Birrell credea că vânarea adevărului metafizic pustieşte; dar indiferenţa lui Lamb, care era un temperament literar, nu o întâlnim şi la Johnson, care se interesa de metafizică, iar răspunsul la întrebarea retorică despre rezultatele rugăciunii lui Newman e dat chiar în eseul lui Birrell: ‘căldura inimii, curăţia vieţii’, ‘o minune de frumuseţe şi har’—iată ce primise Newman în schimbul rugăciunilor lui, înafară de credulitatea ridiculizată de Birrell. Lamb nu a scris poemele lui Coleridge, şi eseul pe care i—l citează chiar Birrell nu înregistrează o biruinţă. Această răsplată literară i—a fost dată şi lui Coleridge.
Dacă virtutea lui Lamb a fost răsplătită prin altitudinea creaţiei, această răsplată nu i—a rămas străină nici prietenului său mai egotist—iar a prefera eseul, citat, al primului, poemelor celui de—al doilea, e o chestiune de înclinaţie, de dispoziţie, de înrudire. Birrell părea să creadă că virtutea l—a călăuzit pe Lamb la crearea unei literaturi mai înalte; e o apreciere strict personală.
Exemplele alese de Birrell îi sunt convenabile, îl servesc (Newman, Coleridge), iar temperamentul metafizic e abstras şi interiorizat, ceea ce poate fi deplorat, dar e un fapt, un dat natural.
Birrell recomanda istoria, şi îi plăceau istoricii, dar, din ceea ce observă el însuşi altundeva despre viaţa lui Carlyle, se poate înţelege că aceasta nu îi era superioară aceleia a lui Coleridge.
Faptele îl dezmint.
Un om al faptelor istoriei nu le era superior, moral, oamenilor abstracţiei sau rugăciunii.
Birrell se gândea la căutările lui Newman şi Coleridge; eu mă gândesc la aceea a lui Darwin—cu alte cuvinte, puteau fi alese exemple mai bune. Birrell propune sfinţenia lui Lamb; pot fi amintite şi acelea ale atâtor asceţi, la fel de indiferenţi faţă de metafizică. Pe scurt, ideea lui Birrell e aceea a lui Luther, despre nocivitatea rătăcirii filozofice. Birrell vorbeşte ca Luther. Apatia intelectuală nu e, însă, o virtute, iar interesul vieţii lui Lamb nu provine din această apatie. Relativismul, indiferentismul metafizic pot fi apanajul unui temperament; dar bagatelizarea efortului e barbară. Există aici, dealtfel, ceva disonant, stânjenitor, în pretenţia predicii lui Birrell, în aerul de moralizator, în apelul vehement.
Birrell prefer istoria fără filozofie, ‘realistă’, adică strict empirică; numai că aceea a lui Carlyle avea din plin.
Birrell nu rămâne străin contradicţiei.
Antiscientist, Birrell ilustrează tendinţa empiristă engleză, şi dorea o istorie care să însufleţească fără a moraliza.
Birrell credea în justeţea şi universalitatea instinctelor şi înclinaţiilor sale, credea că acestea pot servi tuturor ca îndrumare. Înţelepciunea lui pare, de aceea, mioapă, erijându—se în normă universală, care solicită unisonul şi unanimitatea.
Birrell credea că, dacă te dezinteresezi de metafizică, ai mai multe şanse să trăieşti ca Lamb. Uşurezi lucrarea virtuţii. Dar o etică universală nu se poate întemeia pe un temperament, pe un caz. Şi rămâne faptul că Lamb nu a publicat niciun pamflet împotriva vânării adevărului. Campania lui Birrell nu e şi a lui Lamb, care se poate să nu fi avut nicio teorie în această privinţă (pe când admiratorul său mărturiseşte a avea). Nu doar că metafizica nu îi e necesară sfinţeniei, care e scopul vieţii, dar indiferenţa intelectuală e necesară pentru sfinţire: aceasta e ideea, luterană, a predicii lui Birrell. (Căci tonul e, într—adevăr, exhortativ.)
Birrell credea că numai literatura şi istoria, empiricul moral, formează—sau desfată. Ştiinţa şi rugăciunea smintesc. Dar există atâta literatură la fel de vag corelată cu trăitul cotidian, ca şi ştiinţa. Tendinţa empiristă engleză e conjugată, la Birrell, cu umanismul antiscientist (ştiinţele prezintă fapte, dar irelevante moral). Aşa se face că Birrell aminteşte, uneori, de un France mai ponosit, mai neinspirat, mai stângaci.
Birrell greşeşte, atribuind deciziei ceea ce îi revine temperamentului, firii. Iar prin limitările pe care le aduce propriei teze, îi arată şi superfluitatea. Până la urmă, admonestarea lui se adresează numai belferilor, deoarece nu îi atinge nici pe cei cu convingeri, nici pe aşa—numiţii nimfolepţi, pe care autorul îi deplânge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu