Angelismul ca ambiţie abrutizează, îndobitoceşte, scria Pascal, seraficul. Omul e o corporalitate intelectuală, sau o intelectualitate trupească, ideea unui trup, sau trupul unei idei, diferită ca esenţă de natura angelică; aşa se face că tomismul defineşte natura umană în termeni care nu o înrudesc cu cea îngerească: drept dualitate unitară, nu mixtură, sufletul uman nu are sens deasupra funcţiei trupeşti, fizice, idee pe care o va relua şi Savonarola. Sufletul e definit ca formă a trupului, nu drept ceva ce îi e vremelnic şi contingent asociat. Unirea sufletului cu trupul e necesară, nu contingentă, aparţine firii sufletului să fie 'al trupului'; Savonarola predica împotriva prejudecăţii 'căderii în trup', a exilului, a veşmintelor de piele.
Ideea de substanţă provine din accidentele comune, din invariabilul unora dintre accidente; substanţa nu e dată simţurilor, dar accidentele comune sunt. De aceea, substanţa nu e o intuiţie (cum s—ar ajunge la ea fără simţuri?), ci postularea unui set de trăsături comune, generice.
Substanţa reală, ca bază a termenilor, e juxtapusă accidentelor contingente, nu le subîntinde. Nu e 'substratul lor', ci 'unele din ele'. Între accidente, nu e totul contingent; ele formează o paletă, şi unele sunt invariabile.
Mai departe, accidentele sunt şi ele substanţe, 'de sine stătătoare' (atribute ca mirosul, etc.). În logica materiei, ele sunt la fel de necesare şi definitorii ca şi 'calităţile substanţiale'.
Speciile le definim nu prin substanţe, ci prin seturi de accidente. Dacă vrem să nu le numim accidente, atunci substanţa cade sub simţuri, ca accidente invariabile. Nu există o substanţă abstractă, distinctă de datele simţurilor. Fixismul biologic a fost reducerea la absurd a metafizicii substanţei, prin transpunerea ei în domeniul naturii cercetabile ştiinţific. Ideile sunt legităţi naturale, moleculare, imanente, empirice. Asta, împotriva lumii onirice a platonismului.
Dar trebuie purces de la ideea paletei de atribute, variabile sau relativ constante.