Macaulay, pozitivistul şi irlandeza (tandemul romancierelor); Froude şi Birrell; pozitivistul şi Cooper; Carlyle, Lope, banalitatea şi citatele/ citabilul; Froude şi pozitivistul (tendinţa scientistă).
Paradoxul eseului lui Carlyle despre Scott e acela că autorul îşi închipuia probabil că scrie elogios.
Nu suntem reduşi la unison; se pot juxtapune aprecieri diametrale despre poezia lui Keats (De Quincey, pozitivistul), traducerea lui Chapman (Lamb).
Fiecare se pronunţă peremptoriu, cu un aer de valabilitate universală. (Poate că alte epoci erau mai unitare, mai omogene, mai puţin atomizate.) Dar Keats nu simţea ca Lamb, nici Carlyle ca şi cititorii lui Lope, câţi au rămas.
Carlyle recurgea la francheţea boantă.
Mulţi decretează, edictează, se iluzionează.