Mitropolitul Paul de Sissanion şi Siatista are o analiză bună a învechirii, a îmbătrânirii, arătând şi posibilităţile corespondente—referindu—se la experienţa libertăţii, la deteriorarea umană ca măsură a ignorării teozei. Antidotul învechirii e înnoirea, pe care creştinismele apostolice o atribuie cooperării umane cu harul, dar nu despre această atribuie metafizică e vorba, ci despre nişte remarci foarte juste, foarte precise. Relaţiile umane îmbătrânesc, spune Mitr. Paul, fiindcă le—o îngăduim, o permitem. Şi cum o permitem? Ignorând ‘posibilitatea fiecărei fiinţe umane de a fi sfinţită’. Diferenţa e o posibilitate de îmbogăţire a relaţionării. Mitr. Paul, referindu—se la lucruri ‘cotidiene şi elementare’, obişnuite, localizează sursa dizarmoniei în ego (cel puţin aşa formulează traducerea), în simulacrul sinelui.
Abia în astfel de remarci regăsesc personalismul revendicat de creştinătate, tonul autentic, experienţa fără fiere, echilibrul. Aici devine creştinismul o sapienţialitate, şi nu o tarabă de alarmisme.