Aiurând, mai mult sau mai puţin, cu minţile lichefiate de teroare, am amintit Deniile Prohodului, nevrednicia cetãţenilor Ierusalimului, linşajul, pe Maxim şi Teodor, pe mãrturisitori, chiar pe Arsenie şi cultul sãu—eram otrãvit de urã—dreapta trãire—gândul cã am sã cad şi am sã ajung ca ei—spuneţi Filioque cu mine, şi poate n—o sã mai fiţi un neam de slugi—
Temperamental, sunt mai aproape, presupun, de Marx, decât de Simmel—mai degrabã un coleric, tãios, contondent, abrupt—deloc bont …--
Evenimentul vieţii mele e privarea—trebuie sã fi fost, de la bun început, privarea, lipsa, absenţa—evenimentul absenţei, descurajarea, amarul, pustiul—
Cu sentimentul unei ascensiuni.

Ştiu cã fãgãduinţele Lui Dumnezeu nu sunt ale unei fiinţe, ci ale unui mod de existenţã. Restul chiar e idolatrie—şi fantasmã.
Experienţa e dantescã, deoarece cuprinde deopotrivã vârful şi mocirla.

Pentru omul spiritual, disensiunile cultelor creştine sunt ceva extrinsec, o chestiune extrinsecã, lipsitã de vreun interes imediat sau existenţial—ţin de necuprinsul istoriei, şi de stilistica civilizaţiilor.