã, existenţialişti; sunt rãstãlmãciri absurde, ingenioase în mod epigonic.

Romancieri ca J. Thomas, care avuseserã şansa de a fi Wells. Chiar şi romanele lui Lovecraft …. Necoexistenţa operelor; operele nu coexistã într-un univers comun. Ierarhizarea lor oferã acest substrat.

‘Misfits …’, ‘Century City’, ‘Headroom’, desenele animate ‘Gordon’, ‘Quark’, ‘Small Wonder’, ‘Crusade’, ‘Charlie Jade’, ‘The Tomorrow …’ canadez, ‘Serenity’.

Şapte filme: ‘Batman’, ‘The Dark Hour’, ‘Dangerous Passage’, ‘Woman on the Run’, ‘Strange Woman’, etc..
‘Tosca’, mirosul de mâncare, cinemaul, mistica anticã, filozoficã. Modernismul asumat. Umanul. În numele raţionalitãţii, nu al disciplinei. Prietenia.

Naturalismul erotic în cinema, imediateţea, nemijlocirea. Mameloanele unei actriţe, în ‘Oaza …’. Natura, firescul în artã nu rezultã din naturalismul metodei. Înregistrarea naturalistã nu redã impresia intelectualã a firii.

A trãi unul din scenariile italiene, împreunã cu adulta blondã.

Armonia e ca şi culoarea, melodia e ca desenul. Armonia e culoarea muzicii.

Subit, mi-am amintit de admiraţia mea timpurie pentru Naghiu. Azi, dum., afişele îngãlate ale operei, acelea vechi.

Fostul arhiepiscop şi conduita, inspiraţia, însufleţirea; ieri, sb., şi azi, Sf. Andrei, grecul, arhiepiscopul.

Maximalismul artificial şi militantismul creştinilor actuali, afectarea, ostentaţia. Surplusul de evlavie şi de ritualism, etc., crisparea, didacticismul.

De ex., a scrie ca Ralea despre interviul scenaristului Dobbs.

Esenţialismul şi istoricismul în exegezã. Dacã e coerent, istoricismul e satisfãcut de rezultate modeste, sau prezintã ipotezele explicative drept ceea ce sunt. Esenţialismul (Lacan) nu recunoaşte diferenţa dintre opere care chiar oferã o paletã de semnificaţii obiective, distincte, nete, şi acelea care, de fapt, comunicã prea puţin, încât nu se poate enunţa o semnificaţie, fãrã a atribui, a postula, a ghici. De obicei însã, esenţialismul scurtcircuiteazã atmosfera, rãbdarea; improvizeazã, cautã sã decidã imediat, supraliciteazã.

Universul serialelor (nu numai TV), ca alternativã, televiziunea ca succesoare a divertismentului timpuriu, primele seriale. Cine invocã valoarea, acordã un cadru, se referã la sine. Pentru a compara, e necesar al treilea termen, suplinit de ins.

Luni, ‘Comisarul Corcoduşã’.

Heller, Perelman şi jocurile de cuvinte.

Recitirea îi dã operei o realitate, o prezenţã pe care amintirea nu o poate suplini.

Dacã nu existã înrudirea de sensibilitãţi, nu existã interesul, edictele sunt superflue.

Portocale mici, câteva mere, nuci, struguri, alune râncede, patru bomboane ornamentale, prãjituri Andalusia, pastile, ţigãri, suc.

‘Rezonanţele mai adânci, ascunse’, urechea şi rãbdarea, nivelul verbal.
Puţinã pauzã de cafea.

Sb. seara, nouãsprezece arii de Puccini, din opt opere.
Cinci sunt din ‘Boema’, patru din ‘Tosca’, trei din ‘Turandot’, douã din ‘Butterfly’.
(La aproape 2 ¾ dim., confundam ‘Butterfly’ cu ‘Turandot’, şi pe acesta, cu ‘Volpone’.)

Iubitul reginei, numele spadasinului. Ed.. Izul de semidoctism, mintea şleampãtã.

Dum., dupã 9 seara, Litania, în latinã.
Caritatea, sfinţirea, platonicienii. Sfinţenia nu o gãseşti, dacã nu eşti pregãtit sã o aduci. Sfinţenia e ecoul, ecoul moral, resimţit, al lucrurilor, nu e lucrurile însele, ci e distinctã, cu toate cã ocazionatã, de ele.

Ieri, luni, 10 + 15 ţigãri.
Fasolea, ieri (luni); azi, mirosul de mâncare fiartã, de gãtit.
Ieri, fasolea înãcritã, veche. Alunele râncede.
Sb. seara, piure cu un ou şi şuncã. Dum., la prânz, piure, şuncã, un ou; seara, colţunaşi. Ieri, la prânz, şniţele, salatã de varzã; seara, şniţel, scrob, salatã cu roşii.

Mi. dim., ‘Death Rage’, cu Brynner, povestea unei vendete.

Citind ceva despre literatura pentru copii, mi-i amintesc pe Tournier şi Hobana. Dreptatea primului. Ca formã, scrisul pentru copii poate sã fie un avantaj.

Mi. seara n-am cinat, din cauza unei stãri gripale. O malezã similarã, joi dupã-amiazã.
Apa pentru cafea, prea rece.
Sosul ciupercilor, joi, prea subţire.
Marţi şi mi., ciorbã şi pilaf cu pui. Cina de marţi am divizat-o; mi. nu am cinat.
Ritm: luni & ieri.
Pâinea, cafeaua, sosul de azi.

Joi seara, mãnânc portocale, nuci, mere, şi recitesc o postare a Ep. Sigrist despre flamenco, un cântec al lui Simon şi Garfunkel, etc..

Joi seara, pe la 8, cu o a treia cafea, ascult Ratpack—mai întâi Martin (cântece de sezon, ca ‘Iunie în ianuarie’, ‘E frig afarã’, şi ceva repertoriu italian); un şansonetist, sunt şaisprezece cântece (şi un monolog), iar Sinatra are douãzeci de cântece (şi douã monoloage), şi Davis cincisprezece cântece. Sinatra şi Martin au şi şase duete.

Ieri, joi, citit despre un film al lui Karloff din ’33, un film cu G. Strange din ’49 şi unul din ’42, ‘puştii din East Side’, unul din filmele lor din ’40, altul din ’49 …. Despre H. Hall, o dramã urbanã (elasticitatea formatului); bugete infime, bandã rulantã. Griffith, ‘Liliacul’, ‘Pisica …’, ‘Londra …’.
Natura francizei. Ortografia, etc..

Vin. seara, citesc postãrile Ep. Sigrist despre ‘Ashenden’ (Maugham), Oppenheim, o antologie a lui Ambler, Greene, Burgess.

Sb. seara, la 5 ½, purtare de bãtrânã tembelã, cu cola ….

Sb., ardeii umpluţi, o dezamãgire (gustul amar, aspru).

Rama. Clondirul. Strugurii, aluzia.

Luni, ouã, salatã; marţi şi mi., ciuperci. Joi, carne tocatã; ieri, condimente. Azi, carne de viţel.
Bulionul. Chimicale.

Dum. seara, cinã cu doi cremwurşti, şi salatã de vinete cu roşii şi maionezã.

Mã gândesc la sfinţii sau teologii despre care aş predica eu (câţiva Pãrinţi greci şi latini); însã îmi amintesc cã misticul dominican a predicat despre o ascetã. În cazul teologilor, virtutea nu e extrinsecã, sau secundarã. A predica despre o biografie, o ascezã, sau a predica despre o învãţãturã. Fapt este cã intelectualii medievali nu alegeau neapãrat subiecte previzibile.

Luni seara, o budincã germanã. Pentru searã, ţigãri (al doilea pachet), cola, pastile.

Luni, la prânz, ciorbã de viţel. La cinã, cinci sarmale.
Eu adusesem douã prãjituri, nectar, brânzã.

Adãugasem, dum., alte patru cãrţi (trei autohtoni postbelici, şi un ‘Maigret’). Turistul & EI & ‘Roma …’ & sovieticul & japonezul & Roth & spaniolul & Asimov & Duhamel.

‘Ştiu cã te sâcâi’.

Ieri, luni, ascultat ‘Manon’, operã destul de lipsitã de lirism, de poezie, destul de neinspiratã, de prozaicã. Rolul lui Grieux mi s-a pãrut prea vast, iar al lui Manon, prea rarefiat. Dar frumuseţe existã, am sesizat-o mai ales pe mãsurã ce lucrarea înainteazã. În subiectul literar, existã realism, şi lirismul pasiunii, intensitatea simţirii. Pe aceasta, muzicianul a transfigurat-o mai puţin, n-a zãbovit îndeajuns tocmai asupra ei. Însã, cum am spus, existã câteva momente satisfãcãtoare.

‘The Fat Man’

‘The Fat Man’





‘The Fat Man’ e un film cu gangsteri, prezentat ca naraţiune detectivã, personajul eponim e un mâncãu care elucideazã mistere şi se poartã bãdãrãneşte cu angajaţii sãi; Hudson apare într-unul din rolurile lui timpurii, ca gangster curãţat fiindcã vine sã îşi cearã partea dintr-un jaf, iar cele câteva scene ale lui cu Julie London sunt destul de dezagreabile, de artificiale. Nu ştiu de ce dentistul asasinat la începutul filmului intenţiona sã-l întâlneascã pe Gras.
J. Scott Smart e Grasul, Runyan, bucãtar, mâncãu şi detectiv; dar nu mi-a plãcut, din cauza trãsãturii de tupeu, pare arogant şi vulgar, despotic şi obraznic.
Julie London avea o fizionomie frapantã dar apaticã, astringentã; ea e logodnica gangsterului. Jayne Meadows, banalã, e asistenta dentistului.
Existã câteva momente interesante: cabina de machiaj a clownilor.

Ellis afirmã cã i-au fost necesare cinci lecturi pentru ‘Gatsby’, decisivã fiind, însã, vârsta, experienţa.
Îi mai aminteşte pe Roth, King (v. şi Palahniuk) [1], DeLillo (v. şi Gibson).


NOTE:

[1] Aceasta e autentica genealogie a lui King: autori ca Ellis şi Palahniuk.

Luni, ‘Criptograma roşie’ (‘Vampirii’), apariţia Irmei Vep, ziaristul supravegheat de Vampiri. Ziaristul, care pretexteazã o boalã, locuieşte cu mama lui. Iese din casã pe horn, scotoceşte prin mahalale. Irma Vep pãtrunde în casã ca menajerã, înlocuitoare. Ziaristul îi ghiceşte identitatea. Dar vigilenţa gangsterilor e redutabilã.
E o povestire cu gangsteri.

Rabelais, mai degrabã decât Dante. M-am gândit la lecturile de divertisment, amintindu-mi de articolul lui Cãlinescu (Saint-Simon, Leopardi, Flaubert), şi de obiceiurile lui Stevenson, Chartier, Tournier, etc..

O altã chestiune e personalitatea autorului, şi obiectivitatea criticã; mã refer la acele situaţii când personalitatea dã semitonul operei (Nabokov), nu când rãmâne un fapt biografic (Beyle, Balzac). Când ceea ce displace e personalitatea umanã a autorului.

Sb. seara, ‘Teaserama’; fizionomiile femeilor amintesc de catalogul descris de Chandler undeva. Tempest S. e interesantã şi nurlie, dar Trudy Wayne e mai generoasã. Betty Page e o dansatoare. Cherry Knight e una dintre cele mai interesante; dar astfel de rochii sunt fãcute ca sã fie ridicate atât de bãrbaţi.
Tempest, o roşcatã (femeile trecute sunt mereu interesante), danseazã mediocru. Are vreo trei scheciuri (cel de dim., etc.).

Teoria despre întâietatea acordatã tomismului e foarte şleampãtã: colapsul scolasticii în universitãţi, ‘pe la începutul sc. XVIII’, trebuie explicat, ca şi faptul cã numai tomismul şi-a pãstrat, dupã aceastã crizã, nişte cinstitori (adicã, de ce nu şi celelalte cinci direcţii scolastice?), adevãrul e cã numai tomismul n-a sucombat, în cele douã veacuri de la momentul colapsului universitar la enciclica lui Leon al XIII-lea, impunându-se de la sine ca unica alternativã viabilã existentã la filozofiile moderne. Leon al XIII-lea a desemnat tomismul, fiindcã era unicul viabil la momentul respectiv. Un proces de selecţie a existat, o selecţie culturalã, în forja celor douã veacuri de crizã a scolasticii. Dacã celelalte şcoli au fost inhibate, la fel a fost şi tomismul, la începutul eclipsei, chiar dupã mãrturia adversarilor sãi actuali. Vitregit a fost şi tomismul, dar a rezistat. Nu existau mişcãri scolastice concurente în vremea enciclicei ; încât tomismul nu a câştigat prin confruntare directã, ci în virtutea tenacitãţii.
Dupã colapsul scolasticii, tomismul a continuat sã fie studiat; celelalte direcţii, nu, sau nu cu aceeaşi dãruire.
Dar adversarii întâietãţii tomismului scriu şi despre ‘travestiul noii Misse’, omiţând sã menţioneze numeroase alte ‘travestiuri’ (inclusiv ‘travestiul scolastic’, denunţat de unii chiar în sc. XIII). Ei par sã creadã cã o ‘hegemonie scotistã’ n-ar fi condus cu mânã de fier. Iar ceea ce a izbucnit în perioada postconciliarã, ca ripostã, se schiţase încã din sc. XIX, nefiind determinat de ‘hegemonia tomistã’ (care a fost mai degrabã ineficientã, decât provocatoare). Pe de altã parte, riposta postconciliarã s-a adresat neoscolasticii în general, viza orice formã de neoscolasticã (iar adversarii neotomismului nu s-au arãtat interesaţi de vreo alternativã scolasticã).
Dar o chestiune aparte e pluralismul universitar, înregimentarea. Aceasta face ca scolasticii sã nu aibã rangul unor Pãrinţi, autoritatea lor, ci numai pe aceea, neteologicã, ştiinţificã, a unor interpreţi. Coexistenţa direcţiilor rivale e ceva insolit.

Existã momente estetice distincte, în sensul teoriei alternanţei a lui Montherlant, sezoane, o receptivitate multiplã-condiţionatã, însã, şi de prudenţã.

Stevenson observa justeţea impresiilor copilãriei; nu e şi experienţa mea, şi sunt înclinat ca pe a lui sã o atribui narcisismului, şi nu vreunei precocitãţi estetice marcate. Cu alte cuvinte, scoţianul se cantona în universul acela vrãjit al impresiilor timpurii. Prelungind-o astfel, refuza sã-şi abjure copilãria, s-o demonetizeze, s-o depãşeascã. (Gânduri inspirate de un alineat al ‘Amintirilor …’).
Iar lealitatea lui faţã de copilãrie era ceva ce nu îi caracteriza pe Proust, Gide, etc.. În orice caz, în ceea ce priveşte lealitatea literalã, tenace; existã la el un literalism al copilãriei.

În cultura francezã, Montherlant ‘sare o generaţie’: pe aceea care-l depãşise pe Barrès. Indiferenţa lui completã faţã de generaţia lui Gide şi Proust; azi reflectam cã Montherlant era cam de-o vârstã cu Bataille.
(Tournier a fãcut mişcarea inversã, simetricã; la el, existã mai ales cei indiferenţi lui Montherlant, şi aversiunea faţã de inspiratorul acestuia; dar şi o convergenţã, aparent dublu neaşteptatã: du Gard.)

Sharpe, Self, Lodge, Coe.

Scoţianul era grãbit, hedonist şi prea puţin docil; reducţionist, probabil, în plãcerea lui. Ceea ce înseamnã şi a te lãsa condiţionat drastic de toane, de grabã. Era un hedonist zorit; romancierul, scriitorul sunt altceva. În acest sens, s-a gãsit pe sine abia ca scriitor.

Gracq era mai echitabil cu Verne, decât fusese Stevenson cu Scott. Gratitudinea unuia, şi obiecţiile ingrate ale cusurgiului scoţian.

Plãcerea unui moment psihic sunt mãştile şi travestiurile; a altuia, identitatea, legitãţile.

Nu e suficientã o raportare intelectualã la existenţã, e necesarã o raportare existenţialã, ‘din existenţã’, la chiar aceasta.

Ca substitute şi surogate, ca eschivãri şi îmbâcsire.

Critica de cinema, drept formã a criticii teatrale. În sensul cã analizãm o formã a dramaturgiei. Cinemaul e analizabil în termeni de dramaturgie. E o primã elucidare a unui loazir.

Interesul pentru istoricul bisericesc, biblist şi ebraist; girul vrut, cãutat.

Nu e … robã, ci mantá, nu sunt ghete, ci … cizme (destul de înalte); iar materialismul menţionat nu înseamnã raţionalism ştiinţific, ci atitudine filozoficã nevulgarã. E un binom, despre care nostalgicul strepezit şi ultragiat nu ştie nimic. Dar revenind la vestimentaţie, nici pe aceasta n-a înţeles-o …. Apostolul pacifismului poartã o tunicã lungã, adicã o mantá, în niciun caz o … robã. Iar personajul respectiv nu e mai travestit, în acest mod, decât atâţia alţii, în ecranizãri, rescrieri, actualizãri, etc..

Generaţia (marilor scolastici) şi esenţialul (atribuirea, declinul).

Romancier, teatrolog şi critic dramatic, biograf, istoric al filozofiei, biolog, pozitivist.

Azi, vin., cu tomatele, ca şi cu magiunul.

Azi, vin., chixul cu vol. II (amânarea).
Azi, condimente pentru sarmale, budinci, cafele.
Marţi şi mi., mâncare de pui (ciorbã şi pilaf).
Ieri şi azi, ciuperci cu smântânã.

Alţi actori: G. Strange, Atwill, F. Clark, H. Hall, R. Taylor.

Ep. Sigrist scria despre simpatia lui Greene pentru cei nesimpatizaţi de alţii, pentru cei vitregiţi.

Vin. seara, sos de la ciuperci, ouã jumãri, salatã cu roşii.

De la 7 ¼ seara, vin., mai am 14 ţigãri (de azi), dupã ce, mai înainte, fumasem alte 17 (din care 11, de ieri).

‘Judecatã, chiar rãzboi (ofensivã), dar fãrã dispreţ sau cruzime.’

Tertipul taxonomiei, scurtãtura cârpacilor, reducţionismul, simplismul descurajant, şi provenit din demoralizare, când ideea e sã sesizezi ceea ce însufleţeşte, sã gãseşti unghiul.

Trilogia umoristicã a lui Palahniuk, interesul contemporan pentru intrigã.
Intriga îmbãtãtoare a ‘Parcului …’.
Gnosticismul estetic, surogatul, dualismul, alternativa fictivã. E o artã care se substituie vieţii, o suplineşte.
Ellis nu e interesat de simpatie.

‘Rãbdare, imaginaţie, deschidere.’

Rolul divertismentului popular, luciditatea, simţul.

Trilogia eseisticã: ‘Atitudini’, ‘Valori’, ‘Înţelesuri’; am fost mereu puţin incert referitor la aceste culegeri (‘care, şi câte’). Paleologu reia preocupãrile critice ale lui Ralea (Arghezi, Sadoveanu).
Douã portrete ale camaradului de tinereţe; înrudirea. Girul dublu.

A nu lua greşeala drept ostilitate; a nu rãstãlmãci. Greşelile altuia le poţi corecta numai fãrã dispreţ sau nerãbdare, zor.

Dar e altceva: a predica despre personalitatea şi sfinţenia unui teolog. O predicã despre sfinţenie. Metafizica sfinţeniei. (Teologia moralã a Bisericii e metafizica sfinţirii.)

Vin., roşii şi ardei; sb., cola. Strugurii.
Vin., jegul, lemnul. Sb., ferestrele.

Secerat mereu de dentalgii.

Marivaux, Wieland, Heine.
Luni seara, citesc articole despre ducele de Saint-Simon. A sugera, a evoca mireasma şi inefabilul unei existenţe, ale unei experienţe; conştientizarea.
Volumele lui Spitzer, La Varende, Elias, Coirault.

‘Sunt atâtea lucruri, şi nu destul «eu».’ Nu timpul, ci «eul».

Cum se poate scrie despre o schiţã de 3 ½ pag. (dintr-o antologie).
Luni seara citesc postãrile Ep. Sigrist despre ‘Mahabharata’, ‘Trebizonda’ (epigraful misterios), MacDonald.
Relaţia criticilor cu literatura e greşitã nu doar fiindcã e profesionalã, ci deoarece e strict intelectualã, un algoritm, ceva codificat, o chestiune de expertizã, de îndemânare, de ambiţie. Asta distruge mintea. Cu profesionalizarea, survin graba, vanitatea, se pierde rãgazul. Intervine reducţionismul, care transformã o relaţie asumatã, într-una strict intelectualã.

Mistica e ceea ce ai ocazia sã faci zilnic—în ceea ce taci, etc.. Mistica nu e dezechilibrul, ci chiar echilibrul jinduit, cursul firesc, marja, elasticitatea, priceperea. Asta e ceea ce poate fi mistic în existenţã, şi nu prisosurile pompoase, retorismul, eschivarea. Cuvântul trebuie sã fie comunicare, cizelare, şi nu echivalentul vãrsãturii.

Se poate şi ca, pentru unii, expresia sã fie de mai proastã calitate decât emoţia, formularea sã fie greşitã. Deoarece expresia nu e transcriere, ci o încercare de explicare (a ceea ce simte cititorul).

Sfântul Andrei descrie nu acţiuni magice, ci o ordine metafizicã; se referã la latura tragicã a personalitãţii.
Existã momente de autotransparenţã (‘venirea’). Creştinismul integreazã dimensiunea individualã cu rânduiala metafizicã generalã.
‘Faptã cu cunoştinţã’: impersonalitatea formei nu trebuie însoţitã de pantomimã. Superstiţia e o falsã înţelegere. Vina, afectarea sunt trãirea imaturã a tragismului, a cãrui înţelegere e ‘foc fãrã prihanã, fãrã vicleşug’, nu ‘viaţã întinatã şi strãinã’. Modelele veterotestamentare trebuie sã încurajeze, nu sã demoralizeze. Termenii, simbolici, ai psihologiei medievalilor nu sunt ai noştri. Plãcerile sunt gratificãrile superflue, distructive (‘canaaneeştile gânduri’). E ceva cotidian.
Hamartologia e doctrina despre tragismul uman. Tragismul e poezia imperfecţiunii. Crisparea e nimicirea perspectivei. Creştinismul a ajuns târziu, uneori, sã dea o formã adecvatã acestui tragism. De la o mentalitate juridicã, la o înţelegere a tragicului (poemul Sf. Andrei e un pas al unei secvenţe). Aceasta e taina cremenei, a alienãrii (cântarea a VII-a). Sf. Andrei revine asupra celor dumnezeieşti. Spiritualitatea pretinde echilibrul, nu crisparea. Vicleşugul, blestemul sunt alienarea cotidianã. Versurile despre Ieremia, icoanã a penitentului, nu mi le aminteam. În centrul creştinismului se aflã nu transcendenţa absolutã a divinului, ci comunicarea, împãrtãşirea între Dumnezeu şi om, legãtura. Atâta din teologie e înãlţare de idoli, rãtãcire. Relaţia imperfectã provine din cunoaşterea imperfectã. Nunta e schimbarea, ieşirea din alienare. Cuvântul tãmãduieşte.

Identitate ortodoxã (‘Viaţa lumii’, trad. de Yannaras), rãspunsuri. ‘Bisericã, lume, misiune’: deschiderea nu e o tacticã. ‘Jurnalele’.
Hermeneuticã liturgicã: caracterul magic; douã opere (‘Din apã …’, situarea; ‘Euharistia’, Zizioulas şi esenţa eshatologicã, întregul). Refuzul hermeneuticii bizantine.
Teologie liturgicã (‘Introducerea …’, criticatã de greci; absolutismul şi schematismul, individualismul pietãţii monastice, Metallinós). Euharistia ca pârgã a credinţei şi caritãţii, pentru a nu fi magicã. Magie şi individualism.
Înnoire liturgicã; Fudulis, etc.. Arheologismul.
Opere pastorale şi catehetice (‘Postul Mare’, ‘Reflecţii despre spovadã’, trilogia ‘Sãrbãtorirea credinţei’).

Criticii ar vrea ca ei înşişi sã fie exceptaţi de criticã.
Neoconservatismul (paseismul, osificarea, anchilozarea) & ortodoxismul, ortodoxologia (cf. Trakatellis: instrumentalizarea, miopia, ignorarea esenţei) & fobia Occidentului (antiteza, retoricã romanţioasã) & anistoricitatea (idealizarea trecutului). Ortodoxia retoricã.
Autoritarismul.
‘Drumul istoric …’.
Utilitatea semitonului, sesizarea precisã, idealizarea.

Policarp şi Marcion, Sf. Ioan şi Cerintus la Efes: aversiunea, afectarea, retorismul, indignarea, întãrâtarea; în versetul despre eretici, Sf. Pavel nu îndeamnã la aşa ceva. În aceste anecdote, e din nou ambivalenţa esenţialului: esenţialul e ceva ce stilizãm noi, hieratismul exegezei, nu istoria, litera. Sf. Policarp povestea întâmplarea cu Ioan. Dar conduitele citate se încadreazã într-o tipologie care îi cuprinde şi pe unii antici necreştini, nu e ceva caracteristic creştinilor (sã se indigneze retoric, sã fie ostentativi).

Dum. seara, recitesc postãrile lui VK despre J. Ferrer (teatralitatea autoironicã, postmodernã), Cyd Charisse, ‘Mesajul …’ ca pastişã a ‘Rãzboaielor …’ (regizat de Fukasaku), Child, o piesã a lui Ira Levin, Hornby (romanul citit de şase ori), R. Parker, Keaton în filmele lui Howard, câţiva francezi (Clouzot, etc.), ‘epopeea umanismului’, cele trei scenarii ale lui Eszterhas, ‘stilul înşelãtor de simplu’ al lui King, Rucka, ‘Jungla de asfalt’ (ecranizarea romanului lui Burnett), jurnale (R. Grant, Soderbergh, Toback), J. Dante şi ‘Innerspace’, ‘Amurg şi rumeguş’, declinul lui Demme (analizat succint), Sargent (‘Pelham’, ‘Colossus’), Harlin, ‘Terminalul’ lui Spielberg şi ‘Timpuri moderne’ de Chaplin, Fuller şi Goodis (‘Miami Vice’ regizat de Resnais), divergenţa despre ‘Cruzimea …’ fraţilor Coen, personajele secundare trãznite ale lui P. Sturges, precizia intrigii, Dan Marlowe (seria ‘Drake’), Exley; e nãscut în ’69. Postãrile lui sunt gazetãrie foarte reuşitã, relaxatã, neindignatã, hazlie. Calibrul gazetãriei e un alt merit (şi m-a fãcut sã regret lenea umoristului canadez).
Mi-a amintit de mai subtilul H..
Uneori tinde sã judece filmele dupã reputaţie, idei primite: ‘Poarta Raiului’ şi ‘Ore disperate’, ‘Dune’, ‘Psycho’ al lui van Sant, ‘Ultimul om …’ (cu Willis). Aceastã deprindere americanã provine din moralismul lor.
E gazetãrie, uneori amuzantã, cu poante nete. Practicã chiar formatul almanahului, al caleidoscopului, al bazarului, cum preferã saxonii.
Un western cu Donlevy îi aminteşte de un set de jucãrii.
Autorii lui predilecţi sunt Block, Westlake (‘Killy’, ’63).
Block, Westlake, Whittington, Hunter au scris literaturã eroticã; deasemeni Silverberg.
Dintre cei şase regizori americani independenţi ai anilor ’90, câteva nume nu îmi spun nimic (P. T. Anderson, Jonze, Russell, Payne), sau aproape nimic (Soderbergh).
Pe gazetarii amuzanţi nu îmi place sã—i citesc despre subiecte pe care le ştiu, deoarece de regulã sunt dezamãgitori, acolo unde pot compara impresiile.

Citit articolul despre ‘Syrtes’: acţiunea, aşteptarea, demnitatea aşteptãrii, râul, marea, oraşul, Farghestanul, pragul, lumea oniricã, digresiunile mnezice, cele trei teme (de fapt, caracteristici, trãsãturi) suprarealiste, peisajul (atitudinea îl aminteşte pe Chateaubriand), indicibilul. Gracq evoca istoria anilor ’30, şi e interesant cum au trãit deceniul respectiv diverşii contemporani. Gracq înregistra nu febrilitatea, ci semitonul istoriei, duhul istoriei, ceea ce ameţeşte, deşi e amestecat cu excipientul inert.
C. Roy îi obiecta un fel de academism. Rousseaux sesiza adâncimea, lipsitã de ostentaţie.
‘Mãreţia insidioasã, sãlbaticã, şi voalatã cu grijã’-un alt autor vedea aici poezia mineralului.

‘Momentul de har reînnoit la fiecare lecturã’.
Gracq a deplorat mumiile şi cavourile lui Proust; referitor la Zola şi la Proust, Gracq şi Tournier sunt instructiv de comparat.
Dar relaţia lui Gracq cu Proust e ambivalentã, polisemicã, uneori contradictorie, echivocã şi complexã. Cred cã îşi interzice un verdict tranşant. E o simţire ambivalentã, sinuoasã.

Panenteismul ar putea fi un emanaţionism, în accepţia neoplatonicã sau swedenborgianã. Iudaismul e o religie a transcendenţei; creaţionismul evreiesc e o doctrinã a transcedenţei.

Alfred Taylor şi viaţa spiritualã a lucrurilor neînsufleţite. Despre Frederick Tennant, acelaşi rezumat.

Cei şapte înţelepţi ai Greciei.

Turretin ca exponent al scolasticii reformate.

Campania antimetafizicã a lui Ritschl.

‘Filocalia’ ca teorie a conştienţei. Suntem ‘duhuri întrupate incomplet’, prin distorsiuni (nutreţ sau fricã). Arhiepiscopul dã ‘Filocaliei’ o trãsãturã evanghelicã (mã refer la tendinţa confesionalã protestantã); adicã, evanghelicul e cel cãruia îi place practica Rugãciunii Lui Iisus. Rãmâne, cred, impresia cã sapienţialitatea aceasta a primatului anglican e verbalã sau, mãcar, livrescã. Sentimente nereale pentru obiecte nereale; Rowan Williams începe cu Isihie şi Marcu, Evagrie, conştienţa, achizitivitatea, caritatea şi empatia, simpatia, impersonalitatea (‘umanitatea în general’), elucidarea (‘semn viu al Fãcãtorului’, dincolo de utilitate), participarea la lucrãri. Îl citeazã pe Gillet.
Pragmatism moral kantian, ‘necunoaşterea’: codificarea, semnificaţiile depind de lucrarea dumnezeiascã. Dumnezeu nu instrumentalizeazã lucrurile. Percepţia simplã, receptivitatea trupului; fragmentarea percepţiei, egoism şi altruism, deschiderea originarã, restaurarea simplitãţii, funcţii, prizonierat, conştienţa divizatã, obişnuinţa, rãsãritul şi gerul. Nu sunt ‘douã puteri antagonice’.
Armonia şi culoarea, melodia şi desenul.
Derealizarea şi manipularea. Marcu, criptoluteran.
Întrebuinţarea mâniei. Gândirea şi simţirea, întrebuinţarea instinctivitãţii. Simţurile fizice opereazã diferit. Înnoirea trupului, ‘teoza trupului’, mânie sau poftã, educarea.
Simbolica filocalicã e intelectualã, filozoficã, raţionalã, nu ezotericã.
Conferinţa, excitantã, e dreasã cu isteţime britanicã, ‘generalitãţile facile’, afecţiunile psihice, rolul terapeutului. Sf. Tihon şi Grafton.
Undeva, schiţeazã distincţia dintre jind şi poftã; jindul e corelat cu erosul.
Funcţii şi entitãţi, entropia. Mãnãstirea de la graniţa velşã.

Citesc un repertoar de locuri din ‘Institutele …’ lui Calvin: despre fapte, sfinţire, alegere, sinergie şi merit, ‘zelul necugetat pentru dreptate’.
Ecleziologia lui e în mod îndreptãţit modestã. Cãuta un antidot la delirul predestinãrii. Dar existã instrumentalizarea umanului, degradarea firii.
Scrie cã nu suntem îndreptãţiţi ‘nici fãrã, nici prin lucrãri’. Calvin distinge momentele mântuirii: începem cu credinţa.
Dogmatica e constrânsã la literalism, care e contrar vieţii şi experienţei.

Precizãrile sunt Bloesch sunt utile, dar de naturã strict formalã: ele fac caracterizarea ştiinţificã a evenimentului lãuntric, dar nu-l pot prezice sau norma sau reglementa. Ştiinţa poate analiza numai formele, generalul.

Evanghelismul, ca tendinţã, e însumarea protestantismului. E interesant cã refuzul iniţial al filozofiei a dus la regresul care a transformat denominaţiile într-un cult sentimental al personalitãţii, învãluitã în aproximaţii vagi, nesatisfãcãtoare. Au încercat sã rezume creştinismul viu la un capitol sumar de istorie religioasã (‘ispãşirea’). Ulterior, când scolastica, metafizica au fost reintegrate, ele au fost reduse la a broda acelaşi gobelin de revendicare visceralã. Câteva experienţe şi temperamente deveniserã normative. Tendinţa evanghelicã în protestantism rezumã şi însumeazã ceea ce a ruinat Bisericile dizidente. Cristocentrismul protestant e demoralizant.

Înrudiri, grupe ale sensibilitãţii. Critica e posibilã prin aceste înrudiri. (‘Regãsirea’ confirmã înrudirea, nu universalitatea, valabilitatea genericã.)

În criticã, orice sintezã e personalã, neconsensualã.

Azi, marţi, am citit finalul povestirii în care Holmes utilizeazã grafologia (familia de asasini), şi începutul cazului interpretului grec.

Mi., citit eseurile Virginiei Woolf despre Defoe (‘Moll’, ‘Crusoe’) şi Sterne.
Stevenson era încântat de romanescul lui ‘Crusoe’, de economia imaginii; Tournier şi ‘Morgan’ sunt dezamãgiţi de lipsa romanescului. V. Woolf vedea în acest roman o reuşitã genialã a realismului burghez, a ‘înşelãrii entuziasmului’.
Poate cã ar merita încercat sã se scrie la fel despre operele lui Silverberg (am o divergenţã axiologicã faţã de cititorul acestuia: în antologia citatã, întâietatea le revine povestirilor lui Ballard şi Leiber).
Revenind la ‘Crusoe’, romanul are, între literaţi, mai degrabã spoliatori, decât prieteni. E un roman mai mult spoliat, stors, exploatat, etc., decât citit …. Virginia Woolf se intereseazã de realism şi de personaje. Or, absenţa romanescului îi exaspereazã pe cei ca Tournier sau ‘Morgan’, absenţa fanteziei romaneşti, a supralicitãrii; pe de altã parte, exegeza Virginiei Woolf mi-a amintit de Chartier, de ceva ce ar fi putut sã scrie Chartier.

Mi. seara, citesc nişte postãri despre povestiri de anticipaţie: Landis (piratul şi cometa), Reed (dintre cei pe care i-am citit şi eu la un moment dat).

Dar ideea a fost sã scriu ceva despre Silverberg, în genul eseurilor Virginiei Woolf despre opere. Citisem postãrile despre ‘Turn de sticlã’ şi ‘Sub dom’.

O confundam pe Ann Savage cu Anne Nagel; n-am fãcut ceea ce trebuia, pentru a fi un cunoscãtor al actriţelor de pe vremuri.

Sb., despre bãnãţeni, Banat, oraşe, Slavici, Huniade, etc..

Ieri searã, vin., ascultat ‘Tosca’. Înţelegând trei cuvinte (Bonaparte, libertate, dreptate), mi-am închipuit o intrigã tangentã la politicã. ‘Tosca’ aproape cã s-a substituit celeilalte opere. Impresia data de subiectul ‘Toscãi’ (nu ştiu dacã era rezumat în vol. de librete povestite) mi-a amintit de ‘Parma’ (chiar şi rezonanţa numelui!). Mi-am amintit şi de izul de gheretã de portar (sperând cã Thibaudet se referea la bârfã!). Sb., reascult douã melodii ale lui Kitaro (‘Rusia’ şi ‘Caravansarayul’). Azi, sb., la prânz, berea. Vremea. Ieri, ‘Tosca’. Acatistul. Iubirea. Copile. Carurã. Piaţã.
Rezumatele libretelor.
Cântãreţii spanioli.
Azi, sb., şi ieri: dupã 10 ½ dim.; joi dim., dupã 9 ½. Cafele.
Azi, smântânã; ieri, vin., ouã şi budincã. Joi, viţel.

Sb. seara, de la 6 ¾, fumat.
Sb., la cinã, doi cârnaţi, piure, şuncã, varzã.
Sb. seara, cãtre 11 seara, Sf. Andrei (Mãn. Radu-Vodã), dimensiunea metafizicã. Afectarea şi Mozart, convenţionalul, straturi. ‘Veşmântul cel dintâi, ţesut de Dumnezeu’. Evoluţia raportului. E un crez filozofic, dimensionalitatea Lui Hristos. Emoţia care purcede din gândire (‘cortul dinãuntru, cel dupã chipul Lui Dumnezeu’).
De la 11 seara, şapte ţigãri.
Importantã e tocmai impersonalitatea, obştescul (‘Dumnezeul tuturor’).

Un prânz bun e o încurajare. Luni, la prânz, supã cu gãluşte şi pui cu smântânã.
Luni, blidul; seara, budincã, rulou cu mere, untedelemn.

Îmi lipsea sesizarea atmosferei, a indicibilului relaţional, a tonusului, a dimensiunii relaţionale, nu a ‘ceea ce e’, ci a simţirii coerente; se poate face o confuzie, referitor la inefabilul simţirii.

Luni, fumat pânã la 9 seara.

Mi-am amintit de romanele lui Dick (de la ‘Dejun pe Pluton’, al lui Jordan).

Acele jurnale asiatice ale momentelor de poezie, ale inefabilului momentelor, sesizarea existenţei, a faptului de a exista, despovãrat, deschis.

Defetismul posomorât, şi cele câteva remedii. Crisparea mohorâtã. Apatia.

Postãrile lui K. mã fac sã mã gândesc la Eliade ….

Gaddis, Sf. Toma, asiaticul; cei trei romancieri.

Formatul autentic, inspiraţia, e acela al lui Larcher. Cele trei lucruri pe care le reciteam cu nesaţ: Averty, Larcher, medalionul scris de Tournier; plus paginile despre Walsh.