Am citit 'În jurul tehnicei lui Tolstoi' (1925), 'Copilărie' (1929), 'Cu prilejul «Timpului regăsit»' (1928), 'Introducere la metoda lui Paul Valéry' (1929), 'Comedia intelectuală' (1929), 'Glose' (1929), '«Vis şi realitate»', 'În jurul evoluţiei comicului' (1925), 'Snobismul lui Proust şi România' (1929) [1]. Exegezele lui Ioan D. Gherea sunt caracterizate de un raţionalism laborios, orgolios şi pedant, demodat încă din vremea respectivă, şi pe care un Chartier nu îl avea; însă intelectualismul acesta antebelic, desuet, are atuul cinstei. Dealtminteri, tocmai propriul intelectualism e acela care face ca Ioan D. Gherea să sesizeze atât de just intelectualismul lui Proust.
Ideea «analizei metodei lui da Vinci» i-a inspirat aceste analize ale artei, ale «tehnicei artistice». În ceea ce a scris mai bun se referă la ansamblul creaţiei unui autor, la generalul literaturii cuiva.
Ioan D. Gherea are principala caracteristică a unui eseist, pe aceea de a fi simpatic.
Analizele lui sunt foarte desluşite.
E ca şi cum ar fi ornat paginile operelor altora cu adnotări citeţe.
Criticul trebuie să fie un mare psiholog, pentru a nu falsifica definind. Analiza inteligentă şi precisă amplifică satisfacţia.

Explicate de Ioan D. Gherea, versurile lui Valéry nu îşi pierd farmecul, sapiditatea, sau noutatea; dimpotrivă.

Ioan D. Gherea cunoştea 'La Princesse de Babylone' a lui Voltaire.

Predilecţiile intelectuale ale lui Ioan D. Gherea sugerează că acest om foarte inteligent era şi foarte credul, şi că se încredea mult în modă, moda literară [2].
Credulitatea unui necredincios nu e ceva neobişnuit.
Psihologia modernă aşa cum o vroia Ioan D. Gherea cere nu numai inteligenţă, ci şi sensibilitate şi instinct, simţ. Ioan D. Gherea e mult mai convingător drept critic literar, decât ca analist al abstracţiilor. Sofismele oţioase sunt o abjurare a inteligenţei.

Ioan D. Gherea pare să îl urmeze pe Valéry în părerea că teoremele sunt creaţii, că o lege ştiinţifică e o creaţie, că gândirea unei teoreme e un act creator: 'teoremă sau obiect de artă'. Diferenţa dintre cele două e evidentă.

Cred că motivul pentru puţinătatea snobismului românesc e lipsa unei coexistenţe îndelungate a boirerimii cu burghezia.

Explicat prea mult, comicul îşi pierde relevanţa, pentru că dispare veselia. Teoriile comicului sunt şleampete.
Pentru Ioan D. Gherea, care găseşte comicul doar în naraţiunea ironică, aluzivă, comică e numai ironia subtilă, perfidă.
Ironia nu e întotdeauna univocă. Nu înseamnă mereu că râde de ceea ce pare că ironizează. Uneori, ironia e mijlocul de a reliefa dramatismul, etc..
Unele opere nu sunt integral comice. Mai sunt şi altceva decât comice, comicul fiind, în ele, un element. În ele, comicul e numai o latură a întregului, sau un mijloc subordonat altui scop. Comicul trece adeseori de el însuşi, nu e un scop în sine, nu e gratuit. Elementul sau elementele comice nu sunt în sine deajuns pentru a defini o operă.
Comicul poate să fie element al operei, sau subordonat unui scop, sau chiar comic aparent, fals, când autorul vrea să sesizăm că se preface că ironizează, ca doar simulează ironia (distanţarea).
Nici despre comic nu ar trebui scris cu uşurătate.


NOTE:

[1] 'Eseuri', 1971.
[2] Din perspectiva lui Camil Petrescu, se poate afirma că Ioan D. Gherea îl supraestima pe A. France, şi urma moda admirându-i pe Valéry şi chiar Cocteau.