Poate părea neverosimil, însă lui Modest Morariu îi revine versul:
‘surâsul revederii — un joc de limpezi ape’.
Alteori, tonalitatea e biblică:
‘ca norii se destramă timpul meu’.
Azi poemele lui înseamnă ceva. Acelea eutimice sunt cele mai izbutite. Taxonomiile criticii sunt cu totul superflue. (Eticheta de atitudine deliricizantă nu e numai falsă, e absurdă.)
Alteori încă, tonalitatea e quasiargheziană, pentru himera eleată: ‘şi toate sunt exact cum le-ai lăsat’ (a patra vocabulă e substituibilă), ‘precum a fost dintotdeauna’, ‘tot mucegaiul/ care-a-nflorit pe mine/ se va topi la prima ploaie’ (‘Neobosita aşteptare’), uneori cu muzicalitatea şansonetei.
Îşi avea momentele lui, inegalităţile omeneşti. Unele poeme, acelea mai puţin îngrijite ca formă, mai necalofile, sunt indigeste. Stilul bombastic şi forţat, indignarea prea directă ale ‘Eternului cuplu’, surogatul anost de expresionism scâlciat, exhibă o eclipsă a gustului. ‘Câinii vagabonzi’ e în aceeaşi tonalitate, de un neaoşism etic ostentativ (‘juvăţul’, etc.), cu o ironie şleampătă şi un retorism neconvingător. ‘Izgonirea din Paradis’ are izul rebutului. Mult mai izbutit e un poem din al doilea volum: ‘Eu eram Adam …’.
‘Reconstituire’, din ‘Ovăzul sălbatic’, demarează abia la al cincilea vers (‘acolo, pe cer, era un nor’), însă e un giuvaier: flautul, ochii, ţigara, cerul, timpul, apropierea; gravura cu aborigeni e transpusă în pacea casnică, indienii, aburul, flautul, ţigara, anularea timpului (durata a devenit fără ‘niciun înţeles’), adevărul secret al gravurii de demult era bucuria comuniunii, lectură magistrală a unei litografii (probabil), în care distanţarea spaţială, caracteristică himericului, şi exotismul pueril sunt dejucate ca superflue, iluzorii. ‘Neobosita aşteptare’ e mai retorică la nivelul sentimentului şi mai pesimistă.
Modest Morariu a publicat patru volume de versuri, când avea 39, 41, 45 şi 55 de ani. Cum se întâmplă, cel care părea un poet ocazional scria foarte bine.