‘Reversul bombei atomice’. Scott Mariani, ‘Manuscrisul lui Fulcanelli’

‘Reversul bombei atomice’. Scott Mariani, ‘Manuscrisul lui Fulcanelli’






La celãlalt capãt al tunelului istoriei, Biserica Romei şi urmaşii alchimiştilor cathari se înfruntã din nou! ‘Fulcanelli’ e un thriller englez, nelipsit de sentiment filozofic, de emoţie ideaticã—şi redactat cu umor şi bun simţ, latura ludicã fiind câteodatã accentuatã, în aceastã naraţiune în care alchimiştii moderni sunt legatarii catharilor (iar catharii, progresiştii medievali). Romancierul previne încã din predoslovie asupra propagandei anticatolice—alchimie, plus catari, vrãjitoare, Cruciade, fundamentalism creştin resurgent; alegerea mea a fãcut sã dau ‘Manuscrisul …’ [1] drept urmare unei anoste însãilãri franceze de propagandã masonã—dar Scott Mariani ştie cum sã înceapã romanul—pumnalul din gheara rãnitului e o imagine frapantã şi valabilã. Începutul face o impresie bunã, şi ne aflãm în lexicul modei lansate de Brown—deşi schiţate, sau numai sugerate, de Eco—dramul de ezoterism pe care unii se—ntâmplã sã—l gãseascã pe gustul lor.
Ezoterismul e mai interesant decât masoneria—la De Maistre le regãsim reunite.
La Mariani e posibil mai mult decât numai discuţia artisticã minimalã, uzualã pentru atâta din literatura de gen. ‘Fulcanelli’ ocazioneazã o discuţie esteticã, ceea ce înseamnã merite—şi scãderi.
Aşadar vom determina îndeaproape specificul ‘Manuscrisului …’, un thriller sub semnul alchimiei lui Fulcanelli—aşadar, un alchimist modern.
Romanul satisface condiţia capitalã a thrillerului—suspansul, formã de brio narativ. Limbajul, stilul lui Mariani sunt agreabile—convenţionale, dar agreabile, diferã plãcut de fadoarea multor scrieri asemãnãtoare ca subiect şi ca gen. Romancierul deţine arta de a da interes unei scene fizice, de a reda suspansul scenelor dinamice. Scenele de acţiune sunt bine scrise, au suspans.
‘Fulcanelli’ e un thriller gotic, un thriller în gustul goticului—conspiraţii, situaţii misterioase, oameni ai Bisericii nelegiuiţi, tortúri; tradiţia goticã e înruditã cu aceea a misterelor urbane—precursoarele directe ale thrillerurilor moderne, iar Scott Mariani utilizeazã cu abilitate recuzita acestor divertismente populare. Impresia e de pricepere certã. Chiar clişeele sunt livrate cu mãiestrie. Clericii romani sunt caricaturi, lumea bisericeascã evocatã e caricaturalã, existând numai ca satirã şi calomnie—dar mânuite cu dibãcie.
O lume din benzile desenate, zbuciumatã, freneticã, populatã de caricaturi şi arhetipuri ale divertismentului popular—dar dinamicã, însufleţitã. Cãutarea unui manuscris alchimic se intersecteazã cu maşinaţiile unei organizaţii teroriste patronate de un cleric roman. Naraţiunea urmãreşte aventurile câtorva personaje, intrate treptat în scenã, şi având aceastã marcã a inteligenţei autorului: mai toate sunt simpatice, şi portretizate, sau numai schiţate, cu bun simţ, iar cele tenebroase, antipatice (fanaticii catolici), cu priceperea caricaturii interesante—detectivul insular, alchimista, poliţistul parizian, conspiratorii romani (în frunte cu Arhiep. Usberti, secondat de cãlãul Bozza—însemnând Gladius Domini), ucenicul electrician, autoarea interesatã de catari, , aşa cã povestirea avanseazã alternând episoade semnificative ai cãror protagonişti sunt cei câţiva inşi menţionaţi pânã aici. Naraţiunea devine a duelului dintre detectiv, secondat eficient de alchimistã, şi cãlãul meridional—sau, dacã vrem, dintre detectiv şi episcopul reprezentat prin executantul sãu psihotic; în convorbirea detectivului cu preotul de ţarã nu rezultã ce fel de cleric ar fi devenit întâiul, adicã ce religie avusese.
În tradiţia decadentismului, romancierul crede cã psihoticii sadici sunt fascinaţi de catolicism.

Tipologic, protagonistul romanului e un detectiv tracasat, o fiinţã cu existenţa în sponci, care bea şi se însingureazã. Bunicul unei copile bolnave îl angajeazã pe un specialist R & R sã dea de urma unui manuscris alchimic cu ajutorul cãruia ar putea fi gãsit leacul bolii copilei, iar numele ei are rezonanţe afective adânci în mintea holteiului alcoolic care, dupã o ezitare, acceptã misiunea; protagonistul, celibatar, alcoolic, blazat, vizitat de coşmaruri crâncene, altfel chipeş şi ager, capabil de izbânzi atletice, dar cu nedesãvârşirile morale patente ale celui ferecat în traumã, e un fost student la Oxford (pe unde nu mai trecuse de la începutul anilor ’80, şi unde nevoia de a se documenta îl aduce din nou), în coliziune cu un Vatican de sc. XV.
Detectivul începe prin a nu şti nimic despre alchimie; îi întâlneşte, succesiv, pe angajatorul sãu, pe istoricul de la Oxford, pe alchimista ostracizatã—discreditatã ca savant, pe urmaşii lui Fulcanelli, pe mercenarul ‘’, porneşte cãtre sud şi e atacat de urmãritori, apoi ajunge în satul meridional Saint—Jean, unde, rãnit, e oblojit de preotul locului, dar o insultã pe alchimista îndrãgostitã. Legistul impasibil e imediat recognoscibil. Pumnalul—cruce de aur, pe a cãrui lamã erau gravate rânduri ‘subţiri de simboluri stranii’, şi pe care detectivul îl gãseşte chiar în acest sat, în posesia paróhului vârstnic, putea fi descris mai pe larg, de vreme ce era aşa de ‘excesiv de ornamentat’.
La mijlocul romanului, e enunţat subiectul—‘în Languedoc se ascunde o tainã strãveche’—‘poziţia relativã a amplasamentelor cathare conţine un indiciu care conduce cãtre descoperirea ei’—aşadar, un mister topografic—‘tainele întunecate, cumplite, ale Languedoc—ului medieval’. Personajele lui Scott Mariani sunt net defazate tehnologic—Anna ascultã simfonia mozartianã la casetofon—se foloseşte mult telefonia clasicã, iar computerele par sã nu aibã prea multe întrebuinţãri. Detectivul şi alchimista danseazã pe ‘Il treno va’ (Pablo Conte).
Ben cãlãtorind pe motocicletã pe drumurile Franţei e o imagine frumoasã, demnã de un roman îngrijit scris, şi care e remarcabil tocmai prin astfel de tuşe îngrijite. Scott Mariani ştie sã scrie, într—un gen în care cârpãceala nu e chiar rarã.
Romanul capãtã amploarea poeziei; nu neapãrat a lirismului, ci a poeziei, care poate fi şi epicã. La un moment dat, detectivul ajunge sã caute o femeie rãpitã, un leac alchimic, şi propria vindecare, pe sine însuşi. Pe motocicletã, Ben urcã în munţii Languedoc—ului, deasupra vãii râului Aude—cãutare a alchimistei, a leacului lui Fulcanelli, şi a vindecãrii şi identitãţii, a recuperãrii din traumã.
Iar altãdatã, detectivul bea coniac cu Arhiepiscopul, discutând despre alchimia hitleristã şi elixir. Arhiepiscopul ştie cu ce sã—l tenteze, trateze şi îmbuneze—cu coniac.
Altãdatã, Ben, pe nisipul plajei unei staţiuni balneare franceze, gândindu—se la Roberta. Într—o întorsãturã de umor specificã, delicioasã, ceea ce aflã detectivul din caietul dementului e ceea ce deja afirmau legendele despre comoarã. Documentul doar confirmã legendele ştiute despre Rennes ….
În ‘Manuscrisul lui Fulcanelli’, violenţa e intensã, şi apãsatã, subliniatã, accentuatã, marcatã—din nou, pe potriva goticului revendicat. Mariani se menţine în coordonatele benzii desenate, iar umorul întregeşte şi asezoneazã utilizarea iscusitã a recuzitei acesteia. Nu ştiu dacã, la noi, romanul acesta îşi are iubitorii—însã şi—i meritã. Meritã sã îi aibã.
Thrillerurile pornind de la pretinse mistere istorice sunt un gen distinct—intrigi care au rãdacina în trecut, în enigme istorice; poate fi o revendicare a continuitãţii prezentului globalizat cu trecutul, dar şi a lichidãrii acestui trecut. Misterele trecutului îşi aflã rezolvarea în prezentul post—istoric.
Discutând natura metaforicã a alchimiei, Mariani vehiculeazã o idee mai interesantã decât aceea încetãţenitã; el scrie cã alchimia ar fi metafora pentru tehnologia desãvârşirii materiei—‘o tehnologie care ar putea stabiliza materia degradabilã‘—ceea ce, filozofic, e mai convingãtor decât elucubraţiile despre alchimia ca imagine a teozei. Iar panaceul, leacul universal, e corolarul farmaceutic.
Duelul dintre Roberta şi poliţist e o schiţã de umor buf, în cheie parodicã. Scena cu maşinile pe calea feratã aratã o pricepere de maestru, şi suspansul e real; urmãrirea pe autostradã, urmatã de duelul din câmp, sunt, iarãşi, scânteietor scrise—scene fizice a cãror citire dã plãcere, şi care existã literar, nu ca scenariu schiţat, ci ca literaturã fizicã, a dinamismului fizic.
Câteodatã, Mariani recurge şi la digresiunea melodramaticã—spre mijlocul romanului, convalescenţa lui Ben, când îi destãinuie preotului francez povestea surorii lui pierdute ….
Deşi probabil cã serveşte dezvãluirii treptate a dramei alchimiei interbelice, jurnalul alchimistului are un timbru fals, iar naraţiunea respectivã pare artificialã.
E îndoielnic cã detectivul ar fi tradus ‘Fons et Origo boni’, din carnetul lui Rheinfeld, prin ‘izvorul sãnãtãţii înfloritoare’, aşa cum ni se repetã.

Ne—am fi dorit, cred, un thriller mai livresc, mai informat de ‘subcultura’ a cãrei proximitate o gustã, lucru consonant cu referinţa livrescã frontalã a titlului, şi cu vertijul metafizic al subiectului—confruntat pe neaşteptate cu alchimia, detectivul reacţioneazã nu atât cu incredulitate, cât cu apatie marcatã; de ex., momentul când iniţial scepticul Ben îşi recapituleazã capodopera lui Fulcanelli—comentariile lui nu sunt atât ale unui neîncrezãtor, cât ale unui decerebrat. Mariani preferã sã flateze neghiobia de talcioc—sã joace pentru galerie, cum se zicea odatã. Cu alte cuvinte, se poate bãnui cã romancierului îi lipseşte cultura alchimicã, şi gustul adevãrat pentru aşa ceva. Alchimia pare a fi numai pretextul, şi nu subiectul romanului.
Dar faptul cã ne—am fi dorit câte mai mult din cam toate e numai un indiciu despre cât de bun e, de fapt, romanul.
Teza lui Scott Mariani e aceea cã Biserica Romei e o forţã a rãului în societatea contemporanã, aparat malefic identic forţei represive medievale. Catarii sunt, bineînţeles, simbolul progresismului, şi al inocenţei persecutate, al virtuţii prigonite—iar predoslovia ne asigurã cã aceasta nu e butaforie romanţioasã, recuzitã pseudoistoricã, ci termeni istorici obiectivi, rezultate ale ştiinţei imparţiale.
Printr—o bizarã inversare, în literatura de gen despre conspiraţii, organizaţiile oculte, sau care au tangenţã cu ezoterismul—catarii şi alchimiştii, masonii—sunt motoarele progresului şi emancipãrii, ale modernizãrii salutare, ale înnoirii şi asanãrii netãgãduibile—pe când Biserica e stãvilarul, simbol al reacţiunii. Modernitatea laicã e rezultatul muncii alchimiştilor şi masonilor.

De câte ori citesc un thriller interesant—acţiune, suspans, aventurã, taxonomia aceasta e foarte elasticã—mã gândesc la ‘Margot’, la Féval—la Stevenson citind ‘Fracasse’, sau pe Hugo …--la şansa autorului de a fi Dumas.
Iar o parte dintre aceste vols. sunt nu numai naraţiuni, artã a povestirii—ci şi romane. Romanul înseamnã altceva decât linearitatea secvenţei.


NOTE:
[1] Lui Da Vinci i—au urmat—sau, alteori, l—au precedat—în titluri Caravaggio, Rafael, Gaudi, etc..