Sánchez Piñol, ‘Pielea rece’

Citit, în şapte z. (dum., joi—marţi), ‘Pielea rece’. Sánchez Piñol descoperă un labirint în insula din Atlanticul de Sud pe ale cărei granit luptă germanul Caffó (nume generic al meteorologului refugiat la far).
Caffó piere în vălmăşagul înfruntării învolburate. Romancierul catalan are dicţia elevată; numele iubitei e anagramă a sirenei (Aneris --˃ sirena), numele germanului cu harponul, a batiscafului (βαθύς σκάφος, primul a fost construit în a doua jumătate a anilor ’40), şi capodopera lui Frazer e omagiată ambivalent în naraţiunea al cărei autor e şi etnolog.
Povestirea pare e parabolă rousseauistă (subevrtită) despre sălbatici, etc., autorul, care publică în catalană, scrie despre separatism, etc.. Subiectul său e umanul, şi chiar didacticismul e subvertit, în scrutarea cosmicului. Sánchez Piñol nu are simţul terifiantului, însă îi prisoseşte acela al cosmicului.
Întregul roman e scris în tonalitatea perspectivei elevate la care ajunge protagonistul la un moment dat.
Irlandezii, evreii, poate bascii, meteorologii expatriaţi sunt simbolizaţi de ‘sălbaticii’ din Atlantic, fiinţe ameninţate şi ofensive. În termenii romanului, nu putem, din fericire, decât specula asupra ‘mesajului politic’ care, dacă există, îi revine numai fugarului irlandez, şi unei înţelegeri discursive, are eficienţă strict dramatică; dar rămâne imaginea saltului lui Caffó, vrednică de un mare romancier.
Politica, arată ‘Pielea rece’, nu e recuperabilă; Sánchez Piñol ne—a dat un roman care nu e despre percepţia ororii, ci a misterelor cosmice.
Mai departe, am putea desemna drept subiect dialectica umanului şi cosmicului, manifestat ca stihial, ca necuprins.
Stilul lui Sánchez Piñol are economie, elasticitate şi eficienţă, dar situaţia celor doi meteorologi, asediaţi pe o insulă din Atlanticul de Sud de oameni—amfibie, nu e mai reală decât acelea din ‘Dr. Who’, iar curiozitatea, adică inventivitatea criptozoologică a lui Sánchez Piñol e limitată. Oribilul, terifiantul situaţiei sunt menţionate, spuse, dar nu simţite. Lipseşte acea zdruncinare absolută a ororii. Treptat, povestirea ajunge să semene tot mai mult cu aceea a luptelor unor exploratori cu băştinaşii. Curiozitatea irlandezului chiar devine una etologică.
După criterii uzuale, ‘Pielea rece’ e un roman izbutit; stilul, afectat şi sentenţios, surprinde prin virtuozitate.
Povestirea nu e străină de didacticism, şi tonul ei anticipează transformarea relatării terifiante în umanismul irenic al simpatiei pentru indigeni.
Dar momentul lui Caffó, bucuria şi blândeţea, urmate de saltul de pe platformă, e imaginea cea mai remarcabilă a întregului roman.