Antipodul dogmaticii consecvente, raţionale, integrale (ceea ce admira Chartier la Sf. Toma) e superstiţia nelămurită, credulitatea, mentalitatea magică remanentă, subzistentă, rampantă tocmai la unii moderni, după eşecul încercării lor de a plia superstiţia pe teologia naturală. Rămâne zaţul superstiţiei, luând înfăţişarea vagă, cea mai nocivă, a nelămuritului.
E degringolada lăuntrică ce ajunge să se prevaleze de mistic, motivul, unul din motivele neîncrederii teologilor romani de acum un veac faţă de emoţionalismul unor modernişti. Modernismul neasanat a putut fi şi revanşa superstiţiei împotriva gândirii.
Barth sugera că e posibil ca teologia insurgentă să nu se ridice deasupra scolasticii, cum făgăduise, ci să decadă sub nivelul ei—ca antiscolastica să fie debuşeul barbariei, al vandalismului. De unde, prudenţa recomandată faţă de critica intempestivă a scolasticii, deoarece poate conţine germenele iraţionalităţii.