Eseurile biografice ale lui Birrell sunt moderat de bune, însă nu foarte bune; au fost scrise în veacul dintre romantici şi modernişti, în plină epocă victoriană, supremaţia lui Tennyson, când interesul pentru autorii sc. XVII—XVIII era zgribulit, iar despre Dryden nu se mai discuta. (La francezi, revenirea autorilor sc. XVII—XVIII, alţii decât clasicii, câţiva memorialişti, şi unii iluminişti, a fost schiţată, dar neefectuată.)
Aşadar, eseurile lui Birrell au fost scrise în vremea respectivă—şi se resimt de asta; au fost, deasemeni, scrise în deceniul al patrulea al vieţii autorului lor, sunt eseurile unui tânăr. Ceea ce explică impresia de afectare făcută de tonul sfătos al lui Birrell.
Ai sentimentul, câteodată, că Birrell nu face ceea ce s—ar fi cuvenit: în loc să le răspundă direct lui Arnold şi Scherer, zăbovind asupra unor stupidităţi, putea să fi venit cu o apreciere însufleţită a poeziei lui Milton, despre care n—are decât trei cuvinte de spus (‘fermecătoare, muzicală’).
Numele lui Dryden revine în conferinţa despre Pope (‘Iliada’, începuturile criticii engleze).
Dar fapt e că Birrell are un subiect, Pope, care îi place, poate că—l amuză, dar pe care nu—l stimează; şi vorbeşte mult mai puţin despre operă, care îi place întrucâtva, decât despre om, pe care—l dispreţuieşte, şi despre care nu are de spus decât banalităţi şi lucruri ştiute.
Surprinde, însă, just năravul lui De Quincey de a crea enigme filologice false, pretinse, pentru a—şi da ocazia să le rezolve, într—un mod care sugerează o lipsă de agerime a minţii surprinzătoare.
Birrell era lipsit de orice însuşiri analitice remarcabile, însă avea bun simţ, umor, voie bună, moderaţie—câteva însuşiri mai degrabă generic—umane, decât critice.
Stilul e picant, deşi nu întotdeauna convingător. Căci dacă eseurile lui sunt causerii, se simte că ţine cu tot dinadinsul să amintească de impresionismul amical, ceea ce subliniază deosebirea dintre scrierile lui şi acelea ale lui Montaigne, Sainte—Beuve, Călinescu: însăilarea, lipsa unei cursivităţi cuprinzătoare, a fuziunii, aşa că digresiunile lui sunt alineate, însăilări de alineate, fără cursivitatea maeştrilor.
Prin urmare, am indicat cele două niveluri la care ne interesează Birrell: acela al simbolului (impresionismul bonom, simbolizat) şi acela al alineatului. Eseurile lui conţin aluzii la o experienţă de cititor a cărei concludenţă e totuşi incertă, ipotetică; întâlnim aprecieri succinte, dar nu analize.
Însufleţirea, analiza, empatia, portretistica apar întâi în conferinţa despre Burke.
Unicul lucru remarcabil despre Milton e comunicat în studiul despre Pope; unele din eseuri, prin gestul cu care Birrell se abţine de la savurarea operelor, lasă impresia de puritanism, pe care maliţia de om de lume şi menţionarea naturii hedonice a experienţei literare nu fac decât să o confirme. Puritan în purtare, în conduită, Birrell e hedonist în crez. Sunt pagini de moralist maliţios, în care bucuria literaturii şi substanţa ei inefabilă sunt numai menţionate.
Birrell avea o inimă şi o sensibilitate puritan, dar un crez impresionist. Ca atare, impresionismul rămâne mai ales verbal.
Din pudoare puritană subconştientă, desfătarea e numai menţionată, asumată verbal. Crezul lui Birrell face netă deosebirea funciară dintre el şi maeştrii francezi revendicaţi.
Deprinderile impresionistului aduc autorii la statura sa; în acest mod, Milton, Pope, Burke nu sunt mai interesanţi, şi nu în alt chip, decât însuşi Birrell. Ceea ce trebuie să i se spună cititorului unui impresionist e că şi Milton, şi Pope, şi Burje pot fi mai interesanţi decât Birrell.
L—am citit cu interes, uneori cu încântare; există un climat livresc al studiilor lui (Sainte—Beuve, Lamb, Newman, Johnson, Scott, Borrow, Stevenson, Morley), acele referinţe definitorii.
E cumva disonant ca Birrell să recomande naturalismul lui Carlyle, faptele, chiar în vreme ce deploră realismul literar, opunându—l pe Dickens, şi romanescul, lui Howells; dar e răzbunarea lui Macaulay (învinuit de incoerenţă).
Dacă nu Carlyle, în orice caz Maitland îi corespunde lui Howells, nu lui Stevenson (care ar putea avea o înrudire de idei cu Landor).
Articolul despre Muza istoriei e un eseu de istoria ideilor (despre natura istoriei scrise). Diatriba împotriva lui Howells e neinspirată.
Există ceva nesatisfăcător în obiceiul lui Birrell de a discuta mai puţin scrierile, şi mai mult ce au spus alţii despre ele, deprindere oţioasă şi superfluă.
Din referinţe ocazionale, risipite, înţelegem că îi plăceau Landor, etc., şi îi displăceau Hunt, Southey; călătoria în Italia a lui Montaigne e menţionată de două ori.
Ca recomandări de lectură, le—am cules pe acelea referitoare la poemul lui Johnson, Landor, Maitland, ‘Anotimpurile’ scoţianului Thomson.
Simţi că la Birrell ceva e afectare, poză, şi altceva e autentic, viu, valoros, simţit, încercat. Unele lucruri sunt neconvingătoare, sălcii, banale, afectate, iar altele sunt însufleţite şi de încredere. I se potriveşte ceva ce chiar el observă la Emerson.
(Birrell semnalează, indirect, adică distorsionat estetic, ceea ce, în stilul lui Emerson, trebuie să îi fi plăcut lui Nietzsche: ceea ce lui Birrell îi apare ca defect, lui Nietzsche trebuie să îi fi plăcut.)
E greu să nu fii de acord cu afirmaţiile care pot însemna orice, care cuprind orice; ele nu sunt vagi, dar generale.
Birrell era fiul unui cleric baptist, şi nepotul unui cleric scoţian (schismaticii de la 1843). A fost Secretar şef pentru Irlanda, în exerciţiu în vremea Răscoalei de Paşti.
Rămas văduv la 29 de ani, s—a recăsătorit la 38, cu nora lui Tennyson.
Cele două vols. de ‘Dicta’ au apărut în 1884 şi 1887.
A scris o viaţă a Charlottei Brontë, apărută în 1887.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu