Ioan Alexandru are o poezie despre Raiul subzistent, ‘dezlegarea florilor’, firea originară subzistentă, ‘licărele-acestea de potire’, frumuseţea fizică înţeleasă ca aliment al dorinţei umane de nemurire, ceea ce e un gând nobil (‘Flori şi fluturi’). În lirica sa religioasă există uneori bucurie.
În ‘Pantocrator la Borzeşti’: ‘obrazu-acesta-nseninat’.
În ‘Agapia, iubirea va rămâne’: ‘Ea singură în lume-i mai presus/ De-mpuţinare şi de devenire’.
Grigorescu e înţeles ca pictor extatic (‘Şi-n loc să fie ele-n slujba ta …’).
Lirica lui Ioan Alexandru nu convinge întotdeauna. Fluenţa şi simplitatea au ceva păunescian; poate tocmai de aceea creaţia lui pretinde familiarizare, obişnuire. Alteori, există o oarecare artificialitate (‘Dinspre înviere răsărindă’; dealtminteri, ‘Iubirea’ revine unui ermetism sui generis), cu convenţionalitatea sentimentului, o grandilocvenţă simplistă şi vană (‘A viat la noi întru-nviere’), autohtonism pompos şi festivist, teribilism şi efecte epatante, şi neglijenţe, sau nonşalanţe, de ritm, de metrică (structură ritmică). Naivitatea simulată şi pompoasă a ‘Sinaxarului’ poate reprezenta polul acesta.
‘Omul’ e un poem expresionist izbutit. Poate exista impresia că substratul cel mai profund al liricii lui e anxietatea; pare o lirică lipsită de cordialitate.
Am ales câteva poezii ale lui Alexandru: ‘Flori şi fluturi’, ‘Iubirea’, ‘Agapia, iubirea va rămâne’, ‘Grigorescu la Agapia’, ‘Moldoveanca’, ‘Pantocrator la Borzeşti’, ‘Sinaxar’, ‘Omul’, ‘Psalm’ (‘Oriunde plec Tu eşti mereu cu mine’).
Ioan Alexandru e autorul unei opere lirice, alfabetar al frumuseţii, care trebuie gustată, testată, nu caracterizată în ansamblu.