A explica frumuseţea înseamnă să te explici pe tine însuţi; frumuseţea, ca bucurie, e o descoperire a sinelui, nu e o formă, ci un sentiment. Montaigne vorbeşte despre frumuseţe în termenii, intrinsec pluralişti, ai experienţei, nu ai consensului.
Frumuseţea percepută îndrumă către echilibru.
Obiectul trăirii e lăuntric, rezultatul fuziunii.
Critica nu se întemeiază pe principii şi apriorism, ca la Coleridge şi Eliot, ci pe experienţă şi empiric, ca la Montaigne, Sainte-Beuve, Taine şi Gracq. Există principii estetice, dar ele nu sunt extrinseci, consensuale, unanime. Arta începe abia dincolo de hotarul lor.
Critica semnificativă (Dna. Robinson despre Calvin sau Edwards, Dna. Byatt despre Browning, Gracq despre Balzac, Verne sau Tolkien) e discursul iubirii, înariparea afinităţii, descoperirea sinelui, de care se poate beneficia în măsura înrudirii; e altceva decât erotismul, dar şi altceva decât profesionalizarea evaluării apatice. Are necuprinsul experienţei dinamice, provine din cuprinzător. Nu o circumscriu criterii consensuale, ci zarea experienţei, inefabilul. E manifestarea unei breşe a gândirii instrumentale. Înţelegi în măsura în care iubeşti spontan (ceea ce nu înseamnă instantaneu).
Critica nu are nici îngrădirile, nici beneficiile ştiinţei.