La o primă vedere, controversa dintre tomism şi molinism porneşte de la situarea lui Dumnezeu în timp, cu încercarea de a corela timpul şi veşnicia. Diferenţa dintre ‘harul prin care ai putea să’, şi ‘harul prin care chiar faci, sau alegi’, nu e reală din unghiul absolutului. Dumnezeu nu se dă în mod diferenţiat, ci numai e primit în mod diferenţiat.
Dumnezeu e libertatea din cele libere, şi necesitatea din cele necesare.
‘Realitatea secundară’ (contribuţia uneltei) e o distincţie ilogică, pentru că şi existenţa ei cere tot suveranitatea lui Dumnezeu. Existenţa e concretă, nu există o existenţă ‘în mare’, şi una creaturală. Coinerenţa ar cere să se deosebească între existenţa făpturii, şi existenţa actului acesteia.
(În conferinţa pe care o citesc, poziţia molinistă e explicată neglijent: ‘Pentru că Dumnezeu prevăzuse că dacă i-ar da harul suficient …’, etc..)
A afirma că Dumnezeu ‘vrea păcatul, dar nu şi intenţia rea’ e absurd, pentru că ambele există, amândouă au existenţă conferită de Dumnezeu, care dă existenţă şi unuia, însă şi celeilalte. Nu numai păcatul există, ci şi intenţia rea din care provine; dacă se presupune că Dumnezeu dă existenţă numai celor dinafara omului, distincţia e inoperantă, pentru că adesea păcatul înseamnă intenţia (‘gândul’, etc.), nu are o ‘existenţă faptică’ distinctă de om. Pe de altă parte, o asemenea distincţie nu există, întrucât chiar existenţa umană e dată tot de Dumnezeu. Intenţia nu e mai puţin reală, existentă decât fapta.