Léon Bloy se ştia şi era un creştin nedesăvârşit, ezitant, neideal, blasfemia îl atrăgea, extravaganţa, ocazional teribilismul, câteodată exegeza lui se mai întâmplă să fie formalistă, ca un joc formal. În mai 1892 citea biografia Sf. Francisc scrisă de Chérancé (biograf al Sf. Clara, Sf. Anton, Sf. Margareta, Fer. Christophe de Cahors), pentru a-şi fortifica duhul rugăciunii. Tot în mai 1892: ‘Petrec după-amiaza cu studiul Scripturii, prin tratatele despre Sf. Ioan ale Sf. Augustin. […] nicio licărire de geniu. Ezoterism nul.’ După opt zile: ‘studiez tratatul despre Sf. Ioan, ceea ce pentru mine înseamnă întotdeauna o voluptate a duhului’. Jurnalul lui e atât de bun pentru că e foarte pur, corespunde integral accepţiei de bun simţ a genului.
O scrisoare din iunie 1892, la Rusalii, e o capodoperă; are un alineat despre cuvântul lui Iisus de la ‘Fapte’, 20.35: τῶν λόγων τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ ὅτι αὐτὸς εἶπεν Μακάριόν ἐστιν μᾶλλον διδόναι ἢ λαμβάνειν, ‘de cuvintele Domnului Iisus, căci el a zis: ‹Mai fericit este a da decât a lua›’. ‘Acest apostol a fost ales în mod tainic pentru a fi astfel evanghelistul unei apoftegme unice şi foarte aparte a Mântuitorului ….’ Credea că ar trebui să existe sărbători ale Ipostaselor.
Scria că totul e împlinit ‘numai în nădejde’. ‘Ne simţim câteodată îngrozitor de orfani.’
Aştepta o ‘efuziune/revărsare inefabilă a vieţii dumnezeieşti’. Scria că ‘întâmplarea nu există’. Pesimismul i se părea a fi însumarea neputinţelor. Îi atribuia, în mod absurd, protestantismului … dogmatismul cel mai inflexibil, uniformitatea, ‘nivelarea sufletului omenesc’.
Îi declara cuiva că se pronunţă ‘cu autoritatea unui creştin’. Avea mândria de a se declara latinist, chiar dacă mărturisea a fi unul ‘mai curând plăpând’ (‘Journal inédit’, I, 1892-1895, 1996, pag. 89).
‘Omul întreg, adevăratul om trebuia să fie o combinaţie de putere şi blândeţe, şi nu am dispreţuit lacrimile D. N. Iisus Hristos’. Tot în 1892 cita un cuvânt al lui Hello: ‘caritatea înseamnă să ghiceşti‘ (cf. ed. cit., pag. 99). Scria că izraeliţii au dreptate ‘să-l aştepte pe Messia’ (pag. 102).
În iunie 1910, Bloy citea ‘Piratul’ lui Scott.
În iulie 1910 se plimba pe plajă cu familia. La cafenea citea ‘Derniers refuges’, poemele Jeannei Termier (fiica geologului P. Termier); despre familia Termier, v. Jacques et Raïssa Maritain, ‘Oeuvres complètes’, X, pag. 1141.

S-a împlinit un veac de când a răposat Bloy, în toamna lui 1917; celor de azi le plac mai ales neobrăzarea bombastică, teribilismul. Însă superioritatea lui autentică a fost aceea de a denunţa şi accepta, simultan, tragismul şi mizeria existenţei terestre vulnerabile, le detestă însă le acceptă, ştia să accepte fără a consimţi.
‘Frecventarea cotidiană a Vulgatei (pe care Bloy o copiază, o traduce, o adnotează, o comentează şi chiar o rescrie) îmbogăţeşte şi mai mult relaţia lui cu limba latină, pe care dealtminteri o întrebuinţează ludic în corespondenţă şi pe care o integrează sub formă de mozaic de citate în ‹Jurnalul› său.’ (Glaudes, recenzând ‘Latină şi latinitate …’)
Prefaţa ‘Exegezei locurilor comune’ cuprinde medalionul Sf. Ieronim, ‘cosemnatarul pentru totdeauna al Cuvântului’, şi ‘mai ales interpretul, comentatorul inspirat’.
Bibliografia critică e destul de indigestă şi debordează de clişee, de extravaganţă mimată, de afectare şi grandilocvenţă şcolărească; ceea ce înseamnă că unicitatea poetului e intactă.
Bloy chiar e foarte răstălmăcit de cei care pretind că-l admiră, şi care emit/înfulecă parafraze bombastice indigeste (‘exigenţa de absolut’, ‘ dezorientarea cititorului’, , etc., poncife şcolăreşti, inepţii, găselniţe), luând armonia drept incoerenţă, suavitatea şi gingăşia simţirii lui pare să le fi rămas străină, ceea ce era foarte elevat; altminteri, severităţile lui sunt, ca ale oricui, discutabile, neobligatorii. Glaudes lasă impresia unui mediocru pedant şi anost, lipsit de talent; a observat însă că grotescul poate să fie sublimul care se ignoră. Tonul exegezei e foarte artificial, chiar neverosimil, adesea psitacism smintit. Glaude crede că serveşte reputaţia lui Bloy dacă îl calomniază pe Barbey (aristocrat care doar se amuză cu literature, are o uşurătate de sec. XVIII), însă aminteşte că Bloy trecuse prin şcoala ‘râsului demolator’, anarhist (în revista în care semnau şi Verlaine, Lorrain, Richepin).
‘Paginile smulse …’ ale lui Nabe (‘Léon Bloy’, Aubry, ‘90) sunt la fel de găunos-puerile, de o superficialitate descurajantă, de o isteţime penibilă.
Cu ‘Léon Bloy, pelerin al Sf. Mormânt’, Boutang e mai bun, deşi scrie tot parafrazând sau pastişând. Gabriel Bounoure e cel care l-a înţeles mai bine, cu ‘Actualitatea lui Léon Bloy’ (‘Léon Bloy’, Les dossiers H, ‘90): ‘Bloy avea vocaţia de a naturaliza infinitul în viaţa cotidiană a oamenilor’, a adus ‘o mărturie extraordinară asupra psihologiei şi a semnificaţiei artei’. Perspectiva lui Gabriel Bounoure îmi place. Putem aminti ideea lui Hello, că ‘arta trebuie să fie una din forţele care vor vindeca imaginaţia’; deasemeni, aceea că arta e o ‘lume exterioară’ (o obiectivare).
Dominique Millet-Gerard a publicat ‘‹Evangheliarul plin de anluminuri›: tentaţia latinizantă …’, cu un epigraf al ‘cinstitorului Vulgatei’ şi dezavuarea ‘esteticii galicane’ a ‘leprei sentimentalismului religios’.
Gaëlle Guyo are o lucrare, ‘Latină şi latinitate în opera lui Léon Bloy’; am citit recenzia publicată de P. Glaudes.
În iulie ’52, Emmanuel a conferenţiat despre ‘Léon Bloy şi istoria’ (cf. Guy Courteau, ‘Léon Bloy en Amérique française’, ’59).
Limbajul şi sintaxa poetului nu trebuie supralicitate.
Sentimentele lui erau mult mai corecte decât interpretările lui; adică avea mai ales priceperea şi generozitatea inimii, decât pe ale inteligenţei analitice obiective. Bloy e nobil nu prin strepezire; nimeni nu e nobil prin strepezire, nici înnobilat de ea. Insultele rămân insulte. Însă e adevărat că era ‘îndrăgostit cu pasiune de limba franceză’. Maniheismul lui antimodern e latura cea mai inautentică, cea mai întâmplătoare şi cea mai puţin demnă.
‘Deopotrivă incapabil să iubească şi să înţeleagă’, scria Bloy, în ‘Constantinopol şi Bizanţ’, despre oamenii din vremea lui. Însă nu era defel ‘un creştin din sec. II, rătăcit’ printre moderni.
‘Eu nu uit că Maria era evreică, Hristos era evreu’.