vineri, 29 noiembrie 2019

Cehov şi istoria tainică a literaturii

Am găsit cinci lucruri importante în '': două menţionări ale lui Lermontov (,), ; altminteri, semnificaţia dispreţului lui Cehov faţă de piesele dramaturgilor contemporani (Ibsen, Gorki) e foarte transparentă, ca şi aceea a modestiei lui nesincere. Contrastele dintre portrete sunt mai remarcabile decât multe din portretele însele, în care e şi multă gazetărie.
Literatura pură exprimă esenţialul, memorialistica exprimă, cel mai adesea, contingentul.
În 'Şeherazada' lui Rimski-Korsakov se succed subiectivitatea viorii, limpezimea feerică şi uşurinţa, ceva din amploarea asiatică, însă ele, realizate ca atare, drept ceea ce sunt, îi sunt superioare, ca momente distincte, întregului, care e eterogen, lipsit de unitate.
Există, în această suită, şi câteva lucruri mai convenţionale.
Tema povestirilor lui Sherwood Anderson nu e … monotonia, ci dimpotrivă: 'frumuseţea regiunii îl impresiona', 'ţinutul Winesburg toamna, (…) cum dealurile scunde se colorează în nuanţe de galben şi roşu', 'cu dealurile roşii şi galbene în depărtare', iar unul din meritele artistului de acum un veac e să arate personajele incluse în viaţa regiunii, în întregul elementelor.
Dexteritatea lui Dreiser ca nuvelist e aceea a gazetarului. Stilul lui Dreiser e domol, câteodată naiv, autocomplezent, abstract în mod gazetăresc, însă naraţiunile lui laborioase au pagini de probitate (atunci când purcede la scrierea de naraţiune obiectivă), un merit mai mult profesional decât artistic, corelat cu didacticismul. Vanitatea şi nesinceritatea altora din paginile lui îl arată orgolios, de un orgoliu vulgar.
Există câteva merite modeste ale celor scrise de Dreiser (de ex., ).
Ideile lui Dreiser puteau să fie progresiste, însă gândirea lui era mediocră şi convenţională.
La Ralea ca şi la Montaigne, în ceea ce au ei mai bun, eseistica înseamnă idei simple, raţionale, exprimate într-un stil de o sapiditate superioară. «Extravaganţa» e doar aceea a bunului simţ, care e întotdeauna neconvenţional (nu din principiu, ci prin natura lucrurilor).
Glosele literare ale celor doi eseişti supremi au idei absolut neartificiale, clare, exprimate cu simplitate, nepretenţios. Sapiditatea expresiei e inegalabilă.
O povestire a lui Lardner se referă la neant, la urâţenie, la marfă ca principiu, ca esenţă a unui pol social, însă presupusa bună intenţie a satirei nu se realizează: neantul, urâţenia descurajantă nu sunt verosimile ca artă, nu sunt reprezentabile.
Caldwell utilizează frecvent verbe care exprimă rapiditatea, uneori în mişcarea de apropiere a trupurilor, ceea ce dă impresia de febrilitate; sensibilitatea lui Caldwell nu era falsă, însă, pentru el, ideea rămânea idee. Putea să fie ingenios, însă ideea e unica mediere între sensibilitatea lui şi povestirea pe care o scrie.
Nietzsche a simţit în creştinism, în creştinismul de lozinci, viclenia otrepelor, a mediocrilor, a pramatiilor, potenţialul egalitarist, instrumentalizarea, indiferenţa faţă de uman.
Se gândea la Dumnezeu în termenii destinului, ai momentelor predestinate, e o idee schopenhaueriană, şi această idee e una bună pentru că e simplă. Ideea metafizică a lui Nietzsche e destinul, predestinarea pentru har, destinul înţeles în mod simplu, nu întoarcerea veşnică a aceluiaşi.
Nietzsche a încercat să îşi sfinţească existenţa, din sentimentul sacru că viaţa pământească e veşnică.
La Nietzsche, destinul e înţeles cu simplitate şi cu gratitudine, nu cu orgoliu.
Ideea de destin nu le e la fel de necesară tuturor oamenilor mari.
M-am gândit la dimineţile lui Valéry, la dimineţile consacrate raţionalităţii.
'Crizantemele' e o nuvelă somptuoasă şi complexă (psihologie, peisaj, profunzime a sentimentului), în genul lui Sherwood Anderson, însă mult mai bună. Acolo unde Caldwell ar fi enunţat idei printr-o naraţiune schematică, febrilă şi melodramatică, Steinbeck oferă un giuvaier. 'Crizantemele' e una din capodoperele nuvelei americane, şi una din prozele care dau o idee despre ceea ce poate sau trebuie să fie o nuvelă.
'Flaubert nu are nevoie de mine; eu sunt cel care are nevoie de el şi îmi satisfac mult mai bine pasiunea recitind «Doamna Bovary» decât dizertând despre autorul ei.'

Cartea a doua a 'Călătoriei unui romancier în jurul lumii'

Reportajul e impersonal, pentru că sensibilitatea apare ca un dat generic, ceva impersonal.

Chiar epoca, mijlocul anilor '20 ai secolului trecut, era una aparte; scriitorul se apropia de şaizeci de ani.
«Gândirea obişnuită» («simţul comun») nu e o metafizică, un sistem, o «teorie completă», şi nu e imuabilă, atemporală. Ea se transformă cu timpul. Gândirea obişnuită învaţă şi intuieşte, e elastică. Ea porneşte de la fapt, şi îi atribuie inteligibilitate, raţionalitate, pentru că faptul e natural, dat, şi experienţa necesită respect în ordinea practică. Nu îi pot fi prescrise (de către cine, cu ce autoritate?) limite noţionale. «Metodologia» ei e experienţa zilnică.
Gândirea obişnuită admite şi grade de certitudine, nu e binară. Ea e şi începutul ştiinţei.
Nu ştiinţa e aceea care o contrazice, ci metafizica, filozofia raţionalistă.
Nu se poate determina în mod aprioric ce anume, sau nu e, gândire obişnuită. Variaţiile sunt după epoci, societăţi, clase, indivizi, vârste ale acestora.
Ceea ce e neexplicat nu e, prin aceasta, o aporie.
Am citit 'În jurul tehnicei lui Tolstoi' (1925), 'Copilărie' (1929), 'Cu prilejul «Timpului regăsit»' (1928), 'Introducere la metoda lui Paul Valéry' (1929), 'Comedia intelectuală' (1929), 'Glose' (1929), '«Vis şi realitate»', 'În jurul evoluţiei comicului' (1925), 'Snobismul lui Proust şi România' (1929) [1]. Exegezele lui Ioan D. Gherea sunt caracterizate de un raţionalism laborios, orgolios şi pedant, demodat încă din vremea respectivă, şi pe care un Chartier nu îl avea; însă intelectualismul acesta antebelic, desuet, are atuul cinstei. Dealtminteri, tocmai propriul intelectualism e acela care face ca Ioan D. Gherea să sesizeze atât de just intelectualismul lui Proust.
Ideea «analizei metodei lui da Vinci» i-a inspirat aceste analize ale artei, ale «tehnicei artistice». În ceea ce a scris mai bun se referă la ansamblul creaţiei unui autor, la generalul literaturii cuiva.
Ioan D. Gherea are principala caracteristică a unui eseist, pe aceea de a fi simpatic.
Analizele lui sunt foarte desluşite.
E ca şi cum ar fi ornat paginile operelor altora cu adnotări citeţe.
Criticul trebuie să fie un mare psiholog, pentru a nu falsifica definind. Analiza inteligentă şi precisă amplifică satisfacţia.

Explicate de Ioan D. Gherea, versurile lui Valéry nu îşi pierd farmecul, sapiditatea, sau noutatea; dimpotrivă.

Ioan D. Gherea cunoştea 'La Princesse de Babylone' a lui Voltaire.

Predilecţiile intelectuale ale lui Ioan D. Gherea sugerează că acest om foarte inteligent era şi foarte credul, şi că se încredea mult în modă, moda literară [2].
Credulitatea unui necredincios nu e ceva neobişnuit.
Psihologia modernă aşa cum o vroia Ioan D. Gherea cere nu numai inteligenţă, ci şi sensibilitate şi instinct, simţ. Ioan D. Gherea e mult mai convingător drept critic literar, decât ca analist al abstracţiilor. Sofismele oţioase sunt o abjurare a inteligenţei.

Ioan D. Gherea pare să îl urmeze pe Valéry în părerea că teoremele sunt creaţii, că o lege ştiinţifică e o creaţie, că gândirea unei teoreme e un act creator: 'teoremă sau obiect de artă'. Diferenţa dintre cele două e evidentă.

Cred că motivul pentru puţinătatea snobismului românesc e lipsa unei coexistenţe îndelungate a boirerimii cu burghezia.

Explicat prea mult, comicul îşi pierde relevanţa, pentru că dispare veselia. Teoriile comicului sunt şleampete.
Pentru Ioan D. Gherea, care găseşte comicul doar în naraţiunea ironică, aluzivă, comică e numai ironia subtilă, perfidă.
Ironia nu e întotdeauna univocă. Nu înseamnă mereu că râde de ceea ce pare că ironizează. Uneori, ironia e mijlocul de a reliefa dramatismul, etc..
Unele opere nu sunt integral comice. Mai sunt şi altceva decât comice, comicul fiind, în ele, un element. În ele, comicul e numai o latură a întregului, sau un mijloc subordonat altui scop. Comicul trece adeseori de el însuşi, nu e un scop în sine, nu e gratuit. Elementul sau elementele comice nu sunt în sine deajuns pentru a defini o operă.
Comicul poate să fie element al operei, sau subordonat unui scop, sau chiar comic aparent, fals, când autorul vrea să sesizăm că se preface că ironizează, ca doar simulează ironia (distanţarea).
Nici despre comic nu ar trebui scris cu uşurătate.


NOTE:

[1] 'Eseuri', 1971.
[2] Din perspectiva lui Camil Petrescu, se poate afirma că Ioan D. Gherea îl supraestima pe A. France, şi urma moda admirându-i pe Valéry şi chiar Cocteau.
Literatura nu e întotdeauna înregistrarea directă a gândurilor, imediateţea estetică (senzaţia de nemijlocit) e de altă natură. O operă de artă e un rezultat. De aceea, întâia redactare trebuie revăzută.
Bolintineanu are acest distih extraordinar: 'Astfel printre trestii tinere …' (Mircea cel Mare şi solii'); e ceva reprezentat cu bunătate, aşadar cu nobleţe. Estetica romantismului le oferea scriitorilor ocazia de a se înveşmânta în bunătate, era ceva ce se putea învăţa. Ceea ce îmbie la romantici e şi stilul moral, asimilat artei, operei.