Daniélou rezumă subiectul primelor unsprezece capitole ale ‘Facerii’ ca fiind preistoria mântuirii, divizată de Potop: de la Adam la Enoh, şi de la Noe la Avraam. Însă neamurile apar ca incluse în planul dumnezeiesc şi pentru vremea de după Solomon. Daniélou are în comun cu teologii lyonezi menţionarea accentului colectiv al soteriologiei evreieşti. Pe de altă parte, parabola evanghelică despre Lazăr arată că evreii aveau deja şi o altă referinţă soteriologică decât Şeolul, locuinţa morţilor.
Similitudinea imaginilor preistoriei mântuirii cu acelea ale miturilor păgâne e firească: se referă la o istorie împărtăşită, comună, dinaintea alegerii. Până la Avraam, Biblia e scriptura istoriei universale.
Într—o lucrare de cateheză adresată credincioşilor, formulările lui Daniélou sunt prudente când e cazul, echivoce sau susceptibile de interpretări uneori. De ex., mântuirea păgânilor e menţionată referitor la aceia dinainte de Avraam (din ‘istoria comună a omenirii’).
Exegeza patristică a ‘Facerii’ nu e citată (Sf. Irineu fiind întrebuinţat pentru cristologie), iar dintre moderni sunt citaţi mai ales Rad, Borst, Humbert.
S—ar putea sugera că sfinţii dinainte de Avraam, deşi sunt dintre neamuri, neevrei, totuşi aparţin credinţei, nu păgânismului. (Probabil chiar aceasta e argumentarea Ap. Pavel, când face istoria mântuirii prin credinţă.) Iar amintind excluderea provizorie din iconomie a neamurilor, după alegerea lui Avraam, Daniélou pare să îl uite pe Melchisedec, despre care publicase.
E o cateheză scrisă cu o libertate elevată, şi destinată să încetăţenească necesitatea criticii literare. Dacă preferă teologia autorului sacerdotal, totodată dezvăluie filigranul scrierilor Iahvistului.
Există, la Daniélou, semitonuri ale enunţării.
Fapte accesibile empiric şi teoreme simbolice, adică susceptibile de demonstraţie în termeni simbolici: la Daniélou, accentul în cateheză trece de la axiome istorice, pseudoştiinţifice, la esenţializarea care dezvăluie substratul simbolic.
Daniélou arată îndreptăţirea şi precedentul veterotestamentare ale atitudinii ştiinţifice şi tehnice, pozitive, desacralizante. (Acestora însele li se ia prestigiul mitic, sunt dezvrăjite, aduse la dimensiunea lor raţională.)
Mesianismul şi profetismul evreiesc au sens la scara poporului şi a istoriei.
Dacă libertatea omului e de aşa fel încât nu poate fi înfrântă de Dumnezeu, atunci nici rezultatul ei nu poate fi cunoscut dinainte. Dacă Dumnezeu are mijloacele de a cunoaşte efectul libertăţii umane, le are şi pe acelea de a asigura mântuirea fiecăruia; de a—şi subordona, până la urmă, libertăţile celor create. Subordonarea vrerilor şi cunoaşterea lor dinainte sunt unul şi acelaşi lucru. Nu pot fi distinse. Dacă El nu poate contraveni libertăţii omului (nu deciziei, ci însăşi libertăţii ca atare), atunci nu poate, din acelaşi motiv, nici şti cum va evolua aceasta. La Dumnezeu, lucrarea e şi cunoaştere. Dumnezeu nu ştie voinţa viitoare a omului, deoarece n—o lucrează El. Dumnezeu nu respectă decizia (ştiută de El dinainte), ci libertatea, posibilitatea noului, spiritualul uman. Libertatea e un fapt de existenţă (de lucrare ca produs al nădejdii), nu un fapt de conştienţă. Lucrezi liber, eliberându—te treptat. Libertatea finitului e relativă şi condiţionată, imperfectă.
Sfinţenia e o reprezentare foarte schematică, adesea legalistă sau absurdă, abuzivă, a inteligenţei, sensibilităţii şi moralităţii omului.
Moralitatea imediată nu duce întotdeauna departe, ci se poticneşte. Dulcegăriile sentimentale despre ‘comunicarea de lumină’, ale Păr. Stăniloae, contravin faptelor cunoscute, ca şi cutumelor în uz.
Adam a fost creat, el mai trebuie şi sfinţit; Daniélou remarcă această distingere a momentelor umanului. Aducerea prin har în Eden e distinctă de creare. Ea nu aboleşte, cred, nici vocaţia tehnică.
Am câteva obiecţii referitoare la modul de a raţiona al lui Daniélou.
‘Facerea’ afirmă că omul e o fiinţă spirituală, adică inteligentă şi morală, aşadar relaţionată cu substratul existenţei şi superioară celorlalte făpturi. Ceea ce Daniélou arată ca fiind precizarea originii omului, mie mi se pare că se referă tot la firea acestuia. Cu alte cuvinte, ‘Facerea’ prezintă temeiul, nu fabricarea omului. ‘Facerea’ nu destăinuie cum s—a ivit omul, ci care e temeiul său: inteligenţa şi moralitatea. Cu alte cuvinte, întrebarea despre originea omului nu e distinctă de aceea despre firea lui (altfel, revelaţia se resubstituie istoriei naturale), nu se referă la ivirea lui naturală, la antropogeneza fizică, la dimensiunea istorică a antropogenezei; la fel cum nici interogaţia despre destinul omului nu e separată de aceea despre firea lui, în care disponibilitatea către gratuitatea harului e înscrisă iniţial, şi nu drept ceva supraadăugat.
Emergenţa inteligenţei umane nu e mai inexplicabilă decât cea a inteligenţei animale, ori a tigrului din moluscă. Nu există breşe, ‘salturi mai inexplicabile decât altele’. La fel ca moderniştii moderaţi, Daniélou vroia o istorie evidenţială, probantă, aşadar eterogenă, discontinuă. Dumnezeu lucrează ca agent juxtapus, se inseră în istorie. Iar inexistenţa evoluţiei în cultură pare exemplificată cu zeflemea franceză. E ceva ostentativ, nu un argument istoric (absenţa evoluţiei culturale, de la primitivismul grotelor, la acela al avangardei). Există, presupun, deriziune.
Dar nu există fapte de evoluţie mai inexplicabile, mai deconcertante decât altele, nu există o gradare intrinsecă de acest fel; sub aspectul noului, totul e discontinuu. Organizarea materiei vii e integral inteligentă, sau aleatorie.
Daniélou a fost biblist, istoric al Bisericii şi patrolog; subiectele lui erau Scriptura, istoria Bisericii (cu accent pe creştinismul primar şi elementul evreiesc) şi Părinţii greci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu