Edwards dă o interpretare monergistă credinţei, care, pentru el, e fără participarea minţii, a inteligenţei, îi e extrinsecă fiinţei. Chiar har fiind, lucrare a Sf. Spirit, credinţa cere participarea, conlucrarea omului, suscită răspunsul omenesc, nu presupune o breşă, lucrarea dumnezeiască într—o natură umană pasivă, inertă. Ordinea firii e preorânduită. Credinţa nu survine ca element extrinsec, extrauman.
De fapt, Edwards greşeşte: atât la Iisus, cât şi la Sf. Pavel, mai importantă decât credinţa e caritatea. Vorbind atât despre afecţiunea care Îi poate fi arătată, cât şi despre Judecată, Iisus indică numai caritatea. Nimeni nu va fi judecat după credinţă. Edwards vorbeşte ca un protestant, limitarea e evidentă.
Adevărul care trebuie vestit e tocmai spiritualitatea carităţii; Iisus n—a trimis Apostolii să vestească dogme, ci primatul carităţii, şi să lucreze minuni, semne.
Iisus i—a trimis pe Apostoli să propovăduiască spiritualitatea carităţii.
Iisus laudă credinţa, le—o pretinde celor întâlniţi, dar recomandă caritatea, care întrece credinţa.