Doamnă, mi-au trebuit trei ani ca să cred că înţeleg o ecuaţie; din egoism, din neglijenţă, din lipsă de înţelegere, din durere, deopotrivă din lipsa moralei şi a experienţei, pentru că nu aş fi îndrăznit să nădăjduiesc, pentru că nu credeam în ceea ce vedeam. Adică, o existenţă devorată de fantasme.
În planul ideilor, probabil că ecuaţia e valabilă veşnic. Însă în plan empiric?
După tradiţia modalismului [1], poate că e.
Împreună cu dv., doamnă, aş scrie o carte, şi v-aş povesti, însă mai întâi v-aş întreba, v-aş ruga. Vă iubesc atât de mult.
Fondul fiinţei mele nu e deriziunea, ci nevoia unei interacţii reale, în măsura în care aceste lucruri pot fi exprimate în cuvinte.

Dacă aş fi fost prieten cu adevărul, aş fi fost într-adevăr demn de Platon.
Prin educaţie, eu sunt biolog, nu sunt matematician, însă matematica îmi place foarte mult, cam târziu.
Altminteri, cizelez tipologii.

‘Socrate’ şi dna. Isoscel, fără dirigenţie.
Socrate şi Diotima din Mantinea.
Socrate şi Xantipa (care era mult mai tânără decât el, poate cu decenii, aşa încât ipoteza idilei cu elevul cel mai important nu e implauzibilă), fără cucută.
Platon a fost celibatar.
Aristotel a fost căsătorit cu Pythias (fiica adoptivă a unui despot din Asia Mică), a rămas văduv pe la 60 de ani, Herpyllis a devenit amanta lui.
Platon se numea Aristocles, iar supranumele se referă la carură. Ruby Blondell citează un cuvânt al lui Protagoras din ‘Teetet’), ‘tu însuţi arăţi …’ (cf. ‘Letting Plato …’, în ‘Who Speaks for Plato? Studies in Platonic Anonymity’).
Dealtminteri, Aristotel, acela cu Liceul, era ambiţios (şi s-a afirmat că e invidios), conştient (şi s-a afirmat că e vanitos), elegant, înţelept (şi s-a afirmat că e oportunist), pedant, moderat şi prudent (şi s-a afirmat că e ipocrit), dezinvolt şi întreprinzător (şi s-a afirmat că e trădător): haloul de calomnii. Era preocupat de biologie, de anatomie. Ca intelectual, avea răbdare de elefant.
Platon era acela care ‘umbla ca un cerşetor’.
(Cioran îl detesta pe Aristotel, însă era el însuşi invidios, vanitos, elegant, oportunist, ipocrit, pedant, trădător, şi un intelectual îngrijit.
Eliade îl admira pe Aristotel, şi nu era nici invidios, nici vanitos, nici oportunist, nici ipocrit, nici trădător, nici elegant ca persoană; era foarte robust.
Sf. Toma îl admira pe Aristotel, şi nu era nici invidios, nici vanitos, nici oportunist, nici ipocrit, nici trădător.
Noica era vanitos şi cam ipocrit, însă nu era oportunist.)

Joi seara citesc despre Maalouf, copilăria egipteană, strămoşii … protestanţi, locul Istanbulului, araba ca ‘limbă de lumină’, şi despre comicsurile franceze din anii ‘50.


NOTE:

[1] Modalismul ortodox, pentru care absolutul e unic şi are trei modalităţi de manifestare temporale, simultane şi nu succesive (altfel, ar fi ioachimism), e substratul cel mai adevărat al teologiei romane tradiţionale.
Sabellius: şi condamnat (de Roma), şi adoptat (de ea), şi frumos bărbat. Se crede că era un african din Pentapolis.
Ortodoxia romană: nici patripasianism, nici adopţionism, nici psilantropism.
La fel a fost pentru Aristotel, în Occident şi, mai ales, în Bizanţ (Sf. Grigore al Tesalonicului îi studiase gândirea).
La fel a fost şi pentru Sf. Toma, o vreme în Occident, apoi, tot o vreme, în Bizanţ (au existat antiunionişti tomişti).
La fel a fost şi pentru Sf. Grigore al Tesalonicului, mai întâi în Bizanţ, apoi în Occident.
E valabil pentru toţi patru.