Modernismul teologic nu s—a mărginit să prelungească Iluminismul, ci pregătea (adesea conştient) şi depăşirea lui; e riposta, nu sucombarea.
Când sunt conştientizate determinismele istorice, caracterul necesar din punct de vedere istoric, locul istoric, momentul din istorie, determinarea istorică, sau ‘coordonatele istorice’, paseismul e greşit (el devine şi artificial, odată sesizată relativitatea, şi relaţionalitatea momentelor istorice, încetează să mai fie îmbietor, tentant, promiţător); când capitalul nostru e altul, nostalgia e ineficientă, oricât ne—am închipui ca oameni ai altor vremuri. Anacronismul, desuetudinea nu slujesc la nimic, dar decad, repede, în poză, în afectare. Împotriva substanţei prezentului ca atare, a cărei transcendere sunt posibilităţile deschise, nu putem nimic. Paseismul se decredibiliează rapid, devenind o gesticulaţie. (De ex.: anticii erau mai puţin nesentimentali ca noi, dar …, etc.. Şi ce? Locul lor, noi nu—l vom ocupa nicicând. Degeaba ne—am înveşmânta în straiele lor.)
Deocamdată, trebuie spus mereu ceva despre modernismul teologic: el nu e epigonul Iluminismului, al secularismului, ci antidotul, depăşirea, surclasarea.