François Varillon, reprezentant al creştinismului existenţial, a respectat atât frumuseţea lumii, cât şi durerea oamenilor şi îndatorirea momentului prezent. Iubirea trebuie să fie lucidă, inteligentă, raţională, matură; acesta e limbajul, aceasta e direcţia.
Îi plăceau Wagner, Claudel, Fénelon, cunoscuţi în această ordine, şi al căror numitor comun e iubirea, afectivitatea; a scris că iubirea dumnezeiască, pentru că e desăvârşită, e fără condescendenţă. Prosper Monier l-a învăţat că poezia şi cunoaşterea sunt lucruri dumnezeieşti.
‘Hristos îndumnezeieşte numai ceea ce noi am încercat să umanizăm.’
François Varillon are o remarcă de o subtilitate neobişnuită: dacă pasibilitatea lui Dumnezeu e o afirmaţie antropomorfistă, impasibilitatea lui e un gând încă şi mai antropomorfist, şi mai omenesc; idee al cărei revers poate convinge, adică e mai verosimilă deoarece e mai umană.
A publicat în ’57 o lucrare despre Fénelon (‘Iubirea pură’).

Guitton îl numea pe Sf. Spirit ‘blândeţea a ceea ce e puternic’, Sf. Spirit e şi acela care crează din nou, înnoitorul Creaţiei. Sfânta Hildegard îl numea ‘refugiul frumuseţii’, εἰς ἡμέραν ἀπολυτρώσεως, ‘pentru ziua mântuirii’ (Efeseni 4.30). Sfânta Tereza-Benedicta a Crucii îl numea, într-un poem de un lirism intelectualizat şi nobil, scris la Rusaliile din ‘37, ‘frumuseţe pură’, ‘cel care clădeşte catedrala veşnică’, conţinătorul fiinţei.

În 1910, Bloy scria despre permanenţa Sf. Spirit asupra izraeliţilor, al căror Mesia e Sf. Spirit (v. Pierre Glaudes, ‘Léon Bloy au tournant du siècle’, ‘92). Ieri s-a aniversat un veac de când a răposat Bloy, la 3 noiembrie 1917. În ordinea reală, neconvenţională, Bloy a fost un mare poet creştin, aşa cum credea şi el despre Anna Katharina Emmerick.
Bloy scria şi că resimte ‘o blândeţe/gingăşie infinită, o suavitate minunată’ de fiecare dată când deschide Sfânta Carte. În august 1894 scria că ‘Sf. Pavel este un tip universal’, adică simbolizează răscrucea din viaţa fiecărui om, apelul şi alegerea, şansa. Jurnalul exprimă predilecţia pentru Noul Testament (lectura Evangheliei, dec. 1894; Sf. Pavel; întregul: ‘citiţi mai ales Noul Testament’, oct. 1895); aceasta mi se pare o trăsătură foarte importantă a spiritualităţii lui, care e alimentată mai ales de literatura neotestamentară, şi care e atât de diferită de spiritualitatea protestantă, informată eficient de Vechiul Testament. Eshatologia lui era una a progresului infinit, ‘uragan teologal infinit şi neîncetat’, binecuvântata perspectivă răsăriteană timpurie. În aprilie 1897 credea că o biografie a Annei Katharina Emmerick e ‘cartea cea mai frumoasă’.
Gratitudinea acestui om era imensă (‘Fiecare lucru a fost la timpul său.’), iar unele aprecieri aveau o generozitate emoţionantă, adică nu era capabil să admire în mod mediocru. Ceea ce scria cu iubire e excelent, strepezirea compromite gândirea.
‘Nimeni nu poate vedea decât ceea ce e în el. Dacă vedem Calea lactee, cauza e că ea există cu adevărat în sufletul nostru.’ (iunie 1894)
Cel împotriva căruia sunt toţi are în el ceva dumnezeiesc care-l face demn de iubire.
Are şi o însemnare despre ateismul majorităţii preoţilor.
V. şi ‘Christophe Colomb et la découverte de l’Amérique …’, ‘94, pag. 259.