Nu ştiu de ce, discutând eficienţa preoţilor cãsãtoriţi, Bergoglio exemplificã numai cu creştinismele apostolice de origine bizantinã, şi nu şi cu protestanţii. Chiar neconsiderându—i preoţi pe clericii protestanţi, poate sã sublinieze activitatea lor eficientã ca oameni ai Bisericii.
Cu meditaţiile, reflecţiile, provocãrile publicate, Bergoglio înseamnã o intelectualitate ca aceea a lui Paul al VI—lea, nici mãcar a lui Ioan Paul I şi Ioan al XXIII, ca sã nu amintim intelectualitatea remarcabilã a cinci dintre papii ultimului veac—Benedict XV, Pius XI, Pius XII, Ioan Paul II, Benedict XVI.
Bergoglio înseamnã o figurã simpaticã, relativ anostã, banalã, prozaicã, lipsitã de anvergurã. Omul în sine nu e cine ştie ce, mai degrabã atributele lui sunt simbolice—latino—american şi iezuit. Bilanţul episcopatului sãu pare destul de banal, de neimpresionant.
Freeman a subliniat deja înrudirea între iezuit şi Paul al VI—lea, dar e vorba în primul rând de alura intelectualã a celor doi—nu foarte cosmopolitã, sau originalã—ambii, preoţi mãrginiţi.
Însã trebuie sã—mi spun gândul pânã la capãt—îmi plac preoţii occidentali mãrginiţi. I—am cunoscut, i—am întâlnit şi în epura realismului catolicilor apuseni, îmi sunt ştiuţi. Nu mã dezic de ei.