Un echivoc al liricii lui Gellu Naum, ca de altfel şi romantismul ei definitoriu, provin din faptul că, la nivelul epitetelor, limbajul nu înregistrează, ci reflectă (‘începe un timp al lucrurilor …’, în ‘Când ne vârâm sub saltele’; ‘substanţa aspră a reveriei’, în ‘Orbitalii’), adică nu e, măcar nu întotdeauna, înregistrarea directă a senzaţiei, ci interpretarea ei ironică şi austeră, utilizând anacolutul, în termenii alienării, ceea ce ar putea fi de natură să dea o idee despre întrebuinţarea parodiei, când ceea ce e îndeobşte numit ironie e, de fapt, echivocul; nu e o persiflare simplistă, ci caleidoscopul sau mozaicul, ‘jumătate alb jumătate roşu jumătate negru’ (‘Orbitalii’), o geometrie paradoxală. Alteori, există modestia sinceră a imaginii: ‘apa călduţă’, edenicul urbanului transformat alchimic (apa călduţă, nămolul, spuma, malul), pentru că lirica austeră a lui Gellu Naum integrează realul (‘tăcerea intactă a gălbenuşului’, în ‘Heraclit’), apelând la anacolut, îl transformă sau îl transcrie, şi îl amplifică. ‘Varul inocenţei noastre’ e şi spoiala, şi gestul, faptul de a da înfăţişare, şi materia însăşi, carbonatul de calciu, calcarul biogen. Lirica e echivalată cu erotismul:
‘începe
deruta fără motiv fără evenimente
încep obscurele aspiraţii şi spaimele
tresărirea formelor într-o implacabilă geometrie’.
(‘Când ne vârâm sub saltele’)
E implacabilul desăvârşirii, al ‘spectralului’, al naturii profunde a lucrurilor. Se poate să existe şi o reminiscenţă a ‘simetriei’ din ‘Tigrul’. Cu toate acestea, echivalenţa ar putea să pară numai parţială, lirica lui Gellu Naum fiind şi altceva decât ‘un timp al lucrurilor monoton …’; e adevărat că, la acest autor, frazarea anacolutului ia această formă paradoxală şi echivocă însă austeră a ‘fluxului monoton’, subliniată şi de referirea la presocraticul al cărui nume îl are una din poezii, coexistenţa ‘geometriei implacabile’ (care va birui monotonia, fiind contrariul ei: geometria nu e percepută ca monotonie, ci ca ‘tresărire a formelor’, prin urmare nu e ‘implacabilă’ ca monotonie, ci ca safir, şi care orânduieşte, dictează, în timp, ‘aspiraţiile obscure’) cu ‘timpul monoton’, care nu e cu adevărat acela al ‘tresăririi formelor’: ‘îmi răcoreau fruntea’. Antinomiile pe care le-am enumerat redau cu cinste echivocul firii. Asociind geometria şi timpul, Gellu Naum dă o altă conotaţie ‘monotoniei’: aceea de uniformitate hedonică. Anacoluturile acestea sunt nu şarade, ci o formă a experienţei.
‘Ochii mei te privesc ca de safir’, scrie Gellu Naum în ‘Căsătorit cu o pasăre’, e întrebarea păsării-mirese: ‘Cine eşti tu’.
Meritele lirice autentice nu îi revin niciodată programului, cea care eliberează e sensibilitatea, adică bunătatea faţă de lumea creată.