Creştinismul nu recomandã banalitatea, dar recomandã obişnuitul—o spun rãsãritenii: Hopko, Teofil, care prin obişnuit nu înţeleg standardizarea silnicã, şabloanele, stâlcirea, ci normele curente, lepãdarea extravaganţei şi a originalitãţii gãunoase, piezişe. Cuvântul creştinismului e: nici standardizarea posomorâtã, banalul împovãrãtor—nici vanitatea, zãdãrnicia extravaganţei obtuze. Binele e dincolo de acestea amândouã, întrucât ambele îl pot pierde pe om, sau rãtãci. Obişnuitul e un principiu superior, de raţionalitate şi de conformare raţionalã, nu de conformism. Deprinderea obişnuitului trebuie sã izbãveascã sufletul de haos, de neorânduialã.
Obişnuitul creştinismului e contrariul haosului, al haosului sterp. Recomandarea obişnuitului înseamnã cã haosul e sterp şi lipsit de sens, iraţional—uneori, insidios iraţional. Despre asta vorbesc Hopko şi alţii. Obişnuitul duce dincolo de banalitate.
Originalitatea cu orice preţ e o formã de sfruntare, şi de obtuzitate—pledeazã nu numai împotriva caracterului, ci şi a inteligenţei. Racile pe care le are, desigur, şi conformismul bont, posac.