joi, 9 noiembrie 2017




Francheţea lui Léon Bloy e autentică, nesimulată, iar veselia lui e nestilizată, afectuoasă, directă, chiar ‘barbaria’ lui e nu arhaizantă, ci inteligenţa rafinamentului suprem, acela al adevărului literal, fără rabat, prin luciditatea veselă, nu a strepezirii sau ranchiunei. Bloy era contrariul a ceea ce cred unii; era literalist şi sobru, pentru că veselia lui, poantele lui indică identitatea adevărată a sacrului, coerenţa sacră a toate, aşa sunt lucrurile sfinte, percepute în complexitatea lor fenomenală, iar probitatea lui Léon Bloy a fost de a le simţi în mod consecvent, la el fenomenalul, evenimentele nu doar înseamnă, ci cuprind sacrul, sunt sacre, şi răspunsul lui afectiv e integral. Într-un anume sens, veselia lui oţelită e cu totul secundară, aproape un pretext, amuzament ocazional; ca atare, nu a rămas la obscenitate, la deriziune, la echivoc, la batjocură, deşi le recunoştea. ‘Bătrânul din munte’ e Hassan ibn al-Sabbâh, conducătorul şiit.
Bloy nu stilizează, ci e un naturalist creştin, adevăratul naturalist (cu toate că nu unicul) [1], prin percepţia verosimilă, literală, integrală, exprimată sincer; a ştiut să admire o capodoperă naturalistă, şi să îşi recunoască fericirea de a o citi; însă nu prin sensibilitatea lui e universal, cum nimeni nu e. I se întâmpla să se definească drept ‘saltimbanc sonor’ şi un leneş. Veselia lui e amară pentru că e foarte umană. Fastul lui literar nu e deloc livresc. Şi chiar blasfemia lui ocazională pare afectuoasă, dezamorsată şi tandră, întrucâtva ca blasfemia medievalilor.
În iunie 1892 scria în jurnal ‘această lege riguroasă: Scriptura e absolut ininteligibilă dacă se uită faptul că Dumnezeu nu vorbeşte niciodată decât despre sine însuşi’. Ideea e de o justeţe infinită, dacă ghicim natura relaţiei lui Dumnezeu cu existentul, cu mundanul.
Tot în iunie 1892 citea ‘La Débâcle’ (‘această carte extraordinară’), romanul de război publicat în acel an şi penultimul din ‘Istoria naturală şi socială …’, şi avea cinstea de a admira ceea ce se cuvine.
În iulie 1892 îi explica soţiei un verset din 2 Macabei 7: consolabitur in nobis (dicentes Dominus Deus aspiciat veritatem et consolabitur in nobis …), ἐφ’ ἡμῖν παρακαλεῖται.
Louise Petel e menţionată frecvent în jurnal.
Într-o evocare, ‘După o jumătate de veac’, Jeanne Termier scria că tatăl ei ştia ‘pe de rost sute de versuri ale lui Hugo’, şi că ei continuă să îi placă ‘marile cărţi ale maturităţii literare a lui Bloy’, acelea de la 1890 la 1905. Bloy vorbea despre Missă ca săracii despre alimente. Înafara Bisericii e numai ‘vânt îngheţat şi pulbere’. Însă era capabil de o înţelegere cosmică, neşovăitoare, universală. Altminteri, febrilitatea lui a fost mereu înrudită cu aceea a boemei pariziene pe care o frecventase în tinereţe, e şi exaltarea neruşinată a boemei.
Referitor la Bloy trebuie scris cu simplitate şi cu bun simţ, fără a-l pastişa zadarnic.
Barbey îl povăţuia să-l citească pe Voltaire, să îi citească pe cei uşori, pe aceia de care e diferit.
Arveiller a scris despre întâlnirea lui Bloy cu Sangnier, căruia îi solicitase/implorase mecenatul.

Pentru câteva informaţii biografice am consultat şi utilizat ‘Léon Bloy. Dossier conçu et dirigé par Michel Aubry’, Les Dossiers H. Bloy s-a născut în iulie 1846, fiu al unui funcţionar dintr-o familie de negustori. A debutat la 27 de ani, în ianuarie 1874, cu un articol. Cam în aceeaşi vreme i-a frecventat pe Bourget, Richepin, Hello. A corespondat cu Gobineau. Lucra ca funcţionar: copist (1874), desenator (1877).
La 30 de ani a întâlnit-o pe Anne-Marie, prostituata bretonă, care s-a convertit în toamna lui 1878 (după un an şi jumătate de legătură).
La 33 de ani, în 1879, e instruit de către Tardif despre experienţa Mélaniei, vizitează împreună La Salette. Tardif răposează în toamna lui 1879.
Soţia lui Bloy a fost o daneză, Johanne.
În 1906 s-a împrietenit cu Termier.
O operă a lui are acest titlu emoţionant: ‘Învierea lui Villiers’ (1907).
Volumele jurnalului au fost publicate în 1904, 1905, 1909, 1911.
F. Guillaumont a publicat marginaliile lui Bloy la ‘Scrisorile lui Barbey către Trebutien’ (exemplar dăruit Jeannei Termier). Bagatelizarea a ceea ce li se părea celor doi a fi sentimentalism religios e nedemnă.


NOTE:

[1] ‘Fraţii Goncourt scriau romane naturaliste. […] Bloy le trăia.’ (Dominique Pradelle, ‘Bloy la umbra lui Barbey’).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu