Existã mai multe posibilitãţi de a analiza policierurile—ca naraţiuni—ca mistere—ca lume—ca romane; paradoxal nu e cã londoneza discutã policierurile pentru lumea înfãţişatã—ci cã discutã lumea naraţiunilor Dnei. Ch., împotriva cvasiconsensului existent în privinţa naturii schematice, neconvingãtoare artistic, a lumii policierurilor Vârstei de Aur, a cãror mizã era alta. E, din nou, dihotomia dintre tradiţia lui Poe, şi aceea a lui Balzac. Londoneza crede cã personajele policierurilor, lumea acestora, sunt importante, semnificative, pot face obiectul analizei, nu sunt simple convenţii. Sunt termeni cu care eu nu sunt obişnuit, având deprinderea de a privi lumea umanã a policierurilor clasice drept convenţii necesare.
Aşadar, surprinde deprinderea londonezei de a analiza policierurile Vârstei de Aur în termenii personajelor. Ceea ce dezminte ideea de—a gata despre natura integral logicã a romanelor despre care vorbim. Evreul argentinian, de ex.—dar, probabil, şi Barbu—aşa le înţelegeau: ca pe demonstraţii de virtuozitate logicã, de raţionament—nu drept schiţe de literaturã verosimilã din punctul de vedere al realismului tradiţional, sau curent.
Paradoxalã e alegerea policierurilor Dnei. Ch. pentru a le analiza în termeni de lume şi personaje, ideea cã prezintã interes pentru analizã, cã pot interesa ca lume; e puţin deconcertant, nu e un instrumentar critic cu a cãrui întrebuinţare sã fi fost obişnuiţi, dar exersarea e interesantã şi convingãtoare, net superioarã evaluãrilor sumare, grãbite, cronicii zorite. În acest mod, londoneza, care a şi recunoscut cã nu e cititoarea lui Poe, discutã policierurile—inclusiv pe ale Dnei. Ch.—în perspectiva realismului asumat—şi cere realism. Aceasta e originalitatea recenziilor londonezei (fiindcã sunt, într—adevãr, mai mult recenzii, decât analize, ca discutarea de structuri literare obiective).

Apucãtura cunoscãtorilor (americanul anglofil, australianul) e de a transforma reformularea raţionalã a ierarhiei, în inversarea ei; exagereazã. În loc sã reaşeze, inverseazã; nimic din ceea ce e celebru, nu e pe nedrept ştiut. Poate sã nu justifice gradul, dar nu notorietatea însãşi. Asta le scapã celor fanatizaţi—mecanismul celebritãţii. Ceva poate fi nedrept de celebru, dar nu poate fi celebru în mod nejustificat.